Cristina Tunsoiu

Pură simplitate

Pe maica mea, Maria o chema…
Un nume sfânt care deschide porți,
Cu cinste și onoare îl purta,
Apoi l-a dăruit la strănepoți!

Din cuibul ei uitat parcă de lume,
Cu mâini bătătorite, rai făcea…
Nu pregeta bunica să adune,
Și alți copii din sat la masa sa!

Ea nu avea atunci prea multă școală,
Înțelepciune însă pentru toți,
Iar vorba ei blajină și domoală,
Îi mângâia în suflet pe nepoți!

În ochii verzi, ca firul ierbii crude,
Vedeai oceane parcă de tristeți
Dar dăruiau iubire cât un munte,
În zorii revărsați de dimineți!

Și în această pură simplitate,
Icoana dragă avea loc de cinste…
Vorbea duios cu sfinții-n ceas de noapte,
Si le spunea povestea vieții triste!

Nu se plăngea bunica de ceva,
Își accepta cu demnitate soarta…
Doar dacă ziua lungă îi părea,
Mai cerceta cu ochii minții, poarta…

Ea mai zărea ceva, dar ca prin ceața,
Și singură aștepta pe vechea prispă …
Tot învârtind pe degete o ață,
Ștergându-și ochii des cu o batistă!

Toți pruncii îi plecaseră departe,
Că mult luptase să-i învețe zborul…
Erau mai domni și învățară carte,
O răscolea acuma numai dorul!

Astăzi e sigur și ea o icoană,
Și dorul e în noi, fără de leac…
Dumnezeiești cântările la strană…
Se înalță către cer și toate …tac!

Autor Cristina Tunsoiu

Redactor șef Camelia Boț

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: