Stoia Lidia

Peste ploile din noi…
( autor, Lidia Stoia ) Peste orice-am atinge, peste orice ne trece privirea, oriunde ne duc paşii şi-avem implicată

simțirea, mergem cu ploile noastre, sau poate, ele ne duc pe noi contopindu-ne-n cale cu celelalte
ploi mai domoale sau revărsate-n şuvoi, binele, aparținând celui ce îl alege ca o frână la aversele
resentimentelor şi-a pornirilor rele interioare, omul, să-l ierte pe semenul său, nu doar fiindcă aşa
i-a poruncit Dumnezeu, ci, pentru că-ntrânsul, aşa simte, un gând din ploaia de gânduri din minte
ivit pe neaşteptate să-l poarte pe om departe, departe… până-n origini, până în sămânța iubirii ce
ne-a creat… la răspântii de vise, să găseşti între ele şi ploile unui vis nevisat, care cu siguranță pe
tine te-aşteaptă, să-i dai viață… viață vie, să existe, să fie, definind adevărul la o speranță, care, şi
ea, este un vis… astfel mă aflu eu acum, într-un loc prin care nimeni n-a mai umblat să lase urme
de paşi, sau, de-a fost, apa ploii i le-a spălat, pentru el, ca un tărâm interzis, şi… stau pe marginea
unei mări de grâu abia încolțit, şi, mă gândesc că aşa va răsări şi peste câteva mii de ani, aminte
aducându-şi cum mi-a plâns în trup sufletul plin de-o bucurie de veacuri moştenită din ere, întors
la prima bucurie a tuturor lucrurilor când li s-a-ngăduint să fie sămânță pentru altele, altele să fie
sămânța celorlalte, ajunse până în zilele noastre… ploi din ploi noi… până la mine… până la tine…
până la voi, pe care v-am regăsit bucurie, cu aceeaşi față, cu aceiaşi ochi visători, plini de intensă
speranță, speranța, alergând nebună cu visul de mână de la inimă la inimă, îmbrățişând sufletele
din toate vârstele, vârstele având şi ele ploile lor, care nu-l uită pe muritor, om lângă alt om, strop
lângă alt strop… omul, strop de ploaie, cu zborul oprit în pământ după ce-a fost zbucium şi potop,
asemeni c-o vijelie, îmboldită de vânt… mersul purtării omului, asemenea mersului vremii, fiindcă
precum pe țărână o ustură sufletul în timpuri de secetă, aşa şi pe om îl doare şi suferă în vremuri
de robie când captivitatea îl chinuie, căci uraganele se dezlențănțuie stricând ploile tuturor, setos
sufletul, după o ploaie de bine revărsată din cer peste glie, s-o vadă cum vine, s-o audă cum cade,
s-o simtă pe creştet, să-i curgă pe față-n şiroaie până în suflet, până la primul scâncet de viață, ea,
sfânta ploaie, sfânta ce-aduce speranță pentru un timp al schimbării vremii, ce, schimbă, şi la om,
mersul purtării, într-un timp al sfințirii vieții printr-un botez al curăției ce spală şi fața dreptății atât
de scofâlcită de om, omul un manipulant, un abracadabrant nealtruist… mântuirea, pentru unii un
hohot de râs, pentru alții un basm, pentru unii un vis, când ea este-un fapt ce nu se câstigă printr-o
faptă răzleață căci iertarea nu-i în târg precupeață, ci… trebuie meritată… mai ales că, tot ce simte
un om simte şi Dumnezeu, simte priviri care cântăresc în chip egoist, ploile minții umane de multe
ori cu picături de cianură, care-aduc prăpăd slobozite pe gură ca un iad care arde, pârjolind glii ca
un rai înverzite făcând asupra lor judecăți de valori, binecuvântată divin, numai ploaia din nori, ea
o ploaie plină de dragoste pentru o omenire mereu şi mereu înfrântă, după primul păcat, mereu şi
mereu repetat de oricare din noi, parcă degeaba ploaia-ndurării dumnezeieşti, purificatoare de rău
şi de patimi… ploaia iertării, cu apa ca roua care hrăneşte harul luminii minții, şi-mbogățeşte toate
simțirile inimii cu candoarea din lacrimi, răbdarea o soră a dragostei care face loc smereniei încât
ce fericită-i inima grăunței ce-aşteaptă ploii picătura-ntre hotarele umilinței s-o ajute să-ncolțească,
apa, elementul primordial al Creației, sfântă rugăciune a vieții ce-ntoarce mulțumire Celui Ce A Dat
să Îi fie întors cu prinos… chiar dacă plouă uneori mânios din cerul ca o covată, întoarsă cu capul
în jos… ploaia, ca o iertare ce spală… iertarea, o cruce a conştiinței, purtată de suflet pe-o cărare a
învierii inimii din ura siderală înspre iubirea monumentală, ura ca o pedepsire a ființei îndepărtată
de izvoarele vieții, în noi înşine întunecând chipul divinității… şi… şi tu ştii că nu-L poți lăsa-n spate
pe Dumnezeu pentru că nu poți merge fără El prea departe, casa vieții, numai pe acest pământ, şi
pentru drept şi pentru strâmb, peste amândoi soare şi ploaie, vânturi şi ceață… ploaia însemnând
viață… îngerii, cei care-au săpat albie pentru puhoaiele cerului şi-au dat drumul prin sită grindinei
din cămări ținute deoparte pentru vremi de strâmtoare plâng deseori cu inima alături de noi… noi
cei urgisiți ca-ntr-un război de ploi, cu stăvilarele rupte în nori, ochii omului ca doi fluturi cu tremur
în gene, care caută, caută-n depărtare, dar… nu pot vedea prea departe şi nici prea aproape… între
lumină şi noapte, într-o străfulgerare, doar li se năzare, ploaia iubirii… acea iubire, ce dintr-o iubire
a iubirii ne încape şi-atunci când o îngropăm adânc sub ploile noastre care-n revărsări ne-au adus
dezastre şi bucurii false, din care, nici unul, nimica n-a câştigat, visele, o ploaie a bătăilor inimii ce
simte eternitatea şi-n cel mai crud dintre noi… şansele, în mâinile minții tale… şi ele, ploi… ploi care
se iau la întrecere cu destinul, să prindă clipa propice din răspunsuri venite complice, la atâtea cât
ştim… ploile cerului, fiind sincere, atât de capabile-n străduințe să vieze renaşteri sublim… şi peste
bruma de om ades burnițat de ispite şi de păcat… aşa de multe taine, în ploile omului, din norii lui,
grămadă în cap, ascunse, pregătite să cadă peste cele de care-i interesat… ploii ce-ți udă un nesaț
nesecat să-i simți în adânc umezeala ce spovedeşte până la ultima toate bălțile din gropile săpate
de alte ape pe care tot tu le porți ca sărutări a norilor tăi stinse-n căuşuri de patimi primite din alte
sorți unde să fii cetate, nu poți… tu, doar ție palat şi pentru suflet un vas în care înoată de multe ori
numai să poată să supraviețuiască ploilor tale care în timp l-au marcat… tu pentru el casa sa cum
pământul e pentru tine a ta, ploile primenind viața amândurora, omul, să nu se plictisească trăind
iar pământul să nu semene a mormânt, ci, a rai, prin Cuvânt, în care omul să facă totdeauna ceva,
el strop de ploaie cu propriile sale ploi… şi-s ploi de cuvinte ce abundă din reverii din minte, şi-aici,
la mine pe foi, azurul cernelii ca un val de mătasă dintr-o mare de gânduri ca o mare de grâu abia
încolțit, unde, stropii ploii, şi-au găsit laviță în fiecare literă sprintenă cu focul în călcâie nestins, şi,
pic cu pic, presară cuvintele în propriul lor paradis, cu fiecare picătură, cu tot ceea ce, pe-un om, îl
înconjură în linişti de paşi pe cărări de ploi noi agățate de-o pană ce aleargă desculță, să ude iute
grăunță cu grăunță, dornică de-ncolțit, chiar dacă, tălpile, simt sub ele noroi… picurul cernelii face
prin el poteci să ştii pe unde să mergi simțind mireasma din ploi, cu izul din ploi parfumați, cu toții
să ştim că vecii sunt veci, şi, vrei, nu vrei, îi găseşti, atras de ei ca de-un magnet care-atrage ploaia
tuturor clipelor la nesfârşit, că, toate ploile vin şi toate ploile trec, şi lasă în urmă noroi şi pe om cu
sufletul ud, inundat de nevoi… nevoile, nici triste, nici vesele, ci-ncrustate în noi… ,,ascultă-mă!” zice
ploaia ploaie măruntă căzând peste tăceri care cântă tăcând, tăcerile, un alt univers adus la viață
de foşnetul inimii, ecoul lor, un balsam umed din aduceri aminte, când ți-a rămas inima descuiată
şi sufletul leoarcă, cuvintele scrise, un dans al ploii din gând şi blând şi ferice cu mângâiere de val
cu sărutul sălbatic într-un final ce se-mpleteşte cuminte cu sunetul de caval, astfel, nici o ploaie nu
este stearpă, ci, deasă, îndeasă-n ea veşnicia cu ploi de splendori ieşite din mâinile oamenilor, atât
de frumoasă mintea omenească atunci când omul vrea ca o dovadă că ploile nu omoară pe nime’
când plouă cu iubire din inime, ploaia iubirii, spălând inima-n om de oceane întregi de păcate, udă
simțuri înfiorate ce speră la câtva noroc, fulgere oprindu-l la câțiva paşi de noi cu şerpi de foc care
se-agită şi se frământă, în a vântoaselor cântece miorlăite, scâncite pe-o placă de pick-up stricată
cântarea ploii, la nesfârșit repetată… sufletul omului, parcă în ghearele ploilor lui, în care, se vaită,
se jeleşte, şi tremură, câte o ploaie, un plânset, când omul rabdă, cu clocotul vieții viu transformat
în suspin şi-n vuiet de tunete noi… orice curcubeu să-l vezi răsărind după ploi… omul, praf de stele
amestecat cu noroi… ploaia deschizându-ne fereastră în suflet să-i auzim simetria din sunet, să îi
sorbim esența miresmei din tăceri care cântă, care ne spun ,, …ascultă… ascultă cum cad să-i fac
vieții vad…” …ea vine cu-alte ploi şi înving nemurirea, îndrăgostite de pământ, înnoind pământului
firea, ploaia ca o speranță dătătoare de viață-mbogățind un pustiu cu-nvieri să n-o mai doară viul
pe viață şi nici simțirea… ploi catifelate să-ți aşezi şi tu omule după atâta risipă de fulgere când te
socoteai fiul ploii în plângere… omul prin ploi, cu ploile lui, cu ploaia de azi peste ploaia de ieri, că
ploi sunt şi lacrimile şi hohotul din tăceri… ploi, şi chemările… el, poetul… profetul nădejdii, pentru
toate ploile lumii, pentru toate bătăile inimii, ploaia omului semănând cu sentimentele sale, ploaie
de surprize fiindu-i faptele când nu se face că plouă prins între două banchize… marea oamenilor
ca o mare de nisipuri mişcătoare cu pleoapa ochilor streaşină plânsă sub norii poposiți peste om
ca peste-o cruce cu jarul mocnind în lemn cum mocneşte pregătit cu foc şi în fulgere ce biciuie cu
lumini zări… ploile din simțuri, ca trupul îngerilor, între două aripi… de ele, n-ai cum, să scapi.. noi,
plecați prin ploi în toate anotimpurile din noi, prea rar în sufletul omului cerul senin, şi-apoi, geaba
întrebi, de unde vin, dom’le, de unde vin, ploile astea a noastre, într-o băltoacă văzând luna cum se
priveşte, omul, oglindă a ploii, uneori, de propriile ploi îngenuncheat, el, tunetul ploilor din iubiri pe
care le străbate sperând fericiri deşarte din alte ploi, a altor stele, ce, seamănă la plâns cu plânsul
din noi încă din ploile primăverii ce-aleargă spre hotarul visării de parcă acolo ar trebui să le fie lor
viața, un strop de melancolie, omul, vechi de-atâtea milenii printre alți stropi bătătorind poteci între
a altora vise… o ploaie de suflete pornite din cer spre pământ, dar… să vezi că plouă şi invers, de la
pământ, călătorind spre cer, stropii, picurați rând pe rând… ploi de ieri, ploi de azi… ploi viitoare, cu
cu tot atâtea gânduri, câte ploi, ar avea fiecare… existând între noi, şi-acele ploi, care prăvăl din ele
doar câțiva stropi ținându-şi apele pentru un răstimp veşnicesc cu ecouri confuze dintr-o ploaie de
frunze ce cad pe pământ desprinse de ram şi-amuțesc, oamenii, între răsărit şi amurg, ploi ce curg
căutând de pe pământ stelele aflate-n tăceri depărtate, stelele rămânând sus mai departe… se uită
la ploile omului din priviri dezbrăcate strop cu strop, picătură cu picătură, ca o singură-mbucătură
a timpului a unei scântei singure singură în lume ivită plină de ploi… un om când dispare, asemeni
c-o ploaie isprăvită între multele ploi, ce, încă, plouă cu artă, ploi noi… arta picăturilor de apă, între
umbre şi glod… între iluminări de fulgere, şi-al ploilor rod… între ploi care trec, şi-alte ploi care vin…
noi, praf de stele, amestecat cu noroi, mereu şi mereu înfrânți, după primul păcat repetat, mereu şi
mereu de ploile noastre purtați, că, sigur, ele ne poartă pe noi, din ploi care vin peste ploi care trec,
…noi …conştienți de zadar să vedem clar prin perdeaua de ploi că fără Dumnezeu nu-i nimic… nici
măcar cer senin peste ploile din noi revărsate-n şuvoi sub ploaia din ploi… noi, cu ploi din ploi noi…
ploi care curg spre-un neant infinit, pic cu pic… o bucurie ploaia, un dar divin ce-mbogăteşte cu viu
un pustiu… omul, să se bucure trăind, pământul, să nu semene a mormânt… eu, ploilor mulțumind
pentru darul divin, şi-acuma, când scriu…

STOIA LIDIA,
Timişoara,
23 – octombrie – 2o21.

Redactor șef: Camelia Boț

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: