Noi și dascălii noștri minunați
Paula Abiculesei
Au trecut anii, s-au dus rând pe rând, dar îi păstram în suflet și nu îi vom uita nicicând. Pe ei, mentorii noștri, ce ne-au îndrumat pașii și mâna și mintea, în lumea cunoașterii, în tainele cărților .
Pe noi copiii simpli, timizi, cuminți și rușinoși , ce nu știam privi omul în ochi.
Copii veniți, sau mai degrabă aduși de părinți, sau de frații mai mari, la școală la oraș, pentru a învăța o meserie.
Pentru a câștiga mai târziu ușor un gologan.
Copii ce am crescut la țară, învățați cu greul și cu munca.
Am venit la oraș să învățăm carte și să ne destupăm la minte.
Să putem trăi mai bine, să câștigăm mai ușor o bucată de pâne.
Noi, copiii de țărani, crescuți mai mult desculți, alergând ziua întreagă pe câmpuri, pe maidan.
Unii buni la învățătură, alții timizi și speriați.
Și totuși copii cu bun simț, respectuoși, cuminți și bine educați.
Cu respect față de oameni, de animale, de muncă și de pământ.
Bunica știa, dar oare de unde? Căci ne spunea și nouă cu atâta duioșie, ca pe o rugăciune poezia ,,muma lui Ștefan cel mare”.
Pe atunci eram o copiliță, încă nu mergeam la școală.
Era bunica tare pricepută, cu un glas cald, subțirel și dulce.
Ne spunea poezia, iar ochii îi străluceau de bucurie și iubire de țară. Iar noi pe lângă ea ca niște puișori, ascultam fascinați, cu gurile căscate, plini de curiozitate, legenda marelui domnitor.
Apoi mai târziu, m-a cucerit fără drept de apel ,,Luceafărul” lui Eminescu și nici atunci măcar, nu eram școlărel.
Așa că educația a început demult, pe când eram niște pitici și ne țineam cu mâinile de stâlpul vetrei cu prichici.
Am deprins de acasă iubirea de carte. Am învățat că lumea e mare, dreaptă și frumoasă și în cărți poți găsi lucruri interesante, fascinante și taine ascunse.
Am citit cu nesaț povești nemuritoare și am prins mare drag de cărți și de marii noștri scriitori.
Am învățat apoi buchiile, scrisul cititul, istoria, româna, geografia.
Franceza m-a cucerit definitiv, pe când eram în clasa a cincea și eram doar un pui de țăran, ce vorbea puțin în franceză și tare o iubeam.
Era frumoasă și răspundeam fără prea mare efort la întrebări, erau pe înțelesul meu, iar doamna profesoară avea același nume ca al meu.
Însă când am venit la școală în Brașov, profesorul nostru de limba română, domnul profesor Giurgiuțeanu, a fost pentru noi ca o minune.
Ne-a pus să ne cumpărăm caiete de caligrafie și-am învățat să scriem din nou, ca la clasa a întâia.
Motivul era, că scrisul dumnealui, era foarte urât.
Literele erau schimonosite și boțite, încât și astăzi le văd în fața ochilor.
Ne povestea cu bucurie, dar și cu tristețe, că scrisul dânsului, nu era punctul lui forte. Că la lucrările din facultate la scris lua nota patru.
Însă la inteligență, bineînțeles nota zece.
Așa că era foarte hotărât ca pe copiii pe care-i păstorea, să îi învețe să scrie cât mai frumos.
Și am luat-o iar de jos, cu scrisul caligrafic, de mână, rotund și frumos. Deși eram mari, în clasa a noua, mi-a prins tare bine, iar scrisul meu, azi nu mă face de rușine.
Profesorii noștri erau oameni deosebiți, profesori cu un caracter deosebit. Oameni de valoare, ce erau aproape de noi cu sufletul.
Ne-au îndrumat și educat, cu pricepere și răbdare, să înțelegem al vieții sens și valoare.
Domnișoara Dospinescu, s-a străduit să ne învețe reguli de conduită și bune maniere și pe băieți și pe fete.
E mare lucru să găsești în calea ta, oameni ce fac totul din inimă, cu dedicație, fără alte intenții.
Investesc suflet și dragoste în copii, le desăvârșesc educația, modelând suflete fragile, cu drag și iubire.
La mulți ani suflete minunate, ce știți să investiți iubire și suflet blând și cald, în educație!
Clădind cu trudă și sudoare, urmași de nădejde și valoare, pentru lumea viitoare.
Urmașii noștri, de mâine.
La mulți ani tuturor!
Mă înclin!
Redactor: Ionuț Pande
Redactor șef: Mihaela Vaida
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 