Reprezentativ

Eduard Bucium

POEZIA ZILEI merge, în zi de mare sărbătoare, la poetul Eduard Bucium, cu felicitări și urări de succese viitoare!

La mulți ani tuturor!

Zi cu blestem de mamă
Eduard B.

E ziua ta, mamă, şi-ţi plângi, Românie,
Şi brazii furaţi, şi urşii şi cerbii
Ciocârlia-mpuşcată-n aripă, dând ierbii
Un ultim cântat… un oftat de câmpie

Când smulsă ţi-a fost din sfântul hotar
Vândută ca pruncii nevruţi de părinţi…
Aveai aur mult… vândut pe arginţi…
Aveai şi credinţă… s-a dat la cântar…

Legenda ne spune c-aveai şi viteji…
Ne iartă, măicuţă de mască şi teamă
Când facem pe surzii la cornul ce cheamă
Şi n-auzim plânsul, căci nu suntem treji…

În curtea ta, mamă, comandă străinii
Noi, câţi am rămas, ne sfădim ca orbeţii
Slăvită-i prostia, huliţi sunt poeţii,
Uscatu-s-a iarba, sunt ‘nalţi mărăcinii…

Blesteamă-ne astăzi, s-avem Dumnezeu,
Să ştim de hotare, să ştim de strămoşi,
Să fim iar vitejii tăi, drept-credincioşi !…
Blestemul de mamă se prinde mereu…
1 decembrie 2020

Simina Paun

Proză scurtă Da, desigur, eu te-am iubit! Si, cum spune cartea, "ce mult te-am iubit!"

Azi, mă regăsesc în mine, istovită, mâncată de întrebări făra răspunsuri. Întrebări singuratice și sinucigașe, Speranțele, toate, au murit, fără ca eu să cred măcar o secundă, că vor avea alt final. Azi, după mult timp am privit cerul. Era la fel de albastru ca atunci când eram copil și așteptam venirea berzelor. Copleșitoare imagine! Albastrul cerului privit cândva, cu ochii tăi, astăzi era la fel de albastru. Copacii își unduiau crengile în bătaia vântului, parcă erau brațele mele, chemându-te făra nerușinare, într- un balans al iubirii. Ca atunci când eram FEMEIA! Ca atunci când numele îmi era „cumintenia pământului, dansând în ape”. Ca atunci când împrăștiam bucurie, plăcere, lucruri așezate temeinic la locul lor, toate împletite cu mâna fidelității, de tine înnegrite.
Credeam că iubirea mă face puternică, mă face frumoasă, îmi dă aripi. Și astăzi, cerul este la fel de albastru, ca atunci, când berzele se întorceau în cuiburi. Dar azi, abia azi am înțeles că eu nu m-am născut cu aripi! Că eu niciodată nu voi atinge albastrul cerului…
Disperarea nu m-a ocolit nici de data aceasta, și știu că niciodată sufletu-mi nu va mai ști să cânte cântecul aripilor fâlfâind, ducând păsările în înaltul cerului.
Se va pune praful peste rănile sufletelor noastre sângerânde iar noi, probabil vom astepta ca cineva mai bun decât tine, decât mine, să ni le îngrijească, să înlăture praful.
Lucește lacul în primăvară, ca gheața lui, când s-a spart sub bocancul tău. E primăvară plină și prima barză, eu am văzut-o! Poate voi avea noroc!
Mâ voi așeza pe bancă și voi aștepta să plece berzele, să înghete lacul… să pot scrie pe el, cu un picior de barză ud:”fraier! NU A STIUT!”

Redactor șef Camelia Boț

Florian Petrache

ZÂUA LU’ LIMBA MATERNĂ
LB ROM, LMA!

Navigând pă ici pă colo pă feisbucu’ meu bengos
Mai ceva ca Marco Polo pă Oceanu’ Pământos,
Foarte dâs-dă-dimineaţă, pă la doişpe douăştrei,
Cu tot capu’ încă-n ceaţă, da’ în rest cu ochii mei,
Văzui clar din întâmplare pă o pagină modernă
Că azi e, măi, frăţioare, zâua lu’ limba maternă.
După ce, fără complexe dă inferioritate,
Căutai prin neşte dexe ce înseamnă asta, frate,
Mi-adusei -pă loc, fireşte-o grămadă dă aminte
că io ştie ce vorbeşte, doar că nu prea ţâne minte!
Aşadar şi prin urmare şi internă şi externă,
Dacă azi e sus şi tare zâua lu’ limba maternă-
Limbă care, măi, nenică, dacă e aşa eternă,
Ar putea, la o adică, să mai fie şi paternă-
Asta-nseamnă, mi se pare, că tot azi, din mână-n mână,
E şi zâua, frăţioare, a lu’ limba cea română.
Păi, adică, măi, române, pă mai toată cinstea mea,
E chiar zâua, cum să spune, a lu’ limba mea ş-a ta!
Tocmai d-aia şi d-aceea, cum să zâc acilişa,
Ca să nu îmi pierd ideea, am dă zâs şi io ceva:
Limba noastră-i o comoară -mai ales că e maternă,
Şi e extraordinară – mai ales că-i post-modernă,
Da’ aşa, dă apă chioară, e cam vai ş-amar dă ea,
Că pă feisbuc o omoară cmf şi lma!
OMG şi lol, nenică,aşa-i cool mişto dă tot!
Păi, adică cum adică? Ne-am emancipat dă tot!
Everybody, din oficiu, merge every day la job-
Nu mai merge la serviciu – nu cumva să pară snob!
Dă gramatică – no comments! E bn şi fără ea!
E destui oameni potents! Lb rom, hai rip şi pa!

Redactor șef Camelia Boț

Concurs, poezia zilei 6Mai

Florile de liliac ~Felicia Percec ~

Soarele îmi scaldă fața și mi-o umple de culoare,
Sorbind din parfumul dulce de liliac, dat în floare.
Ploi de lacrimi, mov și albe, le destramă mândrul strai,
Așternând pat de petale peste-al meu chip, fără grai.

În mireasma florilor mă învălui, nemișcată,
Stau să-mi picure pe frunte mirul lor, ca altădată,
O vioară-ncet, se frânge sub arcușul tras pe strune,
Din copac, privighetoarea, c-un tril, mă binedispune.

Visele-mi zboară departe, prinse-n puf de păpădie,
Se vor împlini vreodată? Asta nimeni n-o să știe!
Liliacul îmi zâmbește, știe de a mea durere,
Peste mine își revarsă stropii plini de mângâiere.

De atâta frumusețe, sufletu-mi rănit tresare,
Se desprinde din trecut și se-ndreaptă către soare.
Florile de liliac de putere m-au umplut,
Las amarul să se-nece și o iau de la-nceput!

Felicia Percec
5 Mai 2021
Drepturi de autor rezervate

Redactor, coordonator Florentina Savu

Redactor șef Camelia Boț

Concurs „Trioletul un Smarald al poeziei” 3Mai

Bine v-am regăsit, grup frumos!

Am bucuria să vă anunț câștigătorii celei de a douăzeci și patru etape a concursuluI
,,TRIOLETUL UN SMARALD AL POEZIEI”.

Vă mulțumim tuturor pentru participare și pentru frumoasele mărgăritare cu care ne-ați încântat inimile

Nu uitați, de azi începe o nouă etapă a concursului, deci o nouă ocazie de a căuta în adâncul sufletului dumneavoastră, noi mărgăritare, pe care să le oferiți cu drag cititorilor și eternității.

Premiul întâi:
A înviat
~Monica David ~

Isus din nou a înviat
Să lumineze umbrele
Ce sufletul ni l-a scăldat,
Isus din nou a înviat.
Să fim cu gândul mai curat,
Să-mpărtășim doar binele,
Să ne-mpăcăm cu-adevărat,
Isus din nou a înviat.

2) Suflet gol
~Felicia Percec ~

Suflet gol, fără putere,
Încotro pașii îți porți?
Așteptând o mângâiere.
Suflet gol, fără putere,
Inimii fă-i o plăcere,
Din tristețe să o scoți.
Suflet gol, fără putere,
Încotro pașii îți porți?

Hai, oprește-te la mine,
Cu dragoste, să te-alin,
Să vezi cât ți-o fi de bine!
Hai, oprește-te la mine,
Cu drag și cu vorbe bune,
Te voi scoate din suspin!
Hai, oprește-te la mine,
Cu dragoste, să te-alin!

Liber, tu să zbori spre stele,
Să îți vezi de drumul tău,
Uitând durerile grele!
Liber, tu să zbori spre stele,
În lumina de la ele,
Tu să strălucești, mereu!
Liber, tu să zbori la stele,
Să îți vezi de drumul tău!

3) Acceptare
~Cristina Ghindar Greuruș~

Am gustat amãrãciunea
Din pocalul vieţii dure.
Am tot aşteptat minunea…
Am gustat amãrãciunea,
Nu s-a întâmplat minunea,
Timpul vrea azi sã mã fure.
Am gustat amãrãciunea
Din pocalul vieţii dure.

3) Cuvinte
~Peteleu Alexandru~

Aveți grijă la cuvinte!
Pot fi balsam sau otravă,
La vorbe luați aminte,
Aveți grijă la cuvinte!
Ele pot să te alinte
Sau răni când e mârșavă!
Aveți grijă la cuvinte!
Pot fi balsam sau otravă.

Aveți grijă dacă vorbiți !
Vorbele-s oglinda voastră,
Cine sunteți și ce știți,
Aveți grijă dacă vorbiți !
Să nu răniți, să nu jigniți,
Vorba-i pasăre măiastră,
Aveți grijă dacă vorbiți !
Vorbele-s oglinda voastră.

Redactor, coordonator Mirela Cocheci

Redactor șef Camelia Boț

Concurs, poezia săptămânii! 17Aprilie

CAII LIBERI ~Georgeta Rada ~

Când mânzul ne-nhămat se crede cal
Și vrea să tropotească-n deal, pe lună ,
Să nu-i pui ochelari de carnaval,
Să nu-i pui peste adevăr, minciună .

Să-l duci la ieslea ta cu fân din lunci,
Cosit de mâini crăpate ca pământul
Și să-l țesali cum mângâi dalbii prunci,
Și să-l strunești cum îți strunești cuvântul.

Să-l duci la ape limpezi, să-l adapi,
Din sete să își afle el izvorul,
Apoi din frâu, stăpâne, să îl scapi,
Nu-i potcovi copita cu ogorul.

Mai lasă-l să necheze după cai,
Caii sălbatici cei purtați în sânge,
Poate-i visează și nu știi și n-ai
Cum să-nțelegi că-n limba lor îi plânge

Pe ei, cei care n-au fost robi nicicând
Și nechezau ca tunetul, ca vântul ,
Erau furtuni prin ierburi fremătând,
Dar i-a-nghițit și cerul și pământul.

De unde știi cât cer ai înhămat
La plugul tău, rănind adâncul pâinii?
De unde știi că murgu-a nechezat
De viață sau de moarte-n dosul stânii ?

De unde știi că nu-i un armăsar
Care mănâncă jar din palma lunii ?
De unde știi, bătrânule samsar ?
Știi doar că „nu mor caii când vor câinii !”

Te rușinezi cu el, crezând că n-ai
Un cal precum sunt negrele ispite,
Dar mâna lungă-a hoților de cai
Pândește din primejdii priponite.

Când fiara se va rupe din pripon,
Dă pinteni și ridică-te la stele
Cu mânzul tău că se aude zvon
De hoți de cai și de ispite grele !

Să-l scoți din iesle, să-l hrănești cu jar
Din focul care-a ars întâia oară
În vatra ta, bătrânule samsar
De mânjii cailor fără povară.

GEORGETA RADA
13.04.2021

Redactor, coordonator Florentina Savu

Redactor

Concurs, poezia săptămânii 25 Aprilie

DE CE PLÂNG NORII?
      ~Vio Sterian ~

În pânze de păianjeni bucăți de amintiri
Își devorează clipa strângând în colb uitarea,
Și-atârnă-n plete viața, arginți fără sclipiri,
Tot netezind apusuri nechează-n nori plecarea.

Cărările dospite de vremurile reci
S-au strâns în colțul lumii topindu-se de brumă,
Mi te transformi în piatră, popas între poteci
Iubita mea, să nu-ți mai dau nicicând de urmă.

Cosește firul ierbii, de pe coline, toamna
Și-mi ară brazde-adânci de dor în partea stângă,
Mă strigă prin odaie tăcerile de-a valma
De ce, iubito, știu tristețile să plângă?

Și-a strâns singurătatea, armata ei, de luptă
Te vrea un armistițiu în colțuri de năframă,
Te-ai dus spre orizonturi în zbor cu-aripa ruptă,
Iubita mea, te pierd în cerul de aramă.
 
În palmă, ridul vremii te-adună foc de dor,
Prin mucul de țigară se-năbușă iar zorii
Și-n gheața din pahare prin whisky stele mor,
Tu știi cumva, iubito, de ce plâng noaptea norii?

Redactor, coordonator Florentina Savu

Redactor șef Camelia Boț

Concurs, poezia zilei 11 Aprilie

TREN DE NOAPTE.

de Marian Florentin Ursu

A mai rămas iubire, a mai rămas şi moarte
a mai rămas ecoul, am mai rămas şi noi,
biletul de adio la un final de carte
şi-un tren ce se nu se-ntoarce vreodată înapoi

Când marii singuratici în primăvara rece
se-ascund adânc în sine de teama vreunui nor,
o umbră–ngenunchează când alta vrea să plece
şi-un felinar în gară a îngheţat de dor

Când ochii se sfărâmă în limpezimi de piatră
în zarea fără capăt, pe drumul ocolit
se sinucid speranţe pe-o linie ferată
în aşteptarea lungă cam cât un infinit

Dar nimeni nu-i acolo în depărtarea surdă,
la capătul de linii, în ştersul anotimp,
doar marii singuratici prin gara muribundă
suscită o iubire la margine de timp

Luminile sunt stinse-n oraşe ferecate
şi idealuri frânte se clatină pe culmi
mai trec nişte destine cu trenul cel de noapte
prin cea mai veche gară ce-mparte două lumi.

Redactor, coordonator Florentina Savu

Redactor șef Camelia Boț

Fragment din Aneta, Domșa Lucian

ANETA (part.18 – fragment din roman) Primăvara și-a intrat în drepturi, ziua s-a lungit, spre bucuria copiilor care nu mai veneau pe întuneric de la școală. Erau ocupați toți de dimineața devreme până seara târziu. Aurel, așa cum a făgăduit, și-a luat o zi liberă de la uzină și s-a apucat de săpat în grădină. Din când în când îl mai ajuta maică-sa când nu avea alte treburi mai urgente, iar Petrișor și Aneta după ce s-au întors de la școală au pus mâna fiecare pe un arșău și s-au pus pe săpat. Au reușit să termine înainte să se însereze, timp în care Zamfira a pregătit o delicioasă tocană de pui. S-au așezat cu toții să mănânce, iar feciorul cel mare, i-a zis cu o voce în care se simțea bucuria dar și oboseala: „Apă’ atât am putut face și io pentru voi, tu mică!”, i-a zis el femeii. „Cu restul, Dumniezo cu mila, vă descurcaț’ voi cumva...” „Apă’ ne-om descurca, dragu’ mamii!”, îi răspundea maică-sa mulțumită. În fiecare an cei de la Colectivă le dădeau să lucreze câte un teren gata arat, semănat fie cu cucuruz, fie cu lucernă, orz sau orzoaică , astfel încât cei cu animale să aibă cu ce le hrăni, iar Traian a lui Hâțu, președintele se lăuda prin sat că uite ce face partidul pentru țăranul român, cât de mult îl iubește și cum are grijă de el... Astfel că imediat ce veneau de la școală, Aneta și Petrișor îmbucau repede ceva și fugeau la treburi. Fata era, oarecum îngrijorată că nu-i mai ajungea timpul să-nvețe și să-și facă temele. Apuca la ele seara, târziu, când era frântă de oboseală, degeaba-i zicea Zamfira: „Mai lasă cartea, dragu’ mamii, și meri de te hodine! Că la noi în neamu’ nost’ nu s-o născut și n-o fo’ nime’ atât de învățat!” Fata zâmbea, îmbrățișându-și mama, apoi o pupa zgomotos pe amândoi obrajii „Lasă tu mică, că io m-oi face învățătoare!” „Apă’ să te-ajute Dumniezo!” îi răspundea femeia bucuroasă și plină de evlavie, făcându-și cruce. Într-una din zile, Petrișor, imediat ce s-a-ntors de la școală, a mâncat rapid un blid de zamă după care a plecat în deal, la vie, să sape cu arșăul. Nea Ion le zicea de atâtea ori că „pământu’ n-așteaptă, trăbă lucrat.” Zamfira a vrut să renunțe la vii, să le dea-n parte la oamenii din sat, lor nu le mai trebuia atâta vin, ce să facă cu el? Mai bea ea câte un pahar seara, cu muierea lui Țolea când se omeneau creștinește una p-ailaltă, ca-ntre vecine, iar pentru asta aveau viță destulă primprejurul casei, cu struguri dintr-ăia negri, zemoși. „Câteva șerii de jin or ieși și de aici!”, gândea Zamfira, însă n-au fost de acord copiii. „Cum să nu mai lucrăm jiile lui ticu?” s-au revoltat Aurel și Petrișor, nici vorbă să renunțe la vie, o vor lucra atât cât îi va ajuta Dumnezeu, de dragul răposatului Nea Ion, fie-i țărâna ușoară! Cât a trăit el, în grădinuța din spatele casei au pus de toate, imediat la intrare în partea stângă erau straturile cu ceapă verde, dup-aia cele cu usturoi. În dreapta, Zamfira punea salata verde, că nimeni nu știa mai bine ca ea să facă o oală mare de zamă, acrită cu zer, pe care o mâncau fiebinte, cu mămăligă și brânză. După salată urmau morcovii, pătrunjelul, țelina, leușteanul, tarhonul, iar în fundul grădinii, puneau roșiile și castraveții. Primăvara devreme, Nea Ion făcea melegarul și răsadurile, a-ncropit el câteva straturi și le-a acoperit c-o prelată veche, ca să nu le bată gheața sau să le distrugă puii de găină ce mai scăpau prin grădină. Abia după ce se făceau cam de-o șchioapă, scoteau cu grijă răsadurile și le plantau la locul lor, în fundul grădinii, atât el cât și muierea, ajutându-se de o sfoară-ntinsă cu doi țăruși la capete, ca să țină rândul drept, să nu se ducă-ntr-o parte... Lângă țarcul oilor aveau un petec de pământ alungit ca o limbă, pe care puneau cartofi, an de an. Locul era roditor și gras, Nea Ion, fie iertat, zicea că, căcărezele de oi sunt cel mai bun îngrășământ din lume, primăvara devreme când curăța-n grajd, umplea câte o roabă de gunoi și-l împrăștia pe pământul încă tare. Se făceau niște grumbene de toată frumusețea, ce le ajungeau toată iarna, plus că puneau deoparte câțiva saci cu cartofi dintr-ăia mici, să-i aibe de sămânță și de dat la porci. Zamfira ținea în întregime postul cel lung al Paștelui de patruzeci de zile, chiar dacă ceilalți posteau doar miercurea și vinerea. Atunci mâncarea cu cartofi era principalul fel al zilei, femeia gătea ciorbă simplă sau acrită cu borș, tocană cu multă-ntinsură, castraveți murați și mămăligă. Uneori coceau cartofii-n cuptor și-i mâncau cu sare, alteori îi fierbeau într-o oală mare și-i făceau o ciolomadă cu ceapă verde, castraveți murați ș-un strop de ulei. De multe ori răposatu’ Nea Ion strâmba din nas când i se punea-n blid zamă fără carne, căutând dinadins cu lingura câte o bucățică, cât de mică sau măcar vreun zgârci, pufăind furios dacă nu le găsea: „Apă’ tu muiere, porcu’ ăla n-o și uitat nimica prin blid? Batâr fro’ bucățâcă cât de mică...” Nu i-a fost ușor deloc lui Petrică cu arșăul, pământul era destul de moale, după ploile ce-au căzut zilele trecute. Însă băiatul s-a descurcat, a săpat cât a putut, iar pentru ce a mai rămas s-a dus într-o altă zi, până ce a isprăvit. A fost tare mândru și mulțumit de el, i-ar fi plăcut să-l fi văzut tatăl lui și să-i zică: „Bravo, bă! Așa te vreau, se vede că ești ficior de-a meu!” În tot acest timp Aneta și Zamfira au săpat locul de lângă țarcul oilor. Gemenele Aurica și Adelina își făceau temele, acolo, citind cu voce tare, în timp ce Aneta le asculta și le corecta, săpând de zor cu arșăul. Mama lor, căzută pe gânduri, asculta cât putea lectura fetelor, apoi se oprea din săpat, ducându-se să mai mestece-n mâncare, după care se-ntorcea, își relua treaba și fugea din nou la cratiță. Așa s-a-nserat pe nesimțite, într-o liniște nefiresc de frumoasă, cu Petrișor care se-ntorcea de pe dealuri fluierând obosit cu arșăul pe umăr, întâlnindu-se cu alții asemenea lui: „No sara bună mă copchile! No, ai gătat?” „Sara bună Nene Ghiță! Apă’ mai trăbă să mă mai duc odată șî gat!” „Dumniezo ț-ajute, mă copchile!” „Doamn-ajută Nene Ghiță!” Zamfira i-a pus băiatului să mănânce, uitându-se cu drag la el cum îi cădeau ochii-n blidul cu mâncare de obosit ce era. Peste două zile aveau teză la română, iar Aneta trăgea de el să termine de mâncat ca să meargă să mai învețe măcar vreo două ore. Numai că lui Petrișor, după ce-a săpat cu arșăul nu-i mai ardea absolut deloc de învățătură, mai ales că mâncarea pregătită de maică-sa a fost tare bună și sățioasă, iar după ghiftuială omul ar trebui să se-ntindă-n pat, nu la cărți și caiete... Doar că Aneta a început să citească tare din manualul de limba română în timp ce frate-său mai mare mânca, făcând pauze ca să-i povestească despre Tudor Șoimaru din „Neamul Șoimăreștilor”. Zamfira asculta interesată, i-ar fi plăcut și ei să fi putut să citească toate astea când avea vârsta copiilor, iar Petrișor mânca încet, dinadins, ca să treacă timpul mai încet și să meargă la culcare. Astfel i-au găsit surorile gemene și Vasilică veniți de prin sat, flămânzi după joaca cu alții de-o vârstă cu ei. „Ce-i dragii lu’ mama, aț’ vin’t? V-o răzbit foamea?” Femeia le-a pus și lor să mănânce, iar cei mici se-mbiau unii de la ceilalți, ascultând-o pe Aneta cum citește, apoi s-a așezat ușor pe laviță-n colțul ei, cu gândurile pierdute. Mai aveau de săpat la vie în trei locuri, dup-aia trebuiau să s-apuce să samene-n grădină, parcă au rămas în urmă cu lucrul, nu ca în alți ani când trăia Nea Ion și erau printre primii în sat la toate... Important era că avea copiii lângă ea, frumoși, sănătoși și c-o poftă de mâncare de speriat, dându-și seama că, cu răbdare și cu ajutor de la Ăl de Sus le-o face pe toate. Nu trebuia să dea socoteală nimănui, pentru că nimeni nu-i caută-n blid, vorba aceea. Copiii trebuie să facă școală, să ducă o viață mai bună, nu să se spetească de tineri așa ca Zamfira, care s-a măritat târziu și a născut opt copii, chiar dacă al optulea n-a mai avut zile. Ea n-a făcut multă carte, a învățat doar să citească și să scrie, că părinții ei au fost oameni săraci și n-au dat-o la școală...

(VA URMA)

GLOSAR:

orzoaică – specie de orz cu spicul format numai din două rânduri de boabe;
îmbucau – mâncau;
jiile – viile (locurile unde crește vița-de-vie);
melegar – loc special amenajat pe un pat de gunoi de grajd, în care se cultivă răsadurile;
căcăreze – excremente de oaie, capre, iepure, șoarece, etc;
ciolomadă – salată (amestecătură) de legume crude, murate sau uneori gătite;
batâr – cel puțin, măcar, barem.

Redactor șef Camelia Boț

Biografia zilei, prezentat de Relu Popescu

BIOGRAFIA ZILEI
Camil Petrescu
romancier, dramaturg, filozof și poet român

Camil Petrescu (n. 9/21 aprilie 1894, București, România – d. 14 mai 1957, București, România) a fost un romancier, dramaturg, doctor în filozofie, nuvelist și poet. El pune capăt romanului tradițional și rămâne în literatura română, în special, ca inițiator al romanului modern. Nicolae Manolescu scria că „Întreaga poetică a romanului camil-petrescian exprimă renunțarea curajoasă la iluzia cunoașterii absolute a omului”.[necesită citare] Membru titular al Academiei Române (din 1948).

S-a născut la București, în 9/21 aprilie 1894. Este fiul lui Camil Petrescu (mort, se pare, înainte de nașterea scriitorului) și al Anei Cheler. A fost crescut de o doică din familia subcomisarului de poliție Tudor Popescu, din mahalaua Moșilor. După gimnaziu, continuă studiile la Colegiul „Sfântul Sava” și la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București. Rezultatele bune la învățătură îl transformă în bursier intern, iar din 1913 urmează cursurile Facultății de Filozofie și Litere de la Universitatea București. Își ia cu brio licența, cu calificativul „magna cum laude“, în fața unei comisii prezidată de profesorul de filosofie P.P. Negulescu. Devine mai apoi profesor de liceu la Timișoara. Își ia doctoratul în filosofie cu o teză despre teatru, intitulată „Modalitatea estetică a teatrului“. A publicat un studiu în lucrarea „Istoria filosofiei“, coordonată de N. Bagdasar, legat de un câmp nou, fenomenologia în opera lui Husserl.

Debutează în revista Facla (1914), cu articolul Femeile și fetele de azi, sub pseudonimul „Raul D”.

Între 1916 – 1918 participă ca ofițer la Primul Război Mondial, iar experiența trăită acum se regăsește în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930). În 1916, e mobilizat și pleacă pe front, unde e rănit. După un stagiu într-un spital militar, ajunge iarăși în prima linie, dar cade prizonier la unguri. În timpul unui bombardament german își pierde auzul la o ureche, iar infirmitatea îl va marca întreaga viață, după cum își notează în Jurnal: „Surzenia m-a epuizat, m-a intoxicat, m-a neurastenizat. Trebuie să fac eforturi ucigătoare pentru lucruri pe care cei normali le fac firesc(…) Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuiesc un capital de energie și de atenție cu care alții pot ceti un volum. Aici unde totul se aranjează «în șoaptă» eu rămîn vecinic absent“. Ambianța războiului va intra, de asemenea, în roman. În 1918 va fi eliberat din lagărul german, revenind la București.

Încă din anul 1920 participă la ședințele cenaclului Sburătorul condus de Eugen Lovinescu, iar în revista omonimă publică primele poezii. Furtunosul gazetar de stânga, N. D. Cocea e modelul său spiritual. Acesta va fi prototipul viitorului său erou Gelu Ruscanu din drama Jocul ielelor și a eroului său, Ladima, din romanul Patul lui Procust.

Debutul editorial se petrece cu un volum de Versuri. Idee. Ciclul morții în 1923. În 1933 publică cel mai valoros roman al său și unul dintre romanele importante ale Modernismului european, Patul lui Procust.

În 1939 este numit directorul Teatrului Național din București, unde va rezista doar 10 luni, iar din 1948 este ales membru titular al Academiei Române.

Moare la 14 mai 1957, la București. Astfel, masivul roman social închinat lui Nicolae Bălcescu Un om între oameni rămâne neterminat. Ion Negoițescu îi va caracteriza sec romanul, drept „o întreprindere jalnică” pe motiv că autorul îmbrățișase principiile realismului socialist și devenise unul dintre susținătorii noului regim comunist. O opinie diametral opusă asupra romanului Un om între oameni aparține profesorului și criticului literar Șerban Cioculescu, exprimată în volumul Varietăți critice (1966): „Lucrare de vastă documentare și de pătrunzătoare reconstituire a momentului istoric, romanul [Un om între oameni] este poate capodopera lui Camil Petrescu și una dintre culmile literaturii noastre epice”. Este de remarcat adverbul poate din afirmația lui Ș.Cioculescu, care atenuează întrucâtva calificarea superlativă „una dintre culmile literaturii noastre epice”.

Opera literară
Crezul literar al lui Camil Petrescu este exprimat în mod sugestiv în volumul de Versuri. Ideea. Ciclul morții, care are ca moto: Jocul ideilor e jocul ielelor:

Dar eu,
Eu am văzut idei…
(…)
Eu sunt dintre acei
Cu ochi halucinați și mistuiți lăuntric,
Cu sufletul mărit
Căci am văzut idei.

Concepte estetice

Autenticitatea este esența noului în creația literară a lui Camil Petrescu, a cărui aspirație către autenticitate conferă originalitate poeziei, vitalitate teatrului și „momente autentice de simțire” în roman. Autenticitatea este ilustrarea realității prin propria conștiință, scriitorul însuși mărturisea: „Singura realitate pe care o pot povesti este realitatea conștiinței mele, conținutul meu psihologic“.
Substanțialitatea (substanțialismul) este concepția conform căreia literatura trebuie să reflecte esența concretă a vieții: iubirea, gelozia, mândria rănită, orgoliul umilit, cunoașterea, dreptatea, adevărul, demnitatea, acele categorii morale absolute.
Sincronizarea în concepția lui Camil Petrescu este armonizarea desăvârșită a literaturii cu filozofia și psihologia epocii, întrucât actul de creație este un act de cunoaștere, de descoperire și nu de invenție: „Nu putem cunoaște absolut nimic, decât răsfrângându-ne în noi înșine“.
Luciditatea este trăsătura dominantă a personajelor lui Camil Petrescu, intelectuali analitici și introspectivi, hipersensibili, intransigenți și inflexibili moral. Luciditatea „nu omoară voluptatea reală, ci o sporește“.
Narațiunea la persoana I folosește timpul subiectiv, care aduce în prezent gânduri, îndoieli, fapte trecute, totul fiind subordonat memoriei involuntare; romanul înseamnă, așadar, experiență interioară: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simțurile mele, ceea ce gândesc eu, … din mine însumi nu pot ieși (…), eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi“.
Relativismul reiese din multitudinea punctelor de vedere în jurul aceluiași obiect, aceluiași concept, aceleiași norme morale.
Anticalofilismul (împotriva scrisului frumos) este o adevărată bătălie estetică pe care o duce scriitorul care susține formula literară a jurnalului, a confesiunii, ce se notează precis, exact, „ca într-un proces verbal“.

Teme și motive

Războiul – ca experiență de viață trăită, o experiență decisivă a intelectualului, războiul ca iminență a morții este tragic și absurd.
Reprezentant: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război
Introspecția psihologică se regăsește în majoritatea operelor sale, prin observarea vieții interioare, prin analiză psihologică a conștiinței personajelor.
Reprezentant: Patul lui Procust
Intelectualul – cu dramele lui de conștiință – este prezent într-un cadru de existență obiectiv-socială, dominat de setea de absolut.
Operele sunt structurate pe o pasiune sau un sentiment, ele fiind adevărate „monografii ale unor idei”.

Personajele

Născute din frământări, scepticism, tensiune intelectuală, etică umană, eroii lui Camil Petrescu sunt în căutare de certitudini pentru un sentiment puternic („singura existență reală e aceea a conștiinței“).
Hipersensibile, amplificând semnificația unui gest, a unei priviri, a unui cuvânt până la proporțiile unei catastrofe.
Inadaptate superior, intelectuali intransigenți într-o luptă continuă cu ordinea socială, afacerismul, politicianismul, mondenitatea (nefiind în nici un fel „geniul neînțeles“ eminescian).
Intelectuali lucizi, ei trăiesc pe drama inflexibilității conștiinței, a pasiunii analizate cu luciditate: „Câtă luciditate atâta conștiință, câtă conștiință atâta pasiune și deci atâta dramă.“
Sunt încătușați ai absolutului, spirite absolutizante, intelectuali ce trăiesc drame de conștiință, fiind însetați de absolut.
Eroii lui Camil Petrescu sunt învinși de propriul lor ideal, trăiesc drama destinului tragic, singurul supraviețuitor fiind Ștefan Gheorghidiu.
Semnificația titlurilor reflectă starea interioară a personajelor, sugerând esența dramatică a conștiinței, a aspirației spre absolut.
Autorul se identifică cu personajul principal (narațiunea la persoana I) și, deseori, replicile altor personaje exprimă concepția și opiniile lui Camil Petrescu.

Stilul anticalofil

Formule estetice moderne, prin interesul pentru stările difuze ale eroilor, de exaltare a trăirilor sondare până în zonele cele mai adânci ale subconștientului.
Desăvârșit echilibru și simetrie a compoziției.
Maniera proustiană a fluxului memoriei, conștiința selecționând aceste fapte care vor duce la opțiunea finală.
Monologul interior, ca mod de exprimare a trăirilor lăuntrice, de reflectare asupra existenței lui individuale (afectul și intelectul sunt într-o luptă permanentă).
Limbajul este remarcabil prin imaginile intelectuale.
Figurile de stil se rezumă la comparații și epitete, dar „fără ortografie, fără compoziție, fără stil și chiar fără caligrafie“.
Scriitorul consideră scrisul ca pe un act de eliberare existențială, prin care spiritul se descoperă și se mărturisește: „Un roman de adâncire a sentimentelor metafizice se lucrează cu atenția și răbdarea unui covor de preț.“ (Camil Petrescu – Teze și antiteze).

Studii

Teze și antiteze (1936), eseuri
Modalitatea estetică a teatrului (1937), teza de doctorat
Husserl – cu o introducere în filozofia fenomenologică, un capitol din Istoria filosofiei moderne (1938)
Doctrina substanței 1940, editată integral postum în 1988, vol. I-II, Ed. Științifică și Enciclopedică,eseu filosofic. Filozofia lui Camil Petrescu, dezvoltată în Doctrina substanței se revendică de la Husserl și Bergson
Romane
Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război (1930)
Patul lui Procust (1933)
Un om între oameni (1953 – 1957, neterminat) O caracterizare cuprinzătoare și sintetică a romancierului Camil Petrescu este formulată de G. Călinescu în Istoria literaturii române. Compendiu (1968): „Camil Petrescu este în roman un anticalofil, partizan al dicteului automat…Bergsonian și proustian, înțelege să cultive fără stânjenire „fluxul amintirilor” și gidian, să respecte autenticul în jurnale în care pretinde a nu modifica nimic din cursul amintirii…”.

Nuvele

Turnul de fildeș (1950)
Moartea pescărușului (1950)
Mănușile (1950)
Cei care plătesc cu viața (1950)
Un episod… (1957)
Poezie
Versuri. Ideea. Ciclul morții (1923)
Un luminiș pentru Kicsikem (1925)
Transcendentalia (1931),
Din versurile lui Ladima (1932)
Dramaturgie
Jocul ielelor (1918)
Act venețian (1918-1946)
Suflete tari (1921)
Danton (1924-1925)
Mioara (1926)
Mitică Popescu (1925-1926)
Dona Diana, comedie în gustul Renașterii în zece tablouri după Moreto (1938)
Iată femeia pe care o iubesc (1943)
Prof. dr. Omu vindecă de dragoste (1946)
Bălcescu (1948)
Caragiale în vremea lui (1955)
Despre dramaturgia lui Camil Petrescu, G. Călinescu (Op.cit., p.292) scrie: „Cea mai profundă operă [în dramaturgie] este Danton…” Despre personajul Danton, construit de Camil, G. Călinescu afirmă: „Danton e un burghez bonom, soț bun, politician ferm, fără șovăiri sentimentale, disprețuind formalismele și paperaseria, suflet suav în intimitate, tată de familie fără puritanism…”.

Însemnări

Rapiditatea Constantinopole – Bioram (1933), reportaje de călătorie
Note zilnice (1975), postum, jurnal intim, editat de Mircea Zaciu.
Bibliografie critică selectivă
Ovid S. Crohmălniceanu, Teatrul lui Camil Petrescu, în Literatura română între cele două războaie, ed. cit, vol.I.
Maria Vodă Căpușan, Camil Petrescu-Realia, București, Editura Minerva, 1988.
Marian Popa, Camil Petrescu, București, Editura Albatros, 1972.
Aurel Petrescu, Opera lui Camil Petrescu, București, Editura Didactică și pedagogică, 1972.
Iulian Băicuș, Opera lui Camil Petrescu, București, Editura Corect Books, 2012, e-book.

Redactor șef Camelia Boț

Premiul special 24 Aprilie

Poezie fără titlu ~Maria Poiană ~

La fiecare despărțire, se tot rup zale din iubire.
Nu le lăsa pierdute-n hău… Ci strânge-le la pieptul tău.
Mergând, tot las în urma mea, câte un colț frumos de stea.
Câte-un lăcaș de viață sfânt, sau câte-o palmă de pământ,
Un lac cu nuferi, un izvor, sau câte-un foc nestins de dor,
Un râu, o casă, o grădină îmbrobodită cu lumină,
Un prun sălbatic inflorit, un vârf de munte-nzăpezit,
O creangă ruptă dintr-un pom sau un vlăstar micuț de om,
Un nor, un petec mic de cer sau câte-un suflet mai stingher.
Deși, par făr’ de-nsemnătate, eu știu că-i Dumnezeu în toate.
Și de aceea-n orice za, e-un strop din măreția Sa:
Fărâme mici de Dumnezeu, vitralii sufletului
meu.

m.a. Băilesti 24. 04. 2021

Redactor, coordonator Relu Popescu

Redactor șef Camelia Boț

%d blogeri au apreciat: