POEZIA ZILEI merge, în zi de mare sărbătoare, la poetul Eduard Bucium, cu felicitări și urări de succese viitoare!
La mulți ani tuturor!
Zi cu blestem de mamă Eduard B.
E ziua ta, mamă, şi-ţi plângi, Românie, Şi brazii furaţi, şi urşii şi cerbii Ciocârlia-mpuşcată-n aripă, dând ierbii Un ultim cântat… un oftat de câmpie
Când smulsă ţi-a fost din sfântul hotar Vândută ca pruncii nevruţi de părinţi… Aveai aur mult… vândut pe arginţi… Aveai şi credinţă… s-a dat la cântar…
Legenda ne spune c-aveai şi viteji… Ne iartă, măicuţă de mască şi teamă Când facem pe surzii la cornul ce cheamă Şi n-auzim plânsul, căci nu suntem treji…
În curtea ta, mamă, comandă străinii Noi, câţi am rămas, ne sfădim ca orbeţii Slăvită-i prostia, huliţi sunt poeţii, Uscatu-s-a iarba, sunt ‘nalţi mărăcinii…
Blesteamă-ne astăzi, s-avem Dumnezeu, Să ştim de hotare, să ştim de strămoşi, Să fim iar vitejii tăi, drept-credincioşi !… Blestemul de mamă se prinde mereu… 1 decembrie 2020
Își scutură cerul mireasma geroasă și tremură albul la margini de crâng, Dincolo de zborul ce curge prin mine, zvâcnesc amintiri ce cântă și plâng, De-atâta lumină, de-atâta pustiu, din freamăt se face o punte, Decembrie râde la geamul uitat, ghirlande de geruri îmi pune pe frunte.
Iarna mea cu aripi blânde și-a făcut veșmânt de seară dintr-un colț de cer, Cu steluțe și luceferi și-a brodat mantaua lungă ca să pară un mister, O poveste, o colindă și un pic de adevăr, șoapte fără căpătâi; Îmbrăcată-n iia nopților timide, iarna-mi cerne-n palme fulgii ei dintâi.
Decembrie tace cuprins de dorință, îmi pune în palme o pală de vânt, Inele de fulgi tresaltă cât pot, (știindu-mi nevoia de dor și cuvânt), Pe buze îmi cerne albastre chemări, ecouri pierdute-ntr-o clipă, Îmi numără timpul iar sensul târziu îl leagănă-n puf de aripă.
Iarna asta-i incompletă, (lacrimile-ncep să curgă), de margele-i dezbrăcată, Noaptea i-a imcremenit sub pleoapa ce din ochi e întrupată, Însă eu, din zarea aspră, grea de falduri, de amurguri și lumesc, Peste ierni cu aripi blânde, prin zăpezi îmi scriu destine…și zâmbesc.
El, S-a născut din ceruri, din lumină Și-a coborât în mlaștini, în noroi, Fără să se atingă de El vreun strop de tină, Din groapa de mocirlă, ne-a ridicat pe noi.
El, S-a-ntrupat în chip atât de minunat Și-a strălucit ‘nainte ca vreun ochi să-L fi văzut. Când steaua ce vorbea de El s-a arătat, Acei care-au privit-o, în Rege au crezut.
El a venit la noi, croind căi de lumină, Spre adevăr, spre viață, spre salvare. Iubindu-ne pe toți, ne-a absolvit de vină Trăind viață curată, putem primi iertare.
El ne-a iubit pe toți, până la moarte, Trăind ca om, fiind totuși Dumnezeu. Acel ce știe tot și totul poate, A spus că ne va fi alăturea mereu.
Umil S-a întrupat, căci S-a născut În staulul ce se-arătase primitor, Iar omul de la han, nicicând nu a știut Că, gazduise nu un simplu muritor.
Mulți nu L-au cunoscut, nu au știut; Privind la El, nimic nu le-ar fi spus Că-n fața lor, pe Dumnezeu, ei L-au avut, Că Dumnezeul lor era Acel İsus.
La fel ca atunci nici noi, cei de acum, Nu Îl vedem în tot ce ne-nconjoară, Nu Îl cunoaștem când ne iese-n drum, Iar viața noastră, zilnic, Îl omoară.
Îl răstignim din nou pe-al nost’ İsus, Orice cuvânt, nepotrivit rostit Îl țintuiește iar pe cruce sus, Și repede uităm de ce El a murit.
Și ce păcat că nu știm să trăim Viața ce-am primit-o ca un dar; Și ce păcat că nu știm să murim, Câte puțin din noi, trăindu-L pe El, doar !
Știi, nici măcar nu e nevoie de cuvinte. Gândurile se întâlnesc undeva, la mijloc Sfidând granițe, sfărâmând îndoieli Unindu-se, impletindu-se…
Nici măcar umbrele nu mai reușesc Să pătrundă cu negura ceții lor Lumina ce a țesut nevăzut O punte altfel.
Acum știu. Insomniile de întrebări Erau doar o cale de confirmare A zadarnicei stăruințe pe un drum Ce nu ducea nicăieri.
Pășesc cu ochii închiși pe firava punte Cu încrederea celui care știe Că tăria firului ce leagă țesătura Vine din inimă curată.
Dintotdeauna am tălpile rănite de ciulini. Mi se vor agața mereu zgândărind puroaie. Dar puterea trestiei stă în ridicare După orice vânt nemilos.
Îndrăznesc să cred în puterea gândului. Îndrăznesc să dau crezare cuvântului. Și da. Înțeleg să sper atâta timp Cât gândurile se întâlnesc la jumătate.
Marea ce se-ntoarce Apus și răsărit- Doina Moritz
O să te cern prin site de speranță Nisipul meu de aur din priviri, Topind târziu troienele de gheață, Vreau să te-aleg mereu dintre-amăgiri.
Din fiecare bob ce strălucește, Am să adun apus și răsărit, Ca să le-adaug clipei ce înflorește , Când viața se îndreaptă spre zenit.
Și-o să păstrez doar fire de mătase, Să-mi murmure un cânt neînceput, Când pe cărări de amintiri duioase Plânge un timp pe care l-am pierdut.
Dintr-al meu bob ce-ar vrea ca să răsară Peste-orizonturi și înstrăinări, Doi ochi împart apusul dintr-o seară, Sfidând nisipurile altor zări.
Îmi cerne iarna peste suflet chipul Visului ce-l am de-o vreme-ncoace, Se scurge-n taină-n trupul meu nisipul, Fi-voi plaja mării ce se-ntoarce…
Fără sā mă cunoşti mā judeci rău străine Si-un foc de fiere verde se-aprinde-n ochii tăi Nu-ţi plac nici eu, nici limba, nici legile divine Un rob m-ai vrea inchis ca bobul in păstai
Dar intr-o teacă strâmtă nu-ncape nici un vis Iar anni trec si viața devine tot mai grea Si mă ridic si cad si dintr-un surd abis Strig blestemând tăcerea privind in urma ta
Cei drepți, cinstiți, mărinimosi, tenaci Muncesc cu capu-n jos si cu privirea goală Căci ce folos de stirpe, suntem aşa săraci Iar viața e o luptă si o căpătuială
Bătrâni-s tot mai slabi ,pruncii devin bărbaţi Cei dezrădăcinați ingenunchiaţi de dor In alte țări străini in ţară renegați Inchid durerea-n suflet si par invingători
Prieteni dragi, Pentru ca să împlineşti un vis, îți trebuie credință, curaj, încredere în tine şi putere să transformi obstacolele, de tot felul, în elanuri. Să nu disperi, să nu te opreşti din drum, nici atunci, când ți-e barat. „Trenul de noapte”, cartea de poezii a lui Ion Iancu Lefter, recent tipărită, la Editura „TIMPUL” -Iaşi, a trecut prin chinurile ieşirii din tunelul timpului, mai bine de 38 de ani. Încredințată, cu contract ferm, Editurii „Albatros” – Bucureşti in 1982, cu obligația tipăririi până, cel mai târziu, la sfârşitul anului 1984, cu acte adiționale „Trenul de noapte” a fost garat, an de an, pe altă linie şi, tras pe linie moartă, odată cu trecerea poetului în eternitate, la 1 martie -1990. După ce am scos la lumină, alte 8 cărți, din cele rămase în manuscris şi am tipărit, tot la Editura „Timpul” -Iaşi, în 2009, cartea mea de memorii „Singurătate în umbra crucii”, simultan cu redactarea ediției a doua a cărții mele monografice, „Viața în oglindă”, am adunat alte „trenuri” de prin depourile manuscriselor şi am alcătuit o garnitură trainică, menită a vedea, în sfârşit, lumina de la capătul tunelului. Programată să fie tipărită în semn de pios omagiu adus poetului la a 80 -a aniversare, odată cu sfințirea bustului lui, cartea a avut, din nou, „Ghinion”. (Alegeri , etc.) Bustul poetului a fost sfințit, în 28 septembrie 2020, cu agheasmă şi cu mir, dar, fără carte. Acum a ajuns în mâinile primilor ei cititori, membri familuei, şi, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta.
Averile
Ne-am îngrijit, din timp, s-avem de toate: câmpii și dealuri, șesuri, văi și ape, Carpați semeți cu frunțile-argintate și-o Mare și o Dunăre aproape,
păduri cu păsări și sălbăticiuni și aer și lumini pe săturate, și vinuri împletite în cununi și-un grai de peste-o mie de carate,
fântâni și ploi și patru anotimpuri și doine, doruri, lacrimi și sudoare să nu cerșim, la nimenea, prin timpuri, un capăt, cât de mic, de lumânare.
Avem și ceruri, fulgere și stele și curcubeie ce se-aprind în zare, este bogat-ograda Țării mele și-s fericiți străbunii-n calendare. 15.08.1985.
Casa cuibar
Din oase de părinți ne-am construit o casă cuib, în mijloc de ogradă, din răsărit și până-n asfințit soarele-n cuprinsul ei să cadă.
Din oase-s stâlpii ei și căpriorii și zidurile, ușa sunt de sânge, cu rouă-au învelit-o, pură, norii, câte-o fereastră, uneori, mai plânge.
Podelele-s din lacrimi și sudoare și tot ce este-n ea, din bucurie, de-aici, Lumina-n noi, mereu, răsare, aici este fântâna noastră vie.
În jurul ei frumos, ne-am rostuit averile, atâtea câte sunt, și tot de-aici în moarte am pornit și ne-am întors cu dragoste-n pământ.
Deschisă orișicui e-această casă, dup-anumite legi de ospeție, căci noi suntem Țărani Români de rasă, de vin și pâine și de vijelie. 16.08.1985.
Se stinge ziua încet în alb noian de fulgi, Se-aude lerui-ler și zurgălai sunând Și dorul și amarul din suflet nu-l mai smulgi Și în copilărie te-ntorci cu pasul blând.
Și rece și tăcută zăpada te-nconjoară Și peste ani își pune cununa-i de argint, Tot mai străină viața și seara tot mai seară, Te pierzi în gânduri trist ca într-un labirint.
Și ninge adânc și ninge peste toate Peste bătrânii care, adorm însingurați, Peste colinde vechi și binecuvântate Plâng cei rămași acasă și plâng cei emigraţi,
Și ninge cu lumina unui opaiţ nestins, Ce-n pâlpâiri febrile aruncă umbre nopții. Tot ninge peste suflet căci peste tâmple-a nins Și firava lumină i-o dăruiesc azi sorţii.
