Zbor spre înălțimi

CÂND ALVARO MUNERA A-NGENUNCHIAT

Corida stă să-nceapă, urma să curgă sânge,
Tribunele sunt pline, cerul s-a-ntunecat…
Alvaro Múnera, văzând rivalul plânge –
Era un taur tânăr, blând… nevinovat.

În acest dans al morții, pașii s-au frânt sub zare,
Ei s-au privit tăcuți — o teamă fără glas,
Taurul nu lovea… privea cu-nspăimântare,
Iar Alvaro, zdrobit, sabia și-a retras.

Strigau mulțimile, se fluturau batiste,
Dar nu mai era luptă, ci-un timp care-a-mpietrit,
Cum să ucizi o viață, oricât ar fi de tristă
Ce vine din iubirea Celui ce ne-a zidit ???

Putea fi el în locul celui sortit pieirii
Dar a avut curajul de-a nu se-mpotrivi,
Și s-a lăsat purtat pe brațele iubirii –
Nu mai era în stare cu sabia lovi.

Cu mâna tremurândă, i-a atins fruntea lată,
Taurul s-a oprit cu coarnele-n nisip,
În inima arenei, s-a plămădit o soartă:
Un om a-ngenunchiat … un suflet n-a pierit.

Nu era sânge-n ring, ci lacrimi neplătite,
Pe fața unui om ce-n sfârșit a-nțeles:
Că forța nu te-nalță, iar moartea nu-i dreptate —
Că gloria ucide și lasă gol … deșert.

A plecat în tăcere, huiduit de mulțime,
Dar taurul, rămas, l-a privit ușurat —
Două inimi bătând, printr-o clipă sublimă,
Schimbând o lege veche… în adevăr curat.

Și-n fiecare noapte, acea zi îl străbate:
Taurul n-a murit. Sângele n-a mai curs.
Dar nu de groază plânge, ci de dreptate:
Că a ales iubirea… și-un drum cu fruntea sus.

Acum, bătrân și-n umbră, cu sufletu-mpăcat,
Își amintește totul — și-n gândul lui se-nchină.
Că într-o lume oarbă, un suflet a salvat
Cel care-a-ngenunchiat lângă blânda-i… inimă!

Acesta-i adevărul acelei zile triste
Al celui ce-a purces pe-un drum mai luminat,
Ce-a renunțat la glorii și deșarte vise
Din milă pentru taurul… la moarte condamnat.

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Visare

Poate că mâine voi mai pierde încă un pas,
Puțin îmi va tremura ruga în miez de noapte,
Bătrânul orologiu îşi va odihni timpul rămas,
În ora cu umbre ce spun poveşțile-n şoapte.

Poate că mâine mă voi preface în primăvară,
Roua pe gene-nflorite va săruta vântul în zori,
O să-mpart mugurii verzi într-o lume hoinară,
În păduri dezmorțite de alb cu ghiocei pețitori.

Poate că mâine-mi vor creşte aripi pentru zbor,
Ciudat presentiment ce învăluie clipa străină,
Voi zbura ca frunza uscată ce-şi strigă cu dor,
Locul din creanga de-acasă pierdut fără vină.

Doar amintiri se strâng nechemate-n sertare,
O candelă veche îşi pâlpăie tristă iertarea,
Pe cer se stinge, pământesc, o stea in uitare
În iarna ce-ngheață pe chipul de ceară visarea.

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

CE  LAȘI  ÎN  URMĂ

Dacă în viață ai fost izvor
Hrănind păduri, fântâni, ogoare,
La cap de drum, curgând prin deltă,
Tu lași în urma ta… o mare.

Dacă în viață ai fost un brad,
Un tei, un plop sau rug de mure,
Când ramurile grele-ți cad
Tu lași în urmă… o pădure.

Dar dacă-n viață ai fost un om
Ce ți-ai clădit cu greu un nume
Îți pui tot sufletu-n copii
Să lași în urma ta… o lume.

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Trăiască Nația!

Luceafăru-a zburat spre alte vremuri

În memoria lui Mihai Eminescu (Inima poeziei românești)

Miroase-a floare-albastră de poiană,
se simte gustul dulce-amarului izvor;
O pasăre din noaptea dumbrăveană
s-a ascuțit pe ceru-ncremenit, în zbor.

Se zbate-n ochi un codru de aramă
sub buciumul ce sună seara peste deal;
Nemuritoarea lună își destramă
surâsul rămuros; Și-apune pastoral…

Din lac se-nalță stele Cosânzene,
răpind adâncului tăcerea de granit;
Scânteietoare și-argintate trene
se-aștern ninsori de vis prin grâul răsărit.

Luceafăru-a zburat spre alte vremuri,
unde cuvântul în Coloană s-a sculptat;
Aripi le cresc poemelor, pe ramuri,
iar vântu-n fața unui tei a-ngenuncheat.

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Trăiască Nația, așa saluta marele nostru poet MIHAI EMINESCU.

Bogdan Florin Boitan

15 ianuarie este Ziua Culturii Naționale și totodată se împlinesc 175 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu.

DOINA – Mihai Eminescu

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate
Din Hotin şi pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a călare,
De la Mare la Hotin
Calea noastră ne-o aţin
Şi Muscalii şi Calmucii
Şi nici Nistrul nu-i înneacă
Săraca ţară, săracă!
Din Boian la Cornu Luncii
Jidoveşte-nvaţă pruncii
Şi sub mână de jidan
Sunt românii lui Ştefan.
Că-ndărăt tot dă ca racul
Fără tihnă-i masa lui
Şi-i străin în ţara lui.
Din Braşov pân’la Abrud
Vai ce văd şi ce aud
Stăpânind ungurul crud
Iar din Olt până la Criş
Nu mai este luminiş
De greul suspinelor
De umbra străinilor,
De nu mai ştii ce te-ai face
Sărace român, sărace!
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;

Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier
Zboară paserile toate
De neagra străinătate
Numai umbra spinului
La uşa creştinului
Codrul geme şi se pleacă
Şi izvoarele îi seacă
Săraca ţară, săracă!
Cine ne-a adus jidanii
Nu mai vază zi cu anii
Şi să-i scoată ochii corbii
Să rămâie-n drum ca orbii
Cine ne-a adus pe greci
N-ar mai putrezi în veci
Cine ne-a adus Muscalii
Prăpădi-i-ar focul jalei
Să-l arză, să-l dogorească
Neamul să i-l prăpădească,
Iar cine mi-a fost mişel
Seca-i-ar inima-n el,
Cum duşmanii mi te seacă
Săraca ţară, săracă!
Ştefane, Măria ta,
Lasă Putna, nu mai sta,
Las’ arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija gropilor
Dă-o-n seama popilor
La metanii să tot bată,
Ziua toată, noaptea toată,
Să se-ndure Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău…
Tu te-nalţă din mormânt
Să te-aud din corn cântând
Şi Moldova adunând
Adunându-ţi flamurile
Să se mire neamurile;
De-i suna din corn odată
Ai s-aduni Moldova toată

De-i suna de două ori
Vin şi codri-n ajutor;
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Daţi în seama ciorilor
Ş-a spânzurătorilor.
Ştefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta
Că te-aşteaptă litvele
Să le zboare tigvele
Să le spui molitvele
Pe câţi pari, pe câţi fuştei
Căpăţani de grecotei
Grecoteii şi străinii
Mânca-le-ar inima câinii
Mânca-le-ar ţara pustia
Şi neamul nemernicia
Cum te pradă, cum te seacă
Săraca ţară, săracă!

Această variantă a Doinei , extrem de puţin cunoscută astăzi, este preluată din cartea Mihai Eminescu – poezii tipărite in timpul vieţii, vol. III, note şi variante, ediţie critică îngrijită de Perpessicius, cu reproduceri după manuscrise, Editura Fundaţiei Regale, Bucureşti, 1944.

5 iunie 1883 sosit la Iaşi pentru a participa la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, Mihai Eminescu citeşte, la Junimea, poemul „Doina”. Se știe de la Iacub Negruzzi că „Doina” a fost ultima lectură a marelui poet la „Junimea”.
„Doina” este strigătul de durere al poetului pentru soarta neamului său.
Concepută în 1878, după pierderea Basarabiei, a fost definitivată în 1883 la Iași cu prilejul dezvelirii statuii lui Ștefan cel Mare. Iată ce mărturisește Iacub Negruzzi: „La 5 iunie 1883 se făcu în Iași cu mare pompă inaugurarea statuii lui Ștefan cel Mare. Profitând de împrejurarea cu un număr mare de membri ai societății literare, printre care și Eminescu.
În acea seară Eminescu ne citi cunoscuta sa ”Doină”. Efectul acestor versuri pesimiste: un tunet de aplauze izbucni la sfârșitul citirii. Această citire a fost cea de pe urmă a lui Eminescu la ”Junimea”, un cântec de lebădă al poetului”. Definitivarea poeziei „Doina” a fost făcută în primăvara anului 1883, când Eminescu, ca trimis oficial al ziarului „Timpul” din Bucureşti, a mers la Iaşi unde se dezvelea Monumentul ecvestru al lui Ştefan cel Mare, în faţa Palatului Domnesc, astăzi Palatul Culturii, operă a sculptorului francez Emanuel Frémiet (cel care realizase şi statuia lui Mihai Viteazul, inaugurată în 1876 în faţa clădirii Universităţii din Bucureşti). Ar fi vrut să citească poezia în faţa mulţimii adunate la dezvelire, dar în ultimul moment s-a răzgândit, preferând să meargă cu Creangă, şi probabil şi alţi câţiva prieteni, la „Bolta Rece”, la un pahar de vin. Totuşi, seara, la o adunare ad-hoc al „Junimii” ieşene, Eminescu citeşte poezia „Doina”. „Efectul acestor versuri pesimiste care contrastau aşa de mult cu toate celelalte ode ce se compusese cu ocaziunea acelei strălucite serbări fu adânc, indescriptibil. În contra obiceiului Junimii, căreia nu-i plăcea să-şi manifeste entuziasmul, pentru întâia dată de 20 de ani de când există societatea, un tunet de aplauze isbucni la sfârşitul cetirii şi mai mulţi dintre numeroşii membri prezenţi îmbrăţişează pe poet.”, spunea Iacob Negruzzi, amfitrionul serii literare. Poezia a apărut ulterior, pentru prima dată, la 1 iulie , în revista „Convorbiri literare”. „Doina” nu este numai o capodoperă, dar și „cântecul năzuințelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului”. Aceste cuvinte de neuitat au fost rostite de Octavian Goga la dezvelirea unui monument Eminescu. Poezia „Doina” de Mihai Eminescu a fost, încă de la naşterea ei, una dintre poeziile cele mai discutate şi controversate, având acces liber la circulaţie sau fiind interzisă, în funcţie de interesele politice şi de tipurile de dictaturi ce s-au succedat la conducerea ţării. Uneori s-a constatat că şi în momentele de libertate „supremă” a apărut „libertatea” de a critica şi de a o pune „la index”, pe motiv că „nu e acum momentul”, „surescită spiritele naţionaliştilor”, „incită la xenofobie” etc. Cred că ceva asemănător trăim şi astăzi, „Doina” fiind adoptată fără rezerve de patrioţii luminaţi „pentru lirismul ei ardent şi sarcastic” (acad. Eugen Simion), şi deopotrivă respinsă, pe faţă sau tăcit de oficiali, pentru „naţionalismul exacerbat”. „Toate-s vechi şi nouă toate”, ar spune Mihai Eminescu. Acelaşi reputat eminescolog, Perpessicius, este de părere că poezia „Doina” ar avea perioada de incubaţie cu 5 ani mai devreme de când a fost publicată, prin 1878-1879, şi ar fi continuarea poeziei „La arme” (publicată postum), „scrisă odată cu pierderea Basarabiei, după tratatul de la Berlin, din 1878″ (după alţi cercetători poezia „La arme” este din perioada vieneză!), şi că poezia „Doina”, ar trebui citită (pentru înţelegerea contextului în care a fost scrisă) în tandem cu articolele lui Eminescu, din „Timpul”, referitor la Basarabia şi Bucovina. Totuşi, poezia este ceva mai mult! Viziunea de ansamblu a poetului, dar şi a poeziei, reiese şi din versurile „Din Sătmar pânîn Săcele” şi „Dela Turnun Dorohoi „, adică şi pe axa Nord-Sud şi nu numai pe cea Est-Vest („DelaNistru pân la Tisa..”), ştiind câtă compasiune avea Eminescu şi pentru românii subjugaţi din Imperiul Austro-Ungar. Este, aşadar, chiar o viziune a trecutului şi o proiectare a viitorului nu prea îndepărtat, când spaţiile celor două axe vor crea împreună „România Mare”, parte a Daciei străvechi, a lui Decebal şi Burebista! Într-o altă variantă sunt amintite şi alte două localităţi din „România de peste munţi, Ardealul!”, aflate în „mâini străine”: „Din Braşov pân la Arad/ Şi-au făcut duşmanii vad”. S-a făcut închisoare pentru „Doina” lui Mihai Eminescu pe vremea comuniștilor.

Calendar
Basarabia Literara. Editie 2009-2025

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

FĂRĂ IUBIRI PUTEM MURI DE FRIG

Mulți dintre noi ne-am transformat în ierni,
Iar frigul din adâncuri ne tot sapă!
Iubirea dintre oameni va trebui s-o cerni
De falsitatea-n care, de la o vreme scapă!

Azi-noapte-a nins pe-afară, nu prea-prea!
Zăpezile din noi sunt mai adânci,
De când destui trăim spre a avea,
Uitând că vom fi praful dintre stânci!

Nu toți, dar mulți au dat afar`
Iubirile profund dumnezeiești!
Aseară, am citit într-un ziar,
Că nu mai e nevoie să iubești!

Fără iubiri putem muri de frig,
Iar frigul, când s-o-mbolnăvi de ger,
Vom viețui în gol, fără câștig!
Hai să ne-ntoarcem fața către Cer!

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Mai naște-mă măicuță!

Mai naște-mă măicuță, mai naște-mă o dată,
Te rog acum frumos cu sufletul plângând,
Dar să o faci cumva, în lumea de-altădată
De care, tot ce mișcă, îmi pare, e flămând!

O lume-n care zorii vestirii unei nașteri
Era minune mare, o binecuvântare,
Iar responsabilitatea, dorința unei creșteri
Părea un foc domol de sfântă lumânare.

Ce-ardea la veghea blândă a-ntregii încăperi
Și toți ai casei sale o tot purtau în rugă,
Văzându-i despletirea azi, față de un ieri
Făr-a simți-n aceasta nici jertfă și nici trudă.

În care orice pas mărunt de prichindel,
Smulgea sinceritate culeasă într-un zâmbet,
Și n-avea importanță, fetiță, băiețel
Ecou era în neam, ca-n biblie-un verset.

Creștea armonios sub umbra unor ramuri,
De brațe strâns legate, ce nu știau de vrajbă,
De-ai săi părinți, bunici și chiar și alte neamuri
Ce toți, una erau la masă, trudă, slujbă.

În care se ploua cu zâmbete-n duminici
Si-n care, ce-avea unul, cu toții parc-aveau
Și când simțeai că-n viață, tu de necaz te-mpiedici
Fără prejudecăți cu toții sprijineau.

Și de era vreo nuntă, botez sau ‘mormântare
Din colțuri de departe veneau cum se putea,
Ca ploaia revărsată, de la mărunt, la mare
Strângându-se în horă, ursit sau de-a veghea.

Mai naște-mă măicuță, mai naște-mă o dată,
Te rog acum tăcută cu sufletul tânjind,
Dar sa o faci cumva, în lumea de-altădată,
În care mai trăiai prin ceilalți, chiar murind!

Redactor: Mira Minu

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Mucenicul

Se lasă seara,într-un colț
Aprins sub o icoană
Cu mucul roșu,un opaiț
Aruncă umbre-n strană

Un mucenic adânc se roagă
Dând glas singurătății
Sperând în mila cea divină
În ziua judecății

Din puțul inimii pustii
Se-ndreaptă spre lumină
Pe-obrajii palizi limpezi lacrimi
Ce sufletu-i alină

Înclină capul și în piept
Se zbate vina toată
Afar-amurgul umple cerul
Și-i noapte-ntunecată

Ce sunt,o Doamne,dă-mi un semn
Căci m-am pierdut în lume
Și-am cautat dar n-am găsit
Pe nimeni să mă-ndrume

S-un muritor,dar am dorințe
Arzând mistuitoare
Iar viața toată ce-am trăit
Deșertăciune-mi pare

Pân’ la pământ mă plec umil
Mă-naltă pân’ la cer
Nu mă lăsa-n furtună singur
Pierdut corăbier

Călătorind spre alte stele
Ține-mă strâns de mână
Mă-ntoarce în gradina ta
M-așează în lumină

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț

Simbioză

Tăcerea a-nflorit, în mine, cu ramuri albe, de cireș…
Un simplu trecător nu știe de sunt zăpezi sau primăveri,
Doar zborul meu, flămând de-albastru, ce niciodată nu dă greș,
Îmi știe fiecare clipă, apusul dintre azi și ieri.

Nu caut gânduri furibunde, nici în cenușă vagi scântei…
Atâția maci și-au pus zăvorul și-și tremură altița-n vânt,
Un simplu trecător nu știe ce mări se-ascund în ochii mei,
Când vântul cârmuiește zarea, doinind în lacrimă și cânt.

Ai fost doar un ecou sihastru, prăpastiei, răspuns umil,
N-a existat cuvânt, nici strigăt,doar stânci păgâne, făr’ de cer,
Un simplu trecător nu știe că sufletul e un copil,
Ce-și caută fluturi albaștri în pumnul unui temnicer…

E punte între alb și negru, de sub căpăstru, caii fug,
Iar în zăpezi se stinge-apusul, e-atâta iarnă în tăceri…
Din strigătul tăcerii tale am înălțat, de ieri, un rug,
Am făurit un zid din ghețuri și-am pus cocorii grăniceri.

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț