Autor în debut- Maria Poiană

Am onoarea de-a prezenta o noua poetă care cucerește spațiul literar prin versul ei sensibil, prin frumoasele ei tablouri lirice cu care ne răsfață sufletele zi de zi. 

Să vorbesc despre poeta Maria Poiană, este o mare onoare pentru mine, dar și o misiune delicată. Născută în cinci august 1972,  în satul Călărași, județul Botoșani,  fiind al patrulea copil din cei nouă a părinților ei. Nu în zadar se spune că: „poezia s-a născut la sat”!
A frecventat liceul Agroindustrial Șendriceni, de profesie contabilă. La vârsta de 47 de ani scrie primele poezii, tot la această vârstă se decide să se alăture familiei în Anglia, purtând în suflet iubirea de condei, având în lucru volumul de poezii ” Îngeri și Sfinți”.

În noiembrie 2020, câștigă „Trofeul ,,Iubirea ca o poezie”, secțiunea poem patriotic.
Premiul doi, la Secțiunea Poezie în cadrul Ediției a 2-a a Concursului literar online ,,Armonii Literare” 2020 Târgu Mureș, organizat de HIFA-ROMÂNIA în colaborare cu Biblioteca Județeană Mureș și Liga Scriitorilor Români Filiala Mureș.

Maria, e un suflet sensibil care reușește să empatizeze foarte ușor cu cel suferind, acest lucru reiese și din poemele scrise cu atâta patimă și pe care reușește să le îmbrace atât de frumos cu metafore vaste de fiecare dată. Prin versul ei sensibil, autoarea ne poartă prin lăcașuri sfinte, prin ograda părintească, pe străzile locurilor natale, dar și printre astre. Ne dezvăluie mărinimia sufletului ei, când ne vorbește despre părinți. Îi putem citi, printre rânduri,  frământările sufletului în ceea ce privește degradarea societății, dar și a credinței creștinești. Cum spuneam, sensibilitatea autoarei reiese din fiecare vers, iubirea față de tot ce este frumos în jurul ei, este nemărginită și izvorăște ca o apă cristalină din adâncul sufletului ei astâmpărând setea cititorului. Poeta Maria Poiană,  este la început de drum literar, dar, ne încântă privirea prin superbele poeme demne de laudă. Este unul dintre poeții activi a grupului Zbor spre înălțimi,  fiind cuprinsă în proiectul cu același nume, care are ca și scop lansarea poeților în lumea literară. 

Poeta Flori Cristea, îndrumătorul literar a poetei, ne relatează următoarele împresii personale: „Maria Poiana este un condei surprinzător în spațiul literar actual. Scrie de puțină vreme, dar este clar că divinitatea i-a dăruit har.Versul ei curge frumos, este cald, catifelat. Crează imagini și povești surprinzător de frumoase. Iar faptul că alege să scrie în vers clasic, după părerea mea cel mai greu de realizat, o plasează deja în lotul fruntaș al porțiilor contemporani.  Veți găsi în poeziile ei metafore deosebite. Crează cu ușurință povești și tablouri deosebite. Poezia ei atinge suflete si rămâne în memorie poeților.”
Acum vă oferim spre citire câteva poeme scrise de Maria Poiană

A-nghețat zăpada-n ceruri

A-nghețat zăpada-n ceruri și-i e frică să mai ningă.
Că pământu-i prea fierbinte, și-i e teamă să-l atingă.
Stă sub scoarța-i să erupă, un vulcan mârșav de rele.
Magmă de venin si fiere ce cuprinde toate cele.

Sub un paltin, în grădina raiului, cu ochii-n lacrimi,
Maica Domnului se roagă spre a fi cruțați de patimi:
,, Doamne, îndrăznesc să bat la poarta ta de dimineață…”
Spune Maica-n timp ce lacrimi grele-i șiroiesc pe față.

,, De un timp, doar cu tristețe pot privi către pământ.
Pentru tot ce văd acolo, nu găsesc nici un cuvânt.
Te-ai îndepărtat de lume. Și tot cade într-un hău.
Vino, Doamne! Am nevoie azi de ajutorul tău”.

Și cuprins de mare milă, pentru Maica cea Prea-Sfântă,
Dumnezeu, privind spre lume, cu tristețe îi cuvântă:
,, Pentru care-anume lume plângi cu lacrimi și suspine..?!
Nu eu m-am îndepărtat… Ea s-a-ndepărtat de mine.

Și oricât de greu m-apasă pentru-această lume mila
Niciodată n-am să intru în vreo casă cu de-a sila.
Lumea încă nu-i pierdută. Nu mai plânge. Nu te teme.
Pentru tot ce au nevoie, trebuie doar să mă cheme.”

Și-a plecat. Lăsând în urma-i, roi de fluturi îngeresti.
Maica Domnului, privind cum, prin puterile-i cerești,
Aripi firave de fluturi, poleite cu lumină
Nasc monade scânteinde din esența Sa divină.

Cerule cu-alai de stele

Cerule cu-alai de stele și luceferi ce se sting,
Unde-s norii de-altă dată să-i mai văd și azi cum ning?
Să-i mai văd cum cern prin sita iernilor de mai demult…
Glasul mamei când doinește, iar si iar să îl ascult.

Vântule cu frunze-n plete si cu puf de păpădii,
Nu-mi lăsa atâtea doruri pe la geamul meu când vii.
Că eu îl deschid. Iar ele nepoftite-mi intră-n casă.
Stau cât stau, si-apoi când pleacă doar prăpăd în urmă lasă.

Dar nu-i geamul de la casă. Că acela-i cu zăbrele.
Neînchis si fără lacăt, e geamul inimii mele
Am să merg la târg să cumpăr un foraib, sau poate două
Să-nchid geamul dragei mele inimi, când afară plouă.

Sau când bate câte-un vifor care-aduce doruri grele.
Nici un dor să nu-i mai lase răni adânci inimii mele.
Că e toată numai petec frănjurit  de doruri multe.
Fiindcă n-a vrut niciodată glasul minții să-l asculte.

Cerule cu lună plină si frumos alai de stele,
Scânteiază și-astă noapte la fereastra maicei mele.
Și-i mai spune printre multe alte vorbe de alin,
Să m-aștepte-n poarta casei negreșit, că am să vin.

Încă-un an mai trece puntea

Încă-un an mai trece puntea peste marea nemișcată,
Din a timpului  vecie, o clipită ne-nsemnată.
O fărâmă cât o boabă de nisip în marea lumii.
Scursă în clepsidra vieții peste marginea genunii.

Visuri, gânduri, doruri, șoapte, amăgiri sau împliniri,
Se îngrămădesc să umple  cufărul cu amintiri.
Și tot vin puhoi ca ape limpezi sau învolburate…
Oi putea, sărmane cufăr, să le-adăpostești pe toate?

Poate, uneori e bine să m-asculți atunci când spun
Să nu lași să-ți treacă pragul orișicine, orișicum.
Orice amintire tristă care-și caută-adăpost,
Tu-i deschizi îndată ușa. Deși, n-are nici un rost.

Câte n-au venit să-ți spună să le găzduiești un ceas?
Cum au dat de cald si bine, pe vecie au rămas.
Și-apoi spui că ți-s pereții uzi de lacrimi si suspine…
Poți măcar de-acum încolo să m-asculți și tu pe mine?

De-mi dai cheia de la ușă, îți promit că de la anul
Nu mai las vreo amintire tristă să-ți umbrească geamul.
Și-o s-avem si noi lumină, precum vezi prin alte case.
Găzduind de-acum încolo numai amintiri frumoase.

Sărut-mâna, maică bună

Iar mi-ai scris, măicuță carte, într-o miercuri mai spre joi.
Cum că te-ai rugat la Domnul, să dea  timpul înapoi.
Că de-asa  singurătate și de-atâta dor nestins,
Iar te-a prins nesomnu-n noapte.Deznădejdea iar te-a prins.

Tu încă gândești la vremea când eram copii micuți,
Și umpleam de larmă curtea. Și-alergam pe drum desculți.
Soarele era-n amiaza vieții tale, – mi-ai mai spus.
Iar acuma simți că raza lui te-atinge dinspre-apus.

Dar eu nu te văd măicuță nicidecum spre asfințit.
Și în gândul meu, și-n suflet, ești un veșnic răsărit.
Lasă-ți gândul tău să zburde liber precum gândul meu,
Și în orice neputință, cere-i sfat lui Dumnezeu.

Iar acum, la ceas de noapte și la ceas de dor târziu,
Lăsând lacrima să curgă, răspuns cărții tale-i scriu.
Ia zăvorul de la ușă… Ține-ți sufletul deschis,
Că și-n noaptea asta mamă-ți voi cutreiera prin vis.

(Și ți-oi umple toată casa cu miros de iasomie,
Iară tu povești mi-i spune. Multe, cum îmi place mie.
Despre toate câte glasu-ți dulce ar dori să-mi spună….
E aproape dimineața… Sărut-mâna, maică bună.

Pana îngerului meu

 În căsuța cu o tindă, două camere și-un vis
Și-a făcut culcuș un înger, coborât din paradis.
 A luat un colț albastru dintr-o  margine de cer
Și-a învăluit căsuța ca s-o apere de ger.

Ocniței pisicii mele care tremura de frig
Și pe-un țol de cârpă moale s-a făcut de tot covrig,
I-a suflat căldură vie dintr-o margine de stea.
Iar acum, torcând alene, doarme-adânc pisica mea.

Tot fugind încolo-ncoace când la geam când la icoană,
Dintr-un vârf de aripioară i-a căzut în pat o pană.
Din cotruță, zgribulită, eu am coborât pe pat.
Am luat pana și i-am dat-o. Însă îngerul mirat

Că un boț de copiliță și plăpândă ca o boare
Îi înapoiază pana,  aripioara să-și repare,
Se apleacă peste mine și-mi șoptește la ureche:
,, Pana asta e a ta . Tu-mi ești îngerul pereche.

… Ori de câte ori vreo pană din văzduhuri va cădea,
Tu vei ști că-ți sunt aproape și aceea-i pana mea”.
A trecut atât de-atuncea… Jumătate dintr-un veac.
Însă pana lui și-acuma  îmi e-n toate cele leac.

Colind fără colindători

A-nflorit din nou zăpada amintirilor frumoase,
Și-acum ning de printre gene, nestemate fermecate.
Și-unde cad, pe loc se naște un sătuc cu case joase,
Într-o iarnă de poveste, cu sclipiri de diamante.

Ger și noapte. Cer albastru plin de stele. Lună plină.
Peste tot sătucul însă-i, poleială de lumină.
Doar din când în când mai ning diamante din vreun pom.
Pe poteca troienită nu-i țipenie de om.

Larma  s-a mutat în case. La ferestre, de pe-acum,
Stau copii scrutând în noapte și-asteptând pe Moș Ajun.
E trăistuța pregătită. Cizmulițele-s în tindă.
Dimineața doar să vină și-au zbughit-o în colindă.

Că de-atâta bucurie, nu le-ar mai ajunge satul
Când, în cete mici pe stradă vor porni cu colindatul.
Și la fiece căsuță colindând cu Leru-i Ler
Vor deschide o portiță luminată către cer.

Binecuvântează, Doamne, înc-o dată al meu sat
Pe-așa vremi nelegiuite, fără nici un Dumnezeu,
Și mă fă copil de-o șchioapă care pleacă-n colindat,
Lângă alți copii de-o șchioapă reîntorși în satul meu.

…Dă-ne, Doamne, înc-o viață , numai cât o nemurire.
Dar croiește-i astfel drumul, s-o trăim doar în iubire.

Redactor șef Camelia Boț

2 gânduri despre „Autor în debut- Maria Poiană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: