POEZIA ZILEI merge, în zi de mare sărbătoare, la poetul Eduard Bucium, cu felicitări și urări de succese viitoare!
La mulți ani tuturor!
Zi cu blestem de mamă Eduard B.
E ziua ta, mamă, şi-ţi plângi, Românie, Şi brazii furaţi, şi urşii şi cerbii Ciocârlia-mpuşcată-n aripă, dând ierbii Un ultim cântat… un oftat de câmpie
Când smulsă ţi-a fost din sfântul hotar Vândută ca pruncii nevruţi de părinţi… Aveai aur mult… vândut pe arginţi… Aveai şi credinţă… s-a dat la cântar…
Legenda ne spune c-aveai şi viteji… Ne iartă, măicuţă de mască şi teamă Când facem pe surzii la cornul ce cheamă Şi n-auzim plânsul, căci nu suntem treji…
În curtea ta, mamă, comandă străinii Noi, câţi am rămas, ne sfădim ca orbeţii Slăvită-i prostia, huliţi sunt poeţii, Uscatu-s-a iarba, sunt ‘nalţi mărăcinii…
Blesteamă-ne astăzi, s-avem Dumnezeu, Să ştim de hotare, să ştim de strămoşi, Să fim iar vitejii tăi, drept-credincioşi !… Blestemul de mamă se prinde mereu… 1 decembrie 2020
atunci tu te-ai așezat în dreptul plecării mele definitive iar eu în golul privirii tale ca să nu te pierzi sfâșiată în aerul dimineții
și totuși ne aveam ca niciodată unul pe altul când eu îți sprijineam glezna pe iarbă tu îmi puneai ochiul înapoi în orbita pământului
și chiar dacă nu mai păream demult ca două jumătăți indescifrabil lipite noi încă regretam aceeași pasăre zburândă, indivizibilă iar când ne spălam unul altuia păcatele în albia râului pietrele ne răneau atât de tare de parcă n-ar fi trecut niciodată o apă repede pe acolo.
Îmi PLOUĂ azi în suflet cu dor de voi, de casă, NESCRISĂ stă de zile, scrisoarea mea pe masă, Gândul pe a lui ARIPĂ, mă poartă înspre voi ORBIT de-amare lacrimi, care îmi curg șuvoi.
Ce grea e depărtarea când ești plecat în lume… Mi-e dor de glasul tău, ce mă CHEMA pe nume, De fețișoara dulce care mă striga tată, Ziua când voi VENI, e-atât de AȘTEPTATĂ!
O CLIPĂ mult visată s-o VREI atât de-aproape… Aripi să am, aș trece peste întinse ape, Ca în brațele de tată, de soț să vă cuprind Să văd pe-a voastre fețe, zâmbetul înflorind!
M-așez iarăși la masă ca să vă scriu scrisoare, Găndul la voi mă arde și sufletul mă doare, Mi-s ochii plini de lacrimi și noaptea e târzie… Dorul care mă-neacă, cuprins e-n POEZIE!
Câteodată, mai așa, cam pe după miezul nopții Când nesomnul mă îmbie să veghez asupra sorții, Îi pun sufletului aripi și-i dau drumul să colinde, Pe-unde candela iubirii, dorul, noaptea o aprinde.
Stelele clipesc alene. Luna-și scutură veștmântul. Scânteieri de licurici luminează-ntreg pământul. Și urmând drumul pe care-l luminează licuricii, Ca-ntr-o filă de poveste, deslușesc glasul bunicii.
Firul glasului mă duce la căsuța cu cerdac. Cu străjeri pe lângă poartă, tufe mari de liliac. De jur împrejurul prispei, începând din pragul porții Mi se unduiesc în cale pâlcuri de regina nopții.
Mă aplec ca-ntr-o părere și privesc pe geam sfioasă. La lumina slab-a lămpii o zăresc. E-așa frumoasă! Stă pe laviță si toarce dintr-un caier alb de lână. În puterea nopții chipu-i pare-a fi un chip de zână.
Bat la geam. Ridică ochii și privește a uimire. Fusul care-i scapă-n grabă, n-are timp să se deșire. Îl ridică și mai trage înc-un fir din albul caier Și-nvârtind de fus în noapte, cercuri desenează-n aer.
Dintr-odată, peste casă, o lumină se revarsă. Luminând pe îndelete si grădina cea frumoasă. În lumina nopții pale, din neant se las-o boare Și, pân’ să clipesc o dată, totu-n jurul meu dispare .
A fost vis…? A fost aievea…? Sau a fost doar o nălucă…? A fost vis. Și-l las cu noaptea printre stele să se ducă. Doar așa mai pot să simt, că din drumu-i printre stele Candelă îmi e în noapte, sufletul bunicii mele.
Știi tu, noaptea fluturii zboară pe lângă felinarele minții, lupii dau ocol prin părul tău și-o bufniță țipă la mine-n fereastră…
coastele mele, ca niște gratii de fier, au tras jaluzele pe dinăuntru să nu mai asculte romanțe, doar un șuier prelung mai mușcă din mine lăsându-mă șchiop .
Pasul meu împleticit, cu greu răzbate prin amintiri, se leagănă frunza în gânduri iar luna se pierde în ceață!…
Știi tu, noaptea târziu fluturii mei au aripi de gheață și mișună omizi prin osul pustiu, la marginea râpei un vulcan clocotește și-ntr-însul un fluture își pierde aripa .
* să furi din valuri briza, prin alge să alergi… nisipul să te strige când îl săruți cu pasul, în păr să se ascundă, timid când el răsare și îți cuprinde sânii cu dor…ieșit din mare…
* ți-e dor să fugi, ți-e dor să strigi, ți-e dor să îl privești, să-l simți, ți-e dor să asculți cum se topește pe gât, pe șolduri, și-n valsul inimii să te ridici, să furi din valuri prima lui îmbrățișare…
Am bucuria să vă anunț câștigătorii celei de a șaptesprezecea etape a concursuluI ,,TRIOLETUL UN SMARALD AL POEZIEI”.
Vă mulțumim tuturor pentru participare și pentru frumoasele mărgăritare cu care ne-ați încântat inimile
Nu uitați, de azi începe o nouă etapă a concursului, deci o nouă ocazie de a căuta în adâncul sufletului dumneavoastră, noi mărgăritare, pe care să le oferiți cu drag cititorilor și eternității.
Topul premianților de azi este:
Premiul special:
Dacă inima ~Cristina Ghindar Greuruș~
Dacă inima îţi plânge, Fii puternic şi zâmbeşte! Suferinţa te ajunge Dacă inima îţi plânge, Sufletul încet se frânge Şi-n zadar se chinuieşte. Dacă inima îţi plânge, Fii puternic şi zâmbeşte!
Dacă sufletul ţi-e singur, Către cer să ‘nalţi privirea! Domnul, de acolo, sigur, Dacă sufletul ţi-e singur Cu-al speranţei dulce mugur, Îţi aduce liniştirea. Dacă sufletul ţi-e singur, Către cer să ‘nalţi privirea!
Dacă lacrima îţi curge De necaz sau de durere, Tu s-o ştergi, că îţi ajunge! Dacă lacrima îţi curge, Inima-n tine se frânge, Vei primi şi mângâiere Dacă lacrima îţi curge De nacaz sau de durere.
Chiar dacă dorul a muşcat Inima şi încă doare Şi-o chinuie neîncetat Chiar dacă dorul a muşcat, Să-l alini că e păcat Şi priveşte către soare Chiar dacă dorul a muşcat Inima şi încă doare.
Dacă gândurile toate S-au ascuns în disperare Şi au dispărut în noapte, Dacă gândurile toate Vor veni încet şi poate Ţi-or aduce alinare Dacă gândurile toate S-au ascuns în disperare.
1) Pleacă iarnă ~Anca Man ~
Se întoarce iarna iară Cu ploaie și cu ninsoare, Iar din zori și până-n seară Se întoarce iarna iară. Îngheață o primăvară Cu muguri, cu flori, cu soare, Se întoarce iarna iară Cu ploaie și cu ninsoare.
Pleacă iarnă… vrem sa vină Primăvara-n dimineață, Cu soare, flori și lumină, Pleacă iarnă… vrem să vină Primăvara, care-i plină De dragoste de viață, Pleacă iarnă… vrem să vină Primăvara-n dimineață.
1)Iubire fără margini ~Iuliana Cozma ~
Iubirea mea din univers Ești infinitul meu sublim! Tu ești în fiecare vers, Iubirea mea din univers! Îmi luminezi calea în mers Ești anotimpul meu divin Iubirea mea din univers, Ești infinitul meu sublim!
2) INFLORESC ZAMBILELE ~Mirela Cocheci ~
Minunile în primăvară-apar, Zambilele încep să înflorească, Cireșii din livadă-i dau cu var, Minunile în primăvară-apar, Caișii-ncep din nou să îmi zâmbească, Și fluturii din floare-n floare sar Minunile în primăvară-apar, Zambilele încep să înflorească.
2)Feblețea mea ~Alex Peteleu ~
Cine ești tu, cine-ți sunt eu? Feblețea mea, din răsărit! Tu creștină, eu un ateu! Cine ești tu, cine-ți sunt eu? Tu Muza sufletului meu, Eu doritor, tu fruct dorit, Cine ești tu, cine-ți sunt eu? Feblețea mea din răsărit!
3)M-A CUPRINS PUȚIN TRISTEȚEA ~Dalia Alina Moldovan ~
M-a cuprins puțin tristețea Când a început să ningă. Soarele nu-mi dă binețea… M-a cuprins puțin tristețea… E în doliu și pădurea, Crengile încep să plângă. M-a cuprins puțin tristețea Când a început să ningă.
3)Iubirea ~Monica David ~
Iubirea soarbe clipele Din cupa primăverilor Când freamătă aripile Iubirea soarbe clipele. Îmbrățișând și zările Cu-ntoarcerea cocorilor Iubirea soarbe clipele Din cupa primăverilor.
3) Primăvară-mbietoare ~Felicia Percec ~
Primăvară-mbietoare, Eu te-am așteptat, cu drag, Să-mi aduci raze de soare. Primăvară-mbietoare, Tu-i dai naturii culoare, Mândre flori răsar în prag. Primăvară-mbietoare, Eu te-am așteptat cu drag.
Nina era o fetiță asemeni unui răsărit: luminoasă, frumoasă și veselă. Într-o zi însă, se întoarse tristă acasă. Își târâia ghiozdanul, ținându-și strâns în brațe păpușa pufoasă.
-Mama, e rău să fii gras? -Desigur că nu, iubito! Important e să fim sănătoși. Numărul kilogramelor e relativ. Ține de vârstă, de gen, de înălțime, de sănătate… Dar ce te face să pui o asemenea întrebare?
Am plâns azi la școală. Două colege m-au asemănat cu o balenă albastră, cel mai mare animal din toate timpurile.
Îmi pare rău să aud asta și mă înfurie asemenea vorbe. Nu ești grasă. Ai o greutate normală. Ești o fată foarte frumoasă, cu un suflet minunat. Nu ar trebui să pui la inimă asemenea vorbe. Fetele acelea nu au gândit înainte de a vorbi, iar aceste afirmații nu le onorează. Mereu trebuie să fim atenți la efectele vorbelor noastre.
Știu, m-au prins într-un moment sensibil. Cu iubire și respect față de noi înșine și față de ceea ce ne înconjoară nu vom fi afectați de vorbele lipsite de suflet ale celor din jur. Așa mi-a spus și mătușa.
Are dreptate. Ce ți-a mai zis mătușa?
A mai zis că nu trebuie să îmi bat capul cu asemenea oameni. Aceste afirmații nu arată decât faptul că ele au o problemă cu propria percepție despre corpul lor, că sunt frustrate și ignorante.
Mă bucur că ai discutat cu ea în drum spre casă. E o fire mai directă. Când eram mică, eu aveam, cel puțin așa mi se părea, câteva kilograme în plus. Bunica m-a auzit odată menționând asta și s-a întristat. Mi-a zis să nu le mai dau atenție celor care nu merită, pentru că bârfitoarele nu au în viața lor nimic suficient de bun care să le preocupe, sau, pur și simplu, nu sunt capabile să observe ceea ce contează. Îmi amintesc și acum de o carte veche, care avea coperțile îmbătrânite, legate cu sfoară, din care mi-a citit bunica. Am copiat povestea, atât de mult mi-a plăcut. Uite-o aici, în ,,Dosarul comorilor”!
Mami, mi-o citești, te rog!?
Imediat ce aduc ceaiul. Povestea începe așa:
,,Viața este ca un bumerang. Îți dă înapoi tot ce ai aruncat în ea.”
Două pisicuțe tigrate, cocoțate pe un gard din nuiele șubrede, răsfoiau de zor o revistă ,,de cultură”, considerând că horoscopul săptămânal e un mare dar. În plus, pisicile ,,emancipate” știau de trenduri și culori asortate, știau de ce se întamplă-n lume: cât au costat ale curcii costume și de unde se iau cei mai ,,faini” papuci din piele de struț, ori cât e abonamentul la ascultat manele (pe posturi, desigur, ,,culturale”, unde bârfele se poartă ca pe sandale, călcând valorile în picioare).
Pisicuțele aveau un singur hobby. (Nu vă gândiți la croșetat ori la pictat!) Ele iubeau ,,turnătoria”, dar nu turnau asfalt ori utilaje grele, ele turnau minciuni ori alte vorbe rele, iar bârfa era cireașa de pe tort, mai ales când o priveau dintr-al invidiei cort. În timp ce la ,,radio-șanț” frecvența căutau, iată că un motan tânăr și maiestuos, se îndreapta, cântând, spre al mamei coș, sperând că își va găsi culcuș (ca să dormă nițeluș). Însă se împiedică în minunat și se trezi în cearșafuri agățat. Pisicile, de pățanie alimentate, râdeau pe înfundate și spuseră despre motan că se crede un gâscan, vreme lungă de un an. Pe cocoș l-au amendat că-i afon la maraton, când cu luna el se ceartă ca să urce sus pe roată, căci i-au dăruit un ceas de la bătrânii ce-au rămas. Și pe gâscă, și pe rață le îmbrăcau cu dulceață (logic, când erau de față), însă minciuni gogonate se așezau trenă în spate… În fine, ați prins voi ideea despre mâțele Bârfici.
Într-o zi, la răsărit, pisicuțele dungate căutau printre tratate ceva despre măiestrie și excesul de hârtie ce stătea prin biblioteci, așteptând cărți să citești.
Cărțile sunt pentru cei proști. Noi oricum le știm pe toate. Uită-te la șoricei! De când ronțăie dicționare, enciclopedii și-alte asemena prostii nu mai stau la prins, măi frate, și ne vorbesc despre dreptate! Auzindu-le trăncăneala, un dulău bătrân și sur le lătră cu severitate:
Măi, surorilor dungate, ați văzut că-n viața curții voi nimic nu însemnați decât pură răutate ce prin bârfe și gâlceavă printre noi o-mprăștiați? Mi-e milă, v-o spun drept, sunteți singure o știu, însă nu aveți dreptate să fiți tot voi înfuriate!
Noi de ce-am fi supărate? Zi-ne direct, Hămailă, frate!
Fiindcă acolo, în pridvor, v-a reclamat un rozător. A scris despre voi și-o carte, ,,Bârfitoarele dungate”. Toți o cumpără să știți și nu puteți să vă mândriți… Eu propun s-o lecturați și din ea învățăminte să luați.
Vai, ce cruntă nedreptate ni se face Mofturici! Hai să-l dăm în judecată pentru bârfe și minciuni!
Da, Pufici! Nu e corect ca să râdă toți de noi, chiar și Motănici-Pisoi! -Dar voi cât ați mers la școală? Știți măcar să citiți ca apărarea s-o pregătiți?
Nu ne jigni, Hămăilă! Patru clase-am terminat, cu diplomă la ,,Copiat”.
Da… Se-nțelege… Dar ce știți despre cultură, mate și literatură, despre empatie pură ori despre un sincer ajutor, al lumii iubitor motor?
Pisicuțele Bârfici au ținut capul plecat (tare s-au mai rușinat) și-au văzut c-avea dreptate; Hămailă le știa pe toate. Și-au plecat la învățat, apoi pe Rozător, (Marele Prozator), l-au îmbrătișat și nu l-au mai mâncat.
Mami, ce poveste frumoasă! Dar pisicile mănâncă rozătoare! De ce nu l-au înfulecat?
Nina, au avut demnitate, iubire și-au învățat despre dreptate. Ele primiseră ceea ce au oferit.
N-au mai fost campioane la bârfit?
Sper că nu. Această poveste e despre bârfitoare. Te va ajuta să îți înțelegi colegele și nu vei mai pune la suflet ceea ce spun despre tine. De fapt, vorbesc despre ele. Complexele lor se răsfrâng asupra celorlalți. Nu ai tu nici o problemă.
Nina înțelesese ce îi spuse mama și hotărî să nu mai sufere pentru lucruri imaginare. Până la urmă, contează ceea ce credem noi despre noi, e important să ne ascultăm sufletul și să ne purtăm cu oamenii care ne înconjoară nu cum merită ei, ci așa cum merită sufletul nostru.
