Zbor spre înălțimi

De ce scriu?
Scriu pentru că scrisul este singura metodă prin care pot iubi necondiționat; pentru că atunci când scriu sunt cel mai aproape de miezul ființei mele; pentru că întotdeauna am iubit oamenii și am dorit să trezesc în ei sentimente înalte, să împărtăsesc cu ei această viziunea a mea asupra existenței, asupra iubirii și ale lucrurilor minunate pe care Universul ni le-a dăruit.

De ce scriu? Pentru că iubesc limba românească, muzica și forma ei pe care o ia atunci când este atinsă de condei. Nicăieri în lume nu există o limbă mai bogată, mai frumoasă și atât de ofertantă.

De ce scriu? Pentru că prin scris sunt mai aproape de mine însumi, mai aproape de acel Eu din ceilalți. Este o forma de contopire cu poezia Universului, cu sublimul și infinitul său – liniștea sa – pacea lăuntrică.

De ce scriu? Pentru că scrisul îmi oferă o menire în această existență dincolo de deșertăciunea acestei lumi de praf și sticlă.

m-am pierdut în poezie

de nu mă găsești iubito, m-am pierdut în poezie
ți-am lăsat câteva versuri scrise cu petale roz
am căzut vrăjit de vise pe tărâm de fantezie,
sunt captiv ca și vestitul, bunul vrăjitor din Oz

știu că-ți este lumea tristă, ți-am lăsat și trei batiste
să nu vii ca să mă cauți, chiar de dorul nu te lasă
aicea sunt vrăjitoare rele și avangardiste
de nimic nu vor să știe, de nimica nu le pasă

tu să cumperi Arianei pantofiorii din argintul cel mai pur
s-o îmbraci cum alta nu e, în catrință și în ie,
m-am ascuns printre catrene, nu mă las sedus, îți jur!!
și oricum nu-s vrăjitoare cu habar de poezie

va veni să mă salveze, nepoțica mea cea dragă,
poate nu întârziem când va fi vremea de cină
dacă totuși se întâmplă, nu pleca în lumea largă
caută-ne printre flori, caută-ne în grădină!!

Greşind cum se greşeşte

De ce te laşi distrus de orişicine
Şi cauți în furie alinare
Când cea mai potrivitã vindecare
Este ca tu, sã te iubeşti pe tine!

De ce asculți cuvintele-aruncate
De oameni ce te judecã în pripã,
De ce de lacrimi faci mereu risipã
Şi sufletul ți-e ars pe jumãtate?

De ce mai laşi veninul sã te-atingã
Precum se zbate sângele în vene,
Pânã se scurge lacrima din gene,
De ce laşi rãzbunarea sã te-nvingã?

De ce eşti om, greşind cum se greşeşte
Când sufletul îți e înãlțãtor…,
Nu vei rãmâne nimãnui dator!
Cãci Dumnezeu în tainã te priveşte,

Pãstreazã doar umila bunãtate
Şi fã-ți de ea de poți un aşternut,
O sã disparã tot ce te-a durut
Şi vei zbura zâmbind spre libertate.

Ne întâlnim pe pagini diferite
Ca douã pietre luate de un val
Ce se zdrobesc la margine de mal
Fãrã sã fie de curenți oprite!

Şi uneori, nu ştim cã pentr-o clipã
Suntem la fel, copii neştiutori
Cu aripi înãlțate pânã-n nori
Ce nu îşi aud inima cum țipã!

COMEMORARE ȘI ANIVERSARE
Florentina Savu

( 22 SEPTEMBRIE…)

De un deceniu, mamă, pe-aicea nu mai ești
De-acolo, dintre stele, cu dor de noi lucești,
Te simt mereu aproape, cu zâmbetul tău blând,
De chipu-ți cel sublim mi-e sufletul flămând…

Te-ai dus, frumoasă mamă, în chinuri de Hristos,
În brațele-mi te-ai stins atât de dureros,
Te-am îngrijit, măicuță și te-am privit cum pieri,
Nu voi uita nicicând acea zi de trist ieri…

Să mai rămâi o zi, o mamă, m-am rugat
Să-mi lași aniversarea copiilor regat,
Să nu ne-ntuneci râsul din cupa cea cu vin,
Să nu simt ziua asta cu-amar greu de pelin

Dar…nu a fost să fie! Mă-ndrept spre cimitir
Și-o lacrimă pe cruce ți-o leg cu negru fir,
Și-aprind și o candelă, și-un braț de flori ți-aduc,
Prin fumul de tămâie tot dorul spre cer urc

Și îți trimit, o mamă, iubirea noastră toată,
Prin jurul nostru, știu, sufletul tău dă roată,
Picur din cupă vin în amintirea ta
Și-apoi noroc, măicuță, pentru lumina mea,

Pentru ai mei copii ce astăzi s-au născut
Pe care tu mereu atâta i-ai iubit,
Să-ți fie mamă cerul fereastră către noi
Și ochii tăi, măicuță, să nu devină ploi

Iar vouă, dragi copii, vă spun că vă iubesc
Și că pe lumea asta eu pentru voi trăiesc.
Odihnă în lumină și-n pace, mamă dragă
Și La mulți ani, copii, din inima mea largă!

Domnul să-ți primească măicuță tot ce-ți dăm,
În gândurile noastre tot timpul te purtăm…
Noroc, copiii mei, Domnul vă
ocrotească
Și…nu uitați cărarea spre casa părintească!

O clipă divină

O clipă divină acum mă împresoară
În văl de lumina ce nu o să moară,
Cu glas de vioară și licăr de stele,
Cu vraja iubirii ce naște din ele.

O mâna întind, aștept să-mi dai mâna
Și inima-mi bate acum ca nebuna
Iar ochi-mi scăldați în privirea ta pură,
Credință de-a pururi, pururea-ți jură.

Aș vrea să-ți dau comori și castele,
Să fii o regină frumoasă între ele.
Dar nu vreau doar visul ce iute dispare
Căci nimeni nu dă ce-n viață nu are.

Îți dau doar inima și sufletu – mi blând
Să nu se despartă de tine nicicând,
Să fie de – acum cu tine mereu,
Să fim împreună la bine, la greu.

Da-mi mâna iubito și stai lângă mine,
Pe deget inelul de nuntă să-ți pun,
Să simți măreția clipei divine,
Să simt că pornim împreună la drum.

Să ne reamintim cu drag, de regretatul nostru poet…

Carul cu boi

Se surp-un car cu boi dintr-un tablou
în câmpul de beton al casei noastre,
de sete și de foame rage-un bou
și celălalt, după pășuni albastre.

Aș angaja un „Jumbo” să-i transporte
pe căi de-azur în grajdul lor de-acasă,
din nouri și lumini le-aș face-un cort
și-aș sta, în umbra coarnelor, la coasă.

Dar ei, ce-au devenit o grea povară
pe oasele țăranului român,
ar fi uciși în sat a doua oară
de sărăcia fostului stăpân.

Zadarnic mai așteaptă vreun ecou
cu ochii fumegând de nerăbdare
și, triști, cu carul intră-ntr-un tablou
mugind sub dealuri tulburi de culoare.

                26.09.1981.

Drepturi de autor:
Ion Iancu Lefter.

În șoptiri de liliac

Ochii mei tristeți doboară în senin de anotimp
Umbra genelor adună peste lacrima sclipind
Pe obraji… purtând seranța, ochii mei te cheamă iar
Să-mi fii mângâiere-n toamna ce-a uitat că nu-i florar.

Ochii mei adună vise din căderile de ploi,
La răspântii interzise cresc idile pentru doi
Autori de fericire, prinși în glezna ăstui veac
Unde ochii-s zări clipire în șoptiri de liliac.

Ochi în ochi și rană-n rană ne-nsoțim pe drum de cer
Și-om fi plăsmuiri de seară într-al lumii ochi stingher.

Ochii minții

Te-am regãsit în ochiul minții mele,
Cascade de lumini plângeau din cer…
Speranțelor le fãuream atele
Simțind în mine timpul prizonier.

Erai prezent în orice adiere
Ca un parfum ispititor şi greu,
Simțeam pe brațe luna cum te cere
Cum mã pierdeam în lipsa ta mereu.

Tot mai prezent în zilele-nsetate
Mi te nãşteai din gânduri şi idei,
În irisul arzând pe jumãtate…
Îmi înfloreau pe tâmple ghiocei.

Lãsând lumina soarelui sã cadã
Ca o perdea pe timpul ce-a rãmas,
Îmi apãreai în suflet o cascadã
Curgând în pieptul meu ca într-un vas!

Un vis plângea, o clipã de iubire
Şi gândul mã pierdea ca un haiduc…
Înveşmântați în dulcea amintire
Ne risipeam ca frunzele de nuc!

Sub geana clarã fãrã de regrete,
Priveam cum anii noştri se tot duc!