Daniela Damian ~Poveste pentru copii ~

Dariana ultimul dragon de smarald

Născută în tărâmul îndepărtat al Valmuriei, la îngemănarea nopții cu zorile, la primul strigăt al cocoșului, am deschis ochii căutând acea rază de soare care să-mi incălzească inima. Pământul acesta înghețat și zăpada rămasă de iarna trecută m-a făcut să mă cuibăresc imediat lăngă imensitate verde ce emana căldură. Căutam, cu botul meu umed, împingând ușor aerul care venea spre năsucul meu, un loc în care să dorm. Simțeam că cineva mă privește și ceva umed și cald îmi acoperă creștetul capului meu plin de solzi verzi. Mă dureau oasele și carnea, mă eliberasem din strânsoarea oului de curând.
Am deschis ochii mari și priveam nedumerită împrejurimile. Lipită de mine era mama. Ochii ei verzi cu sclipiri nepământene mă priveau cu drag. Mă înconjurase cu trupu-i, dăruindu-mi căldura inimii ei. Își ridică capul încet și-mi șopti printre dinții ascuțiți:
-Bun venit dragonița mea frumoasă. Eram un dragon verde și mama mă striga pe nume Dariana. Eram fiica unicului dragon de smarald rămas în viața de peste 1000 de ani. Mama pe nume Drogonia, era dragonul zânelor și avea aripile ca ale lor fine, colorate de la verde crud la verde închis, cu modele nemaivăzute de mine. Câteva minute am reușit s-o privesc, apoi își întinse aripile, înălțandu-se în văzduh, lăsându-mă cu gura căscată de frumusețea ei.
Privind-o în zborul ei nu înțelegeam ce face, dar când reveni pe pământ am văzut că ea prindea libelule să mă hrănească…
Toată ziua mă lasa s-alerg printre copacii din Pădurea de Jad. Învățasem toate animalele și toate zânele, toate izvoarele cristaline, locul unde să mă scald, locul unde să stau la soare, unde să ma joc, toate le învățasem împreună cu ea…
Timpul a trecut repede și când am împlinit 2 ani eram deja aproape cât ea. Pe spate îmi crescuse țepi argintii, iar aripile erau puternice și grele, abia reușeam să urc în văzduh.
Mama repeta mereu toate câte trebuia să le fac atunci când ea v-a fi o stea din constelația Dragonului. Zânele îmi dăruiau zilnic pietre prețioase, pe care le așezam în peștera de sub munte. Acolo sub stânci, mama îmi construise un adevărat culcuș. Iarba înaltă așezată pe lespezile grele de piatră strălucea în lumina lunii, iar în colț, deasupra culcușului curgea lin un izvor cu apă limpede și rece, care-ți răcorea sufletul în nopțile toride de vară.
Uneori lăsam zânele să urce pe spinarea mea și le purtam în văzduh pe deasupra pădurii. Alteori le duceam în apropierea satelor să vadă oamenii…Așa am văzut și eu acele mogâldețe de semănau cu ele, doar că nu aveau aripi.
În semn că mă iubeau mă lăsau să mă scald în heleșteul zânelor. Acolo apa era cristalină și puteam să văd cum freamătă fundul lacului de vietăți care mai de care mai frumoase. Stăteam așa la marginea apei cu botul lipit de iarba deasă și priveam peștișorii cum înotau.
În ultima zi pe pământul sfânt al Valmuriei, mama mi-a arătat ceea ce avea să păzesc o mie de ani. Cu ultimile ei puteri făcu un ou, îl acoperi cu un veșmânt special, făcut de zâne și mi-l dădu în grijă. Îmi reaminti că este oul pe care trebuia să-l păzesc cu prețul vieții mele și atunci când voi fi aproape de sfârșitul vieții, să-l readuc la viața, să-l cresc până la doi ani, să-l învaț toate câte m-a învățat și să-i dăruiesc așa cum ea deja a făcut, un ou, ducând astfel pe mai departe seminția dragonilor.
Zânele toate ne înconjuraseră…Baghetele lor magice o ridică pe mama puțin deasupra apei și lăsând-o încet în jos dispărea puțin câte puțin în apa cristalină. Când o cuprinse cu totul zânele mișcaseră baghetele și ea se transforma în mii de steluțe ce urcau vertiginos spre cer.
O lacrimă se repezi din ochii mei verzi în lacul magic. În pieptu-mi se aprinse inima, durerea din inima o simțeam în toată ființa mea. Cu oul în aripi am plecat în culcușul meu. Acolo ascunsă de privirile zânelor puteam să plâng plecarea mamei…
Zilele treceau una după alta și eu îmi duceam menirea pe mai departe. Ajutam zânele și păzeam pădurea și oul. Câteodată luam oul și mă urcam pe crengile groase ale copacilor. Stăteam așa uitându-mă cu drag la el. Uneori sclipea și atunci din cer coborau steluțe magice, înconjurâdu-ne cu drag. Știu că mama era acolo, lângă noi…
În speranța că povestea mea a adus un zâmbet pe chipurile dumneavoastră, vă mulțumesc și vă doresc o noapte liniștită, plină de vise frumoase.

Autor: Daniela Damian
sursa imaginii: internet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: