UN CLOPOT DE CRISTAL
Este-un clopot de cristal ce-atârnă de cer,
Răsunând a pustiu sub ploi și sub vânturi…
De ce l-ai lăsat, Doamne, acolo, stingher,
S-aștepte tăcute ninsori peste gânduri?
De ce nu-i tai firul ce-l leagă de sus,
În mii de fărâme să-și frângă ființa?
Căci vântu-l tot bate mereu din apus,
Reverberând sălbatic într-însul neputința.
Chiar și tăcerile îl tot lovesc, și țipă
Din inima-i străveche de cristal topit,
Ca pasărea ce poartă tot cerul pe aripă,
Când rătăcește zarea din care a venit.
Și-n sufletu-i prin care lumina lin străbate,
O clipă unduiește pe cerul de cristal,
Ca apa unei lacrimi cuminți și așezate
Din rana unei inimi, pe-o piatră de altar.
E clipa-n care toate tăcerile-i se sparg
Și-ntre pereți răsună prelung, sfâșietor…
E clipa-n care ninge pe-al clopotului prag
Și-i cad din ceruri izbăvirile de dor.
Redactor șef Camelia Boț
