Reprezentativ

Eduard Bucium

POEZIA ZILEI merge, în zi de mare sărbătoare, la poetul Eduard Bucium, cu felicitări și urări de succese viitoare!

La mulți ani tuturor!

Zi cu blestem de mamă
Eduard B.

E ziua ta, mamă, şi-ţi plângi, Românie,
Şi brazii furaţi, şi urşii şi cerbii
Ciocârlia-mpuşcată-n aripă, dând ierbii
Un ultim cântat… un oftat de câmpie

Când smulsă ţi-a fost din sfântul hotar
Vândută ca pruncii nevruţi de părinţi…
Aveai aur mult… vândut pe arginţi…
Aveai şi credinţă… s-a dat la cântar…

Legenda ne spune c-aveai şi viteji…
Ne iartă, măicuţă de mască şi teamă
Când facem pe surzii la cornul ce cheamă
Şi n-auzim plânsul, căci nu suntem treji…

În curtea ta, mamă, comandă străinii
Noi, câţi am rămas, ne sfădim ca orbeţii
Slăvită-i prostia, huliţi sunt poeţii,
Uscatu-s-a iarba, sunt ‘nalţi mărăcinii…

Blesteamă-ne astăzi, s-avem Dumnezeu,
Să ştim de hotare, să ştim de strămoşi,
Să fim iar vitejii tăi, drept-credincioşi !…
Blestemul de mamă se prinde mereu…
1 decembrie 2020

Concurs, Pe urmele lui Eminescu

Replică. – unui contestant nemotivat
    ~Vio Sterian ~ al patrulea premiu
                
    Când rațiunea bâlbâie în conștiință,
Orgoliul își caută scăpare în căință,
Sau poate, cuvintele nu-și mai au rost,
Când ți-ai înfipt în conștiință un orgoliu, prost.

   Și-n boala ta, de un patetic narcisism,
Bravura este doar o vorbă plină de cinism,
Gândești, visând doar podiumuri înalte
,,Eu sunt mai bun” pentru că ceilalți fac erate”.

    Și crezi că orice fel de ,,vorbărie”
E un statut, necontestat de poezie,
Dar tralala-ul scris cursiv, cu rimă,
În substanță, sunt doar vorbe de pomină.

      Ignori pe marii Dascăli consacrați,
În mintea ta sunt toți, doar ,,descalificați”
Pe eșafodul dintr-o simplă regulă,
Când punctul a substituit o virgulă.

      Cum spunea Eminescu: am ucis Pilonii,
Și-acum ne tălmăcesc în versuri epigonii,
Când poezia nu mai știe să fie, un dor,
,,A noastre visuri cad pe rând și mor”

                           
Dincolo de infinit ….al patrulea premiu
   ~Iuliana Cozma~

E lungă calea noastră pe pământ
Iar noi nu vom muri cât avem vise
Prin veacuri neștiute nici de vânt,
Sunt porți de rai în univers, deschise!

Luceferi printre stele vom veghea
La strigătul cel nobil și suprem,
Pierzând cuvintele, cu lacrimi vom chema
Eternitatea să rămână în poem!

Și căutând în larg culori astrale,
Lumini de stele ne vor îndruma ușor
Când muritori suntem pe-aceeași cale
,,A noastre visuri cad pe rând și mor!”

SUFLET VERDE… al cincilea premiu
     ~Andreea Pîrlea~

,,A noastre visuri cad pe rând și mor”
Când se uită de-al nemuririi zbor,
Ascuns prin doruri șoptite de copac
Pentru cei care în iubire zac.

Mă strigă surd o umbră de lumină
Și văd cum cerul, prin frunze, suspină;
Îmi pictez pe brațe culori de veac,
Îmbrățișând copacul, îl împac.

De-ar fi iubirea-i doar o poezie,
S-ar strânge în scoarță cu nostalgie
Și-ar crește, ca o dulce nimfă-n zbor,
Spre cel care-i al vieții compozitor.

De-ar fi și visul prins din nou de ram,
N-ar mai fi frunza al vântului balsam,
Iar el i-ar da al libertății dor,
Fiindu-i vieții cu un vals dator.

Mă cheamă blând un foșnet sufletesc
Și m-arunc în mine, vis nepământesc.
Mă prinde-n brațe, ca un scriitor,
Și mă poartă iubirea pe aripi, cu dor.

Ale noastre visuri se-nalță ușor,
Izvorând dintr-al cerului amor,
Când noi pe Suflet îl avem în gând
Și-adormim moartea, dorul învingând.

Visuri frânte…al cincilea premiu
   ~Felicia Percec ~

„A noastre visuri cad pe rând și mor”,
Plutesc pe gânduri și se-neacă-n valuri.
N-am cum să le opresc din drumul lor,
Nasc neîmpliniri în ale mele planuri.

Se risipesc și se pierd în eter,
În urma lor culeg dezamăgire,
Sufletul mi-e rănit, dar încă sper
Că voi găsi cărarea spre-mplinire.

Și dacă pleacă, nu au fost sortite
Să se clădească în al meu destin.
Voi prinde altele-n zbor, mai reușite,
Cu ele, viața am să mi-o fac festin.

N-o să privesc nicicând în urma lor,
Încrezătoare, pașii-mi port prin viață…
Mă-ndrept să urc pe scara stelelor,
Unde-nfloresc mugurii de speranță!

Visuri spulberate…mențiune
 ~Cristina Ghindar Greuruș~

Nestãpânite de-aşteptãri şi dor
„A noastre visuri cad pe rînd şi mor”,
Se spulberã în noapte mai uşor,
Purtate lin de timpul cãlãtor.

Mor în tãcere, nu se împlinesc
Dezamãgind pe cei ce se trudesc,
Chiar de rãmân, nu se mai desluşesc,
Iar cei învinşi, în urma lor privesc.

Rãmân doar cu speranţa cã-ntr-o zi
Un alt vis li se va îndeplini.
Mai rãbdãtori şi mai atenţi vor fi;
A doua oarã, ei vor izbândi.

Cã visul nu dispare niciodatã
Şi-l vor urma cu râvnã viaţa toatã.
Ei vor spera cu inima curatã,
Convinşi cã se va împlini odatã.

Redactor, coordonator Ana Văcărașu

Redactor șef Camelia Boț

Anatol Covalli

Când – SONET –
*
de Anatol Covalli
*
Îmi amintesc de anii ce s-au dus
purtând în ei a noastră fericire,
când de-al tău farmec mă lăsam sedus
şi eram tot şi-n toate doar iubire.
*
Anii aceia, chiar dacă-au apus,
vibrează-n amintiri roind iubire
şi îmi sunt dragi şi le ador nespus
miraculoasa lor desăvârșire.
*
Ei în aceste clipe m-au adus
și chiar dacă în mine-i tânguire,
care pe orice gând picioru-a pus,
*
sunt ferm convins c-a vieţii împlinire
ne-a binecuvântat-o Cel de Sus,
când ne-a dorit exemplu de unire.

Redactor șef Camelia Boț

Concurs, poezia zilei, grup Zbor spre înălțimi

Salturi peste timp ~Cristina Ghindar Greuruș~

Se desprind alene secunde din timp,
Ne trec pe la gene luni din anotimp,
Mai trece o zi, mai vine o noapte,
În urmă rămân neștiutele șoapte.

Timpul se strecoară fără să-l simțim,
Nu mai știm să râdem și nici să iubim.
Vom încărunți, poate, mai devreme,
Așteptând tăcuți neantul să ne cheme.

Inimi fără viață vor mai ticăi
Și fără speranță, încă vom păși.
Nu vom ști spre unde și nici până când
Dar noi împlini-vom ce ne-am pus în gând.

Vom merge-nainte fără ocolișuri,
Pe cărări de munte, peste povârnișuri.
Vom urma credința ce ne-a întărit,
Vom păstra voința care ne-a unit.

Cristina Ghindar Greurus – poet debutant
Doamna Florentina Savu – poet consacrat
Grup – Zbor spre înãlţimi
11.01.2021

Redactor, coordonator Florentina Savu

Redactor șef Camelia Boț

Autor în debut- Maria Poiană

Am onoarea de-a prezenta o noua poetă care cucerește spațiul literar prin versul ei sensibil, prin frumoasele ei tablouri lirice cu care ne răsfață sufletele zi de zi. 

Să vorbesc despre poeta Maria Poiană, este o mare onoare pentru mine, dar și o misiune delicată. Născută în cinci august 1972,  în satul Călărași, județul Botoșani,  fiind al patrulea copil din cei nouă a părinților ei. Nu în zadar se spune că: „poezia s-a născut la sat”!
A frecventat liceul Agroindustrial Șendriceni, de profesie contabilă. La vârsta de 47 de ani scrie primele poezii, tot la această vârstă se decide să se alăture familiei în Anglia, purtând în suflet iubirea de condei, având în lucru volumul de poezii ” Îngeri și Sfinți”.

În noiembrie 2020, câștigă „Trofeul ,,Iubirea ca o poezie”, secțiunea poem patriotic.
Premiul doi, la Secțiunea Poezie în cadrul Ediției a 2-a a Concursului literar online ,,Armonii Literare” 2020 Târgu Mureș, organizat de HIFA-ROMÂNIA în colaborare cu Biblioteca Județeană Mureș și Liga Scriitorilor Români Filiala Mureș.

Maria, e un suflet sensibil care reușește să empatizeze foarte ușor cu cel suferind, acest lucru reiese și din poemele scrise cu atâta patimă și pe care reușește să le îmbrace atât de frumos cu metafore vaste de fiecare dată. Prin versul ei sensibil, autoarea ne poartă prin lăcașuri sfinte, prin ograda părintească, pe străzile locurilor natale, dar și printre astre. Ne dezvăluie mărinimia sufletului ei, când ne vorbește despre părinți. Îi putem citi, printre rânduri,  frământările sufletului în ceea ce privește degradarea societății, dar și a credinței creștinești. Cum spuneam, sensibilitatea autoarei reiese din fiecare vers, iubirea față de tot ce este frumos în jurul ei, este nemărginită și izvorăște ca o apă cristalină din adâncul sufletului ei astâmpărând setea cititorului. Poeta Maria Poiană,  este la început de drum literar, dar, ne încântă privirea prin superbele poeme demne de laudă. Este unul dintre poeții activi a grupului Zbor spre înălțimi,  fiind cuprinsă în proiectul cu același nume, care are ca și scop lansarea poeților în lumea literară. 

Poeta Flori Cristea, îndrumătorul literar a poetei, ne relatează următoarele împresii personale: „Maria Poiana este un condei surprinzător în spațiul literar actual. Scrie de puțină vreme, dar este clar că divinitatea i-a dăruit har.Versul ei curge frumos, este cald, catifelat. Crează imagini și povești surprinzător de frumoase. Iar faptul că alege să scrie în vers clasic, după părerea mea cel mai greu de realizat, o plasează deja în lotul fruntaș al porțiilor contemporani.  Veți găsi în poeziile ei metafore deosebite. Crează cu ușurință povești și tablouri deosebite. Poezia ei atinge suflete si rămâne în memorie poeților.”
Acum vă oferim spre citire câteva poeme scrise de Maria Poiană

A-nghețat zăpada-n ceruri

A-nghețat zăpada-n ceruri și-i e frică să mai ningă.
Că pământu-i prea fierbinte, și-i e teamă să-l atingă.
Stă sub scoarța-i să erupă, un vulcan mârșav de rele.
Magmă de venin si fiere ce cuprinde toate cele.

Sub un paltin, în grădina raiului, cu ochii-n lacrimi,
Maica Domnului se roagă spre a fi cruțați de patimi:
,, Doamne, îndrăznesc să bat la poarta ta de dimineață…”
Spune Maica-n timp ce lacrimi grele-i șiroiesc pe față.

,, De un timp, doar cu tristețe pot privi către pământ.
Pentru tot ce văd acolo, nu găsesc nici un cuvânt.
Te-ai îndepărtat de lume. Și tot cade într-un hău.
Vino, Doamne! Am nevoie azi de ajutorul tău”.

Și cuprins de mare milă, pentru Maica cea Prea-Sfântă,
Dumnezeu, privind spre lume, cu tristețe îi cuvântă:
,, Pentru care-anume lume plângi cu lacrimi și suspine..?!
Nu eu m-am îndepărtat… Ea s-a-ndepărtat de mine.

Și oricât de greu m-apasă pentru-această lume mila
Niciodată n-am să intru în vreo casă cu de-a sila.
Lumea încă nu-i pierdută. Nu mai plânge. Nu te teme.
Pentru tot ce au nevoie, trebuie doar să mă cheme.”

Și-a plecat. Lăsând în urma-i, roi de fluturi îngeresti.
Maica Domnului, privind cum, prin puterile-i cerești,
Aripi firave de fluturi, poleite cu lumină
Nasc monade scânteinde din esența Sa divină.

Cerule cu-alai de stele

Cerule cu-alai de stele și luceferi ce se sting,
Unde-s norii de-altă dată să-i mai văd și azi cum ning?
Să-i mai văd cum cern prin sita iernilor de mai demult…
Glasul mamei când doinește, iar si iar să îl ascult.

Vântule cu frunze-n plete si cu puf de păpădii,
Nu-mi lăsa atâtea doruri pe la geamul meu când vii.
Că eu îl deschid. Iar ele nepoftite-mi intră-n casă.
Stau cât stau, si-apoi când pleacă doar prăpăd în urmă lasă.

Dar nu-i geamul de la casă. Că acela-i cu zăbrele.
Neînchis si fără lacăt, e geamul inimii mele
Am să merg la târg să cumpăr un foraib, sau poate două
Să-nchid geamul dragei mele inimi, când afară plouă.

Sau când bate câte-un vifor care-aduce doruri grele.
Nici un dor să nu-i mai lase răni adânci inimii mele.
Că e toată numai petec frănjurit  de doruri multe.
Fiindcă n-a vrut niciodată glasul minții să-l asculte.

Cerule cu lună plină si frumos alai de stele,
Scânteiază și-astă noapte la fereastra maicei mele.
Și-i mai spune printre multe alte vorbe de alin,
Să m-aștepte-n poarta casei negreșit, că am să vin.

Încă-un an mai trece puntea

Încă-un an mai trece puntea peste marea nemișcată,
Din a timpului  vecie, o clipită ne-nsemnată.
O fărâmă cât o boabă de nisip în marea lumii.
Scursă în clepsidra vieții peste marginea genunii.

Visuri, gânduri, doruri, șoapte, amăgiri sau împliniri,
Se îngrămădesc să umple  cufărul cu amintiri.
Și tot vin puhoi ca ape limpezi sau învolburate…
Oi putea, sărmane cufăr, să le-adăpostești pe toate?

Poate, uneori e bine să m-asculți atunci când spun
Să nu lași să-ți treacă pragul orișicine, orișicum.
Orice amintire tristă care-și caută-adăpost,
Tu-i deschizi îndată ușa. Deși, n-are nici un rost.

Câte n-au venit să-ți spună să le găzduiești un ceas?
Cum au dat de cald si bine, pe vecie au rămas.
Și-apoi spui că ți-s pereții uzi de lacrimi si suspine…
Poți măcar de-acum încolo să m-asculți și tu pe mine?

De-mi dai cheia de la ușă, îți promit că de la anul
Nu mai las vreo amintire tristă să-ți umbrească geamul.
Și-o s-avem si noi lumină, precum vezi prin alte case.
Găzduind de-acum încolo numai amintiri frumoase.

Sărut-mâna, maică bună

Iar mi-ai scris, măicuță carte, într-o miercuri mai spre joi.
Cum că te-ai rugat la Domnul, să dea  timpul înapoi.
Că de-asa  singurătate și de-atâta dor nestins,
Iar te-a prins nesomnu-n noapte.Deznădejdea iar te-a prins.

Tu încă gândești la vremea când eram copii micuți,
Și umpleam de larmă curtea. Și-alergam pe drum desculți.
Soarele era-n amiaza vieții tale, – mi-ai mai spus.
Iar acuma simți că raza lui te-atinge dinspre-apus.

Dar eu nu te văd măicuță nicidecum spre asfințit.
Și în gândul meu, și-n suflet, ești un veșnic răsărit.
Lasă-ți gândul tău să zburde liber precum gândul meu,
Și în orice neputință, cere-i sfat lui Dumnezeu.

Iar acum, la ceas de noapte și la ceas de dor târziu,
Lăsând lacrima să curgă, răspuns cărții tale-i scriu.
Ia zăvorul de la ușă… Ține-ți sufletul deschis,
Că și-n noaptea asta mamă-ți voi cutreiera prin vis.

(Și ți-oi umple toată casa cu miros de iasomie,
Iară tu povești mi-i spune. Multe, cum îmi place mie.
Despre toate câte glasu-ți dulce ar dori să-mi spună….
E aproape dimineața… Sărut-mâna, maică bună.

Pana îngerului meu

 În căsuța cu o tindă, două camere și-un vis
Și-a făcut culcuș un înger, coborât din paradis.
 A luat un colț albastru dintr-o  margine de cer
Și-a învăluit căsuța ca s-o apere de ger.

Ocniței pisicii mele care tremura de frig
Și pe-un țol de cârpă moale s-a făcut de tot covrig,
I-a suflat căldură vie dintr-o margine de stea.
Iar acum, torcând alene, doarme-adânc pisica mea.

Tot fugind încolo-ncoace când la geam când la icoană,
Dintr-un vârf de aripioară i-a căzut în pat o pană.
Din cotruță, zgribulită, eu am coborât pe pat.
Am luat pana și i-am dat-o. Însă îngerul mirat

Că un boț de copiliță și plăpândă ca o boare
Îi înapoiază pana,  aripioara să-și repare,
Se apleacă peste mine și-mi șoptește la ureche:
,, Pana asta e a ta . Tu-mi ești îngerul pereche.

… Ori de câte ori vreo pană din văzduhuri va cădea,
Tu vei ști că-ți sunt aproape și aceea-i pana mea”.
A trecut atât de-atuncea… Jumătate dintr-un veac.
Însă pana lui și-acuma  îmi e-n toate cele leac.

Colind fără colindători

A-nflorit din nou zăpada amintirilor frumoase,
Și-acum ning de printre gene, nestemate fermecate.
Și-unde cad, pe loc se naște un sătuc cu case joase,
Într-o iarnă de poveste, cu sclipiri de diamante.

Ger și noapte. Cer albastru plin de stele. Lună plină.
Peste tot sătucul însă-i, poleială de lumină.
Doar din când în când mai ning diamante din vreun pom.
Pe poteca troienită nu-i țipenie de om.

Larma  s-a mutat în case. La ferestre, de pe-acum,
Stau copii scrutând în noapte și-asteptând pe Moș Ajun.
E trăistuța pregătită. Cizmulițele-s în tindă.
Dimineața doar să vină și-au zbughit-o în colindă.

Că de-atâta bucurie, nu le-ar mai ajunge satul
Când, în cete mici pe stradă vor porni cu colindatul.
Și la fiece căsuță colindând cu Leru-i Ler
Vor deschide o portiță luminată către cer.

Binecuvântează, Doamne, înc-o dată al meu sat
Pe-așa vremi nelegiuite, fără nici un Dumnezeu,
Și mă fă copil de-o șchioapă care pleacă-n colindat,
Lângă alți copii de-o șchioapă reîntorși în satul meu.

…Dă-ne, Doamne, înc-o viață , numai cât o nemurire.
Dar croiește-i astfel drumul, s-o trăim doar în iubire.

Redactor șef Camelia Boț

Eduar Bucium

Azi, 24 ianuarie, este Ziua tuturor românilor!. La mulți ani!
La mulți ani, România!
Azi, fiți mai aproape unul de altul şi mai buni decât ieri!

„Aș fi vrut să scriu pentru Ziua Unirii cea mai frumoasă poezie de dragoste de ţară de care aș fi fost capabil. Mi-aş fi depășit limitele , aș fi răscolit scrieri și dicționare, aș fi plagiat cu bună ştiinţă
pe toţi robii cuvântului, de la Homer încoace, să ticluiesc un poem pe măsura adoraţiei ce ar trebui să existe în inima oricărui om, atunci când vine vorba de palma de pământ căreia-i datorează totul: nașterea, graiul, maidanul copilăriei, dulceața pâinii cu semnul crucii rumenit frumos, cântecul de leagăn al mamei lângă covăţica fratelui mezin, palma aspră a bunicului întinzându-i un leu ca răsplată că l-a ajutat să încarce fânul în căruţă…
Aș mai fi vrut să scriu multe… Burebista și Decebal, Menumorut și Gelu Românul, Dragoş, Mircea, Mihai, Vlad, Corvin, Bogdan, Stefan Dimitrie, Tudor, Horea, Alexandru… Apoi, Grigore Ureche, Miron Costin, Bălcescu, Iorga, Eminescu, Creangă, Alecsandri, Coşbuc, Sadoveanu, Enescu, Porumbescu, Brâncuși, Grigorescu, Henri Coandă, Traian Vuia, Aurel Vlaicu și câți alţi români despre care, să fi scris doar câte un vers, ar fi ieşit o epopee cât o ţară…
Dar nu am putut!…
Am simţit că toţi aceşti eroi nu ne mai aparțin, sunt ai unui popor care știa să lupte pentru malul lui de Dunăre, pentru ţărmul lui de mare, pentru brazii lui din munţi, pentru peticul lui de cer cu ciocârlii, pentru versul și slova lui…
În genunchi și cu capetele plecate, adeneul nostru nu mai are nimic comun cu vâlvătaia ce ardea în piepturile acelora…
Tot ce am putut scrie a fost ceea ce urmează, rânduri sărace căci simt durere și rușine…

Ce să-ţi doresc, pământ străbun,
să spun că-mi creşte-n oase dor,
că mor de plânsul munţilor
și de plecarea frunţilor
în acest veac nebun?!..

Mă uit în jur, mă uit ‘napoi,
război îmi izbucnește-n piept,
nu-i drept să stau, ce mai aștept,
să-ngrop și umbra de respect
de sine, in gunoi?!..

Te-au jefuit și te-au vândut,
tăcut balaur și-a întins
cuprinsul ghearei care-a prins
și-a-nvins ce nu era de-nvins,
căci noi nu ți-am fost scut…

Plecaţi peste străin hotar,
habar n-am mai avut de sfinţi,
părinții-au așteptat cuminţi
să umplem sacul cu arginţi
și-acasă să fim iar…

Dar timpul n-a răbdat, s-a dus…
de sus nu plouă decât ploi,
nevoi, și aur, și noroi
ne-au umplut pumnii amândoi
dar aurul s-a scurs…

Și nu cred că ne-am deșteptat,
păcat de imnul cu îndemn!…
semnul că cineva e demn
și sfarmă jugul cel de lemn,
nu mi s-a arătat…

Îmi pare-un ceas hotărâtor,
dator mă știu spre țara mea…
o stea de-ar fi, numai o stea
pe cer, ea singură-ar putea
să-ndrume un călător…

Dar câte stele pe cer nu-s?!
e spus că-i om și steaua lui…
de nu-i sfârșitul timpului,
e vremea începutului,
români, priviți în sus !…”

24 ianuarie 2021
Autor: Eduard Bucium

Redactor șef Camelia Boț

Concurs, poezia zilei, grup Zbor spre înălțimi

FĂURAR
de Georgeta Giurea

Se stinge iarna. Crește iar, lumina.
Mai viscolește doar prin calendar…
Își pregătește haine noi, tulpina,
Într-un târziu sublim de făurar.

Nu vreau să tac, creionu-mi înflorește
E încă verde ramura din el.
În versuri, inima din mine crește,
Când pe firidă, râde-un ghiocel.

Stă soarele ascuns după cortină.
O să-i revină zâmbetul de zeu.
În noaptea asta rece, caudină,
Suspină mugurii în jurul meu.

Mai scriu un vers. Tăcerea se-adâncește.
Și tot așa, în fiecare seară …
O poezie nouă se croiește,
Într-un târziu, lumina să n-o doară !

Redactor, coordonator Florentina Savu

Redactor șef Camelia Boț

Concurs, poezia lunii, grup Zbor spre înălțimi

LUI EMINESCU
~Ica Gărgălia~

Scârțâie sub tălpi zăpada, gerul țese flori pe geamuri
Iarna își arată colții, vântul șuieră prin ramuri.
După deal răsare luna, sus pe bolta înstelată,
În Luceafărul de noapte chip de geniu mi se-arată…

Ochii ageri, fruntea lată să cuprindă Universul
El, poetul nepereche, strălucește-n cer cu versul
Prin Copou îmi poartă gândul vara când e teiu-n floare
Și mă ninge cu steluțe iarna-n zi de sărbătoare.

Când trec ,,codrii de aramă” freamătă de dor pădurea
,,Buciumul sună cu jale”, taie prin copaci securea…
…,,plopii fără soț” și teiul, lacul și floarea albastră
Mi-amintesc de Eminescu și de pana lui măiastră.

,,Tot ce mișcă-n țara asta , râul, ramul” …și-Universul,
El, poetul nepereche, le-a cântat duios cu versul,
El lucește printre stele și ne luminează calea,
Astăzi îi aduc omagiu țara, codrul, munții, marea…

Redactor șef Camelia Boț

Concurs duminical, grup Zbor spre înălțimi

Bună dimineața dragii noștri!

Bun găsit la un nou concurs duminical!
Înainte de a începe descrierea temei și regulilor concursului de azi, vă rog să citiți cu atenție tot textul de mai jos, de la început până la sfârșit, pentru a evita orice neînțelegere.

După cum v-ați obișnuit din edițiile anterioare, acest concurs are o temă dată și 10 cuvinte desemnate ca fiind obligatorii în poeziile d’voastră.
Tema concursului de azi este: IARNA.
Această temă poate fi tratată ca anotimp sau ca metaforă ce simbolizează bătrânețea!

Cuvintele obligatorii din cadrul poeziei sunt: ALBASTRĂ, SĂNII, CĂRUNTĂ, MÂNĂSTIRI, BAT, PLECĂM, VINĂ, SUFLĂ, ACASĂ, PETREC.
Menționez că, aceste cuvinte fac parte dintr-o poezie a unui poet clasic, poezie a cărui text va fi publicat luni!

Criteriile de compunere a poeziilor sunt următoarele: să nu aibă mai mult de cinci strofe, dacă sunt scrise în stil clasic (rimă, prozodie), atenție la greșelile gramaticale, respectați tema concursului!
Ca o noutate pentru concursul de azi, vor fi acceptate și versurile albe!

Nu se acceptă derivate ale acestor cuvinte, fără conjugări, fără declinări, fără articulări, folosiți aceste cuvinte exact cum sunt scrise aici cu litere mari.
Concursul se încheie la orele 22:00, ora României!
Orice postare cu subiectul concurs duminical, după acest termen nu va mai fi acceptată! De asemenea, nu vor mai fi acceptate corectări la poeziile postate după orele 22:00.
Rezultatul va fi anunțat luni, adică mâine! Atașați poza de mai jos pentru a vă putea identifica poeziile trimise pentru concurs, altfel pot trece neobservate!

Bună ziua tuturor!
Pentru început doresc să vă mulțumim pentru frumoasele poezii prezentate la concursul duminical! Sunt multe poezii frumoase și ne-a fost foarte dificil să luăm decizii pentru întocmirea unui clasament! Rog pe cei care nu sunt prezenți în top să nu fie dezamăgiți, vă asigur personal de toată stima și admirația noastră pentru eforturile și talentul fiecăruia dintre voi.
Felicitări tuturor participanților și premianților!
Așadar azi avem două premii speciale și un clasament de trei locuri plus mențiune.
Premiul special pentru poeziile autorilor: Sterian Vio și Anca Man.

Copil în iarna vieții ~ premiul special
     ~Anca Man ~

ALBASTRĂ este zarea în dimineți cu soare
Iar fruntea-i CĂRUNTĂ de-a anilor ninsoare,
În apusul vieții nu știu de port vreo VINĂ,
Că inima îmi e de primăvară plină.

Pe ramurile ei port muguri de speranță,
În mine SUFLĂ vânt de dragoste, de viață,
Nu vreau să număr anii, ce trec repede-n zbor
Căci din viața noastră PLECĂM așa ușor.

BAT clopote de doruri în sân de MĂNĂSTIRI…
Pe-aripa lor mă poartă atâtea amintiri,
În SĂNII de vise ce zboară printre stele,
ACASĂ… în curtea copilăriei mele.

Să mai PETREC o vreme cu mine copil fiind,
Copilăria toată în brațe s-o cuprind,
Zilele și anii să treacă așa, tiptil
Ca să rămân ce am fost… un suflet de copil.

Iarna
    ~VIO STERIAN ~

     Umblă prin desișuri vântul alungând în zare toamna,
Și-au întins aripa largă până peste zări cocorii,
Prin pădurea ruginită își strecoară plumbul norii,
Din final de calendare râde-n echinocțiu iarna.

     S-a ascuns zarea albastră în mantaua ei căruntă,
Lanurile argintii peste deal vestesc a iarnă,
Nori de stele se răzbună, mii de licurici să cearnă,
Praf de stele în marea albă, prin natura ei tăcută.

       Scârțâind sub tălpi zăpada, ne-a umplut de amintire,
Nostalgici, plecăm cu gândul după doruri de acasă,
Derdelușul plin cu sănii, dogma dorului  apasă,
Ne petrec prin viață anii într-un colț de fericire.

    Troieniți în crengi salcâmii bat în geamuri fără vină,
Suflă Crivățul pe uliți sprijinind de gard nămeții,
Bolta unei mănăstiri și-a ascuns în nea pereții,
Lângă focu-aprins în vatră, spune-o rugă o bătrână.

     Lenea focului prin sobă, dorurile i le-aprinde,
Ninge tăcut în fereastră și în tâmpla ei căruntă,
Doar o rugăminte-și cere, un strop de clemență sfântă,
Pe copii la sânul ei în miez de iarnă i-ar cuprinde.

IARNA  DIN  NOI …locul întâi
     ~Georgeta Rada ~

Grădina mea, deodată, e  CĂRUNTĂ
Și SUFLĂ duhul iernii a razboi
A înghețat la geamuri pâinea frântă
Precum privighetorile din noi.

S-a așternut zăpada peste SĂNII ,
Copiii au plecat de mult de-ACASĂ,
Doar vrăbiile încă bat mătănii
Spunându-și rugăciunea pentru masă.

Își lasă noaptea stelele să cadă
Și-a dezlegat  năframa ei ALBASTRĂ,
Dar cine să mai  VINĂ și  să vadă
Cum ploi de stele cad pe casa noastră ?!

S-audă  cum BAT clopotele iernii ,
Cum bat la MÂNĂSTIRI  și-aici, și-n cer,
S-asculte rugăciunea la vecernii
Și să dezlege câinele din ger.

Tot așteptând, ne intră  iarna-n casă
Și nimeni n-o aude, toți PETREC ,
PLECĂM,  doar iarna a rămas la masă,
E singură  și-n cupă  vinu-i sec.

Locul doi:

IERNI ALBASTRE~ locul doi
    ~Mirela Cocheci ~

Iernile de altădată cu lumina lor ALBASTRĂ
BAT la poarta amintirii și privesc de la fereastră
Cum cad anii în neștire peste vârf de MĂNĂSTIRI,
Bat stinghere niște gânduri, SUFLĂ vântu-n amintiri.

SĂNII albe fug prin gândul iernilor îndepărtate
Și-mi zâmbesc cu nostalgie anii care-i port în spate,
Mii și mii de gânduri zboară, cad pe fruntea mea CĂRUNTĂ ,
Vin zăpezile-n neștire peste firea mea măruntă.

Fluturi albi din cer coboară, mă ating și mă PETREC
Să mă-ntorc din vis ACASĂ. Să mai stau sau tre’ să plec?
Ce n-aș da să-mi cearnă iară iarna-n suflet bucurii,
Să mă-ntorc la inocența inimilor de copii.

Și cuminți și făr’ de VINĂ să ne-ntoarcem în tăcere
Pe tărâm cu ierni albastre și cu vis, fără durere
Să PLECĂM spre orizonturi puri, curați ca niște prunci,
Să ne-mprăștie ninsoarea albul iernilor prin lunci . 

Înger drag~locul trei
      ~Cristina Tunsoiu ~

ACASĂ e acolo unde-i cald,
În vatra veche încă arde focul…
Din amintire netezesc un fald,
ALBASTRĂ era iarna și sfânt locul!

Iar clopotele BAT neîncetat,
Prin MÂNĂSTIRI, flămânde de sfințire
Și mâna ta bunico a înghețat,
Că vântul nu mai SUFLĂ cu iubire!

În SĂNII trase de fugarul timp,
PLECĂM fără vreo VINĂ uneori…
Mi-e dor de tine-n orice anotimp,
Și de cerdacul poleit cu flori!

CĂRUNTĂ sunt eu azi, dar ce folos…
Zăpada-n tâmple pare o născocire,
Prin stratul de omăt curat, pufos…
PETREC un înger drag din amintire!

Iarna din suflet~mențiune
    ~Felicia Percec ~

Peste tâmpla mea,CĂRUNTĂ, SUFLĂ al nostalgiei vânt,
Stârnit din zarea ALBASTRĂ, vine-n SĂNII de argint,
Iarna-ncet îmi intră-n suflet, fulgii albi îmi BAT la poartă,
Stau pe-obrazul amintirii, să se-aștearnă, ei așteaptă.

Pașii-mi rătăcesc, pierduți, printre MÂNĂSTIRI de gânduri
Și aleargă fără VINĂ prin ai ochilor adâncuri.
Din ochi curg izvor de lacrimi ce PETREC pe-al meu obraz
Și prelinse, se revarsă…rup al inimii zăgaz.

Floarea anilor mi-e ninsă, stă ACASĂ și iernează,
Despre-al primăverii soare, dintr-o glastră, ea visează…
Mi-o prind de reverul vieții și PLECĂM pe-al sorții drum,
Port încrederea în suflet și speranțele-mi adun.

clipă suspendată ~ mențiune
   ~Violeta Andrei Stoicescu~

Ninsori de amintiri
Colindă la fereastră
Şi vântul SUFLĂ lin
Timis de zare-ALBASTRĂ.

ACASĂ, lângă foc,
PETREC cu ochi de ceară,
Cum SĂNII îşi fac loc
Printre nămeți, pe-afară.

Şi ninge un fior
Pe tâmpla mea CĂRUNTĂ,
PLECĂM cu pas de dor
Din viața asta scurtă…

Prin MÂNĂSTIRI în zori
BAT clopote-n surdină,
Pier clipele-ntre nori
Ucise fără VINĂ.

Căci viața-i un suspin,
O clipă suspendată,
Trăită sub destin
În veşnicia toată.

Redactor, coordonator Relu Popescu

Redactor șef Camelia Boț

Concurs, poezia zilei, grup Zbor spre înălțimi

Suntem necunoscut
de Mihaela Moisescu

Îmbrățișăm uitarea și poezia dulce,
În ceruri e chemarea și-acolo ne vom duce
Cu tot cu viața noastră, cu tot ce am avut
În suflet și în gânduri, suntem necunoscut.

Simțim iubirea nopții, și noaptea ne surprinde
Pe aripile sorții zburăm către niciunde,
Bezmeticele visuri ce le purtăm în gând
Vorbesc de paradisuri și iaduri pe pământ.

Sorbim îngăduință și ne prefacem surzi
Și darul din credință îl mai uităm sub cruci,
Atingem vanitatea cu mâinile-amândouă
Iubim eternitatea, ne e promisă nouă.

Dar uităm a iubi cu sufletul și fapta
Până când într-o zi iubirea spune „gata”
Și nu ne lasă timp nici pentru bun rămas,
Rămânem amintire, secunda unui ceas!

Redactor, coordonator Florentina Savu

Redactor șef Camelia Boț

Camelia Boț

Singurătate mută
~ Camelia Boț ~

Ți-au ucis visul,
am tăcut fiindcă
nu eram steaua ta,
Ți-au smuls inima
din piept, am tăcut
fiindcă nu era casa mea,
Ți-au frânt zborul,
am tăcut fiindcă nu era
aripa mea,
Ți-au închis sufletul
într-o colivie,
am tăcut fiindcă
se rupsese de
sufletul meu…
Acum, mi-a venit
rândul să mă întreb,
în singurătatea mută:
cine să-mi vorbească
ori să mă asculte
din goliciunea prăpastiei
în care am căzut?

Redactor șef Camelia Boț

%d blogeri au apreciat: