Rămâi cu mine până o fi să cadă Din al vieții timp și ultima zăpadă, Pe-o tulpină verde să clădim din vise, Când pe ramuri cresc, candele aprinse.
Dezbrăcați de regrete, să mergem împreună Prin Verile calde și Toamnele cu brumă, Să fii al meu Soare, de gândul îmi e noapte, Să-ți fiu Luna nestinsă ce scânteie pe ape.
În valuri de iubire să ne-mblânzim dorința Și-n suflete, cu sete, să răstignim credința. Să-mi fii fagure dulce, de vremea mi-e amară, Să-ți fiu aroma caldă din verdele de Vară.
Pe zborul unui Înger, ce s-a pierdut de Rai, Să-ți fiu veșnic Mireasă și tu eternul Crai, Să ne găsească Cerul în Toamna cea târzie Învăluiți la braț, pe drum de Veșnicie!
POEZIA ZILEI merge, în zi de mare sărbătoare, la poetul Eduard Bucium, cu felicitări și urări de succese viitoare!
La mulți ani tuturor!
Zi cu blestem de mamă Eduard B.
E ziua ta, mamă, şi-ţi plângi, Românie, Şi brazii furaţi, şi urşii şi cerbii Ciocârlia-mpuşcată-n aripă, dând ierbii Un ultim cântat… un oftat de câmpie
Când smulsă ţi-a fost din sfântul hotar Vândută ca pruncii nevruţi de părinţi… Aveai aur mult… vândut pe arginţi… Aveai şi credinţă… s-a dat la cântar…
Legenda ne spune c-aveai şi viteji… Ne iartă, măicuţă de mască şi teamă Când facem pe surzii la cornul ce cheamă Şi n-auzim plânsul, căci nu suntem treji…
În curtea ta, mamă, comandă străinii Noi, câţi am rămas, ne sfădim ca orbeţii Slăvită-i prostia, huliţi sunt poeţii, Uscatu-s-a iarba, sunt ‘nalţi mărăcinii…
Blesteamă-ne astăzi, s-avem Dumnezeu, Să ştim de hotare, să ştim de strămoşi, Să fim iar vitejii tăi, drept-credincioşi !… Blestemul de mamă se prinde mereu… 1 decembrie 2020
Vezi, tu …noi, muritorii nu avem aici altceva decât viața, ea, cea care dă sens cuvintelor noastre de când ne naştem întrânsa …ea, cea de care ne îndrăgostim, cu un dor de nemurire, convinşi că am merita veşnicia despre care nimica nu ştim… noi, speriați că va fi să murim, conştienți că viața se va finaliza, moartea, jucându-se cu fiecare de-a prinselea în fiece clipă din fiecare minut pe care îl trăim, războaiele dintre oameni existând de când e omenirea, în toată istoria, ca o sfidare a morții, care, pe toți ne ia, pe toți ne adună ca într-un alt univers unde-am avea de mers să fim şi altcineva după ce pe pământ ce să fim am ales, destui neobservând păcăleala… războiul, flagelul care dă peste cap viețile omenirii, şi-asta, încalte, când deja suntem supuşi pieirii, oricare om, dator cu o moarte, şi-acela care a făcut din mintea lui o biserică, gândind cu o inimă atât de cucernică, încât, ceilalți, îl numesc sfânt, eu una considerându-i martiri pe pământ, mai ales că nu există nici un război inocent, că, numai aici în adâncul din om sunt toate vii şi însuflețite, multe, multe dorindu-şi un om şi fără să merite, cu voia de-a avea …dinadins dezlănțuie lupta …piatra arătând omului ce-nseamnă pace, îngeresc etalându-şi smerenia în furtuni şi în vânturi, când rabdă şi tace… îşi păstrează seninul din gând, ştiind că ajunge un fir de nisip, apoi, praf şi pulbere, luată de vânt… ea-şi acceptă-n soartă destinul de-a fi piatră… din supuse şi-adânci iubiri i-auzi calme nerostiri săpate-n cute ca altare ce o îmbracă în răbdare fără săaibă ostilitate, în inima pietrei scrise vremi vremuite, de mult întâmplate în vieți de mult trăite, război şi pace, dintotdeauna …războiul, trepte care coboară, pacea, trepte care înalță spre soare, în războiul continuu din viața noastră, pacea, cărare… binecuvântare ce deschide zărilor fereastră ca o pauză în timp pentr-o răsuflare, într-un timp fără frână şi limită oferind oamenilor o falsă odihnă, fiindcă, chiarşi-atunci când e pace nu este pace, că, în a inimii tihnă în alianță cu îngerii de care se sprijină, gândul pregăteşte un alt război, țese intrigi, inventează pericole, crează spaime şi boli, toți oamenii cu ştiința distrugerii-n noi, în fiecare, şi curaj, şi teamă… într-o îndeletnicire barbară a politicii, războiul, precum o unealtă finală pentr-un ospăț al morții în care singurul om bun e omul mort, războiul, un tifos, cei ceîl declanşează, suferinzi de-o incurabilă boală …nesătui strigoi ce varsă altora sângele, împărțindu-şi roadele capturilor mai apoi… totdeauna războiul în sine fiind cauza principală de-a crea conflagrații, bogații, sătui de problemele vremilor paşnice, cu ură asupra săracilor, pe care îi vor cu tot dinadinsul săraci, săracul neavând parte de şcoală, prețul vieții lui, plătit cu sânge între teroare şi-ambiții care orschimba fața la hartă de câte ori bogății vor s-o reâmpartă, declarându-şi unul la altul război, război pentru care pe timp de pace se fac exerciții, fără să le pese ce părere am avea noi, războiul, o lecție-n istorii repetată, de care, popoarele nu îşi amintesc îndeajuns văzând cu ochii că o luptă le e lor viața toată, parcă o pedeapsă aici să se nască, ca într-o închisoare, unde, să trăieşti, trebuie să plăteşti, şi nu Creatorului al cărui fiu eşti, ci… unor semeni din carne şi oase, ca tine, cu paşii numărați şi lor pe pământ atât cât viața îi ține, cu toată averea ce-o au, niciunul neputând să trăiască nici o oră în plus, un om politic, deja în război ajuns sus, unde, din stilou pregăteşte masacrul, nefericind viețile la cei mulți, crima, făptuită uşor fiindcă e moale perna, fine mătăsurile, rafinată mâncarea, dulce fâşâitori banii, şi-apoi, pe cei mulți, sărmanii, nici nu-i cunoşti …bucuroşi să fie, când, de la masa bogată li se aruncă vreun os, bogații cu avantajul de-a se cunoaşte-ntre ei, iar cei ce se ştiu, nu se vor extermina niciodată unul pe altul, nici, dacă, sfârşesc în exil… cei mulți considerați pleava, doar cei bogați, elita,bogatul, îmbuibat, săracul abia câştigând pita… elita, conducătorii lumii ăsteia, de ei forfecată, ei cei care nicicând nu se vor sacrifica pentru nimeni şi nici nu-şi vor sacrifica nimica, singurul lor țel fiind să-şi umple punga mai mult şi mai mult, banul, transformându-l în omul ocult …ca-ntr-o vrăjitorie, el, banul, regele tuturor lucrurilor create de om pe pământ, un război, să îi facă pe unii zei, pe alții, robi,pe unii, oameni, pe alții liberi, şi pe unii, eroi, şi-oricât te cruceşti, singurul război acceptat e războiul cu tine însuți în care ai mereu ceva de-ndreptat între vreri, slăbiciune şi neputință, fiecare copil ca un mesager peste timp, cu solia unei educații, el fructul unei societăți marcată-n civilizații, în care, încă, bătăile sunt neâncetate… cică, pentru a prinde curaj în viață, nu trece o zi, fără vreo două scatoalce, pe piele simțind japița, educația putând fi şi bună şi rea, în bătălii date să afle omul şi câştigul dar şi înfrângerea, oamenii prefăcând sensul vieții-ntr-o luptă începând de pe uliță când te lupți cu păcatul din tine ce te vrea în noroi, altfel, războiul, nedemn pentru făptura umană, care, pe om, nu l-ar scuza într-o pace falsă-n care falsitatea preia cârma şi ucide gloata manevrând minciuna şi frica… cei mai mulți dintre oameni atât de creduli, în inimi, încă, copii buni, războiul, o loterie a supraviețuirii, omul înțelept nedorind să facă din viața lui un război, pe când cei fără minte preferă discordia ş-asuprirea gândind că dacă dezbină vor cuceri un ceva ce în fața morții nu le va folosi… pe timp de pace, copiii îşi îngroapă părinții, dar în timp de război, părinții îşi îngroapă copiii eroi, când, un general, e stăpân pe destinul unui popor …ce ucizi în luptă neluat ca omor… în societatea actuală, când umanitatea nu mai este luată în seamă, se preferă o armată de roboți ce i-ar lua omului întâietatea, pământul, casa oamenilor, cuib viu pentru toți, nu numai pentru cei, ce, de pe urma oricăror războaie se-mbogățescfabulos… cu toate că ştim că filozofia războiului e norocul şi că victoria depinde de şansă, omenirea acceptă războiul, cel înfrânt urmărind o revanşă, chiar dacă în viață cel mai sublim dintre drepturi e acela de-a muri pentru a nu ucide …în război trebuie să ucizi pentru a nu muri, însă, totul, de cel mai puternic depinde, eu neauzind să existe nici un război care să pună capăt la toate războaiele care seîntâmplă-ntre noi, fiindcă nici când e pace nu este pace, un război să poți să-l câştigi dar nu şi pacea, războiul neputându-se umaniza ci doar aboli, nebun arătându-se, cel ce crede că războiul e-o artă ce se manifestă firesc în creație, creația neavând nimic comun cu moartea decât când se-ajunge la clipa finală de-a mai putea exista, destui văzând în căsătorie unicul război în care dormi în pat cu inamicul, că între oameni şi-n dragoste-i ca în război, vai de cel învins până când îşi recapătă echilibrul, şi, cum pacea, e rodul oricăror bătălii, mă-ntreb …oare, dacă unii malefici, într-o zi vor vrea să facă război, şi, n-o să meargă-n luptă nici unul dintre noi, cei care-l fac se vor mai războii care pe care şi cine pe cine, sau s-or lăsa singuri la vatră, lipsiți de armate ce nu se mai vor decimate pentru nişte inşi fără valoricreştine, cu conştiințe dezumanizate, pentru că, războiul, nu determină niciodată cine are dreptate ci doar cine rămâne viu mai departe, sentința, mult prea blândă pentru un criminal de război decât este sentința pentru un dezertor, pipa păcii fumată de câştigători, cu fumul veşnic neştiutor că războaiele nu se încheie uşor, oamenii vulcani ce nu se liniştesc niciodată, de-ajuns o scânteie pe arătură s-o ieiemanipulați înc-o dată… războiul, comerțul şi tâlhăria, un trio inseparabil care continuu vor trage sfori, în opinia interesaților, populația, ca o neglijabilă, victime aleatorii, în interesul scontat, accesorii bune de-nlăturat… într-un război bine-ascuns la spate destul două lucruri acceptate, un drapel şi minciuna bine determinate, viața, un câmp de bătălie între diavol şi Dumnezeu, câmpul de bătălie, eu …prins la mijloc de libertăți date şi-apoi luate mereu şi mereu, că… ce vrea războiul, dacă, nu, viețile oamenilor,nimic altceva, drumul spre adevăr să-l găsim printre războaie clocite pe tuşă într-un timp cât o avem pe pace mătuşă şi-n munți pe mormântul soldatului o brânduşă ce ține-ntre petale azurul idealurilor visate pe-un drum dinspre viață spre moarte, prin secole pe care războiul le-a murdărit… întunecat şi soarele ce ne priveşte cum ne mâncăm noi între noi, iarba mai grasă când creşte-n rămășițe umane cu sângele vale, adăpând țărâna din glia lor stoarsă, şi nu poți să simți siguranță deoarece nici când e pace nu-i pace, cu toții, într-un fel sau altul, prizonieri de război, este, nu este, război… dintotdeauna blestemat războiul de asuprire în masă, astfel încât, nici nu mai speri într-o şansă, când, actual, vezi un război acceptat mutual, omul, ca apa, fără formă stabilă oriunde s-ar aşeza, dintr-o condiție, ce, e tot timpul ostilă, pe drumul tău dorind şi tu să învingi când de fapt nimic nu câştigi din nici o bătălie,decât arta de-a învăța cum să te frângi când nu mai ai lacrimi să plângi şi nici foc în vatra pustie cel puțin măcar să mai pâlpâie cu umbre dansând peste-o glie ce a luptat în zadar, că-n zadar, zadaruri sunt toate, a omului aşezate… aşadar, pace, să fie, în suflete, atât cât trăim, de ce s-o avem numai în veşnicie, şi-asta, doar după ce, de-aicea, murim… aici, mărul vrajbei… din pace se testează noi forme de-a ne războii, care pe care, cine pe cine… pe care, pe cine… de ce, pentru ce… şi… tot nu le convine celor ce au şi nu dau, dar, fără să ceară, iau… poate… totuşi o să vină şi-o nouă pace, ce-ar îndrăzni să pretindă să fie lăsată în pace, pacea asta de azi la un fir de păr distanță de-a izbucni, industria derăzboi, pe pace bazată… cu un iz de taifun pomădată, mânca-o-ar amarul pe toată, că războaiele nu aduc nimic bun vreodată, decât jafuri, şi crime… oamenii, ieftini… atât de ieftin, omorâți pe degeaba, de-o pace care nu-i pace ci numai se face până buboiul v-a exploda, bâta mai mare decât dreptatea, nu ştie umbra morții alunga, sau poate, nu vrea… şi moartea, dă târcoale… cum să plece cu mâinile goale, când, i se năzare o traiectorie mult mai ușoară, de-a ne lua, ea invitată la un măcel de-nşelare de-un ospăț la care nu se-aştepta c-o muzică ca la nunți de plânge şi piatra când o asculți… e cântul soldaților săraci, flămânzi şi desculți… carne de tun, de la sine ştiut, într-un război pe care nu dânşii l-au vrut, dar, o mână din întuneric, le pune numele cu doliu pe plic… e tot ce-a rămas dintr-un nimic de Dumnezeu prețuit… moartea, un abis sub un negru lințoliu de unde nimeni nu s-a întors, unde, şi timpul este ucis, omul ştiind că din război mai scapă, dar nu mai scapă când e băgat într-o groapă unde viața are semn interzis …atât de prețios timpul când încă poți spune ce ai de zis într-o pace în care prezența războiului nu reprezintă absența gândirii de-a nu fi implicat în războaiele altora când oricum ele se termină nedecis, victime, trupuri şi inimi într-o omucidere inutilă într-o macabră formă de-a da vieții un vis, visul păcii, în stele nescris, că-n noi, pacea nu poate veni din dorința de pace, ci, de la suprimarea instinctelor de război existente-n noi …poezii, oamenii-ngenuncheați în fața poeziei vieții atunci când îngroapă securea războiului pentru vremuri de pace noi… şi vrednici, şi nevrednici, nici unii veşnici… războiul, un sfârşit al lucrurilor într-un fel aşezate, o apocalipsă găsită-n citate de-o epocă parcă lipsă pentru vieți maltratate, cu moartea o interminabilă listă completată şi cu cel ce l-a declanşat, lista taman de el întocmită, el cel care a sfidat viața şi pacea când din vieți umane a făcut harcea-parcea, sărac bogatul de bunăvoință mai ales că prin război şi-a semnat şi pentru el propriul act de deces, şi-astfel, dacă tot avem moartea scrisă de ce să ne împuținăm viața trăind pe picior de război, războiul, blestem pentru familii, ce, plâng la căpătâiul decorat, sub steagul, pe cer arborat, în numele atâtor necunoscuți ce li spune eroi… şi, mă cutremur, mă tem pentru semeni îndurerați care uită că nu te naşti ca să fi sclav dar nici să fim toți împărați, ci, oameni …doar oameni de Dumnezeu dați, El singurul împărat… războiul banilor, război de strigoi… noi, ajunşi să strigăm cu privirea spre zări ,,Ai milă, Doamne de noi!”, elita, cu grija banilor nu a sărmanilor, că din vremea lui ,,peşte”, după ce pacea a strâns valori, războiul le cârmuieşte cu educații primite de ciori de la corbi, războiul, arta care distruge cu artă toată frumusețea din om distrugând şi omul care o poartă… pacea adevărată, fără război lăsată în soartă, războiul, oprindu-ne a iubi când focul trăirii, focul iubirii, focul simțirii şi al fericirii, şi fără războaie putem al simți …aşadar, pace, să fie… lumina să poată paşte roua curată a ierbii din veşnicie, oamenii, convişi că doar în iubire sunt acasă, pământul, casa oamenilor, cuibul vieții, miracolul frumuseții care are întrânsul şi moartea unde ajungem cu toții ca într-un alt univers unde avem de mers să-nvățăm şi de-acolo câte ceva… pacea pe pământ, ca o zi de Duminică calmă şi senină, în suflete de muritori aşezată, ca o muzică lină, dintr-o cântare cerească… tocmai, fiindcă, vezi, tu… aicea, noi nu avem nimic, decât viața… nimic, nimic altceva ce-ar putea voia lui Dumnezeu s-o-mplinească, omul numai să recunoască glasul când îl strigă chemarea… doar ştim că aici, doar în iubire suntem acasă, iubirea, de-o veşnicie… toate, în legea ei zămislite, de Creator gândite pentru El, din El… aşadar, pace, să fie… războiul, morți timpurii… vieți sacrificate, pentru a iadului țel, într-o păcăleală a oamenilor vii, în care, nimeni nu are onoare, şi… nici nu onorează, păcala …în nici un fel…
Deodată, am început să zăresc umbra cuvintelor iar întunericul a devenit mut, doar pietrele păreau să vorbească despre aduceri-aminte
Şi mă miram ! Doamne, ce este har? iubirea sau ura, sinuciderea sau speranţa, fiinţa sau nefiinţa? de ce sufletele aleargă, aleargă într- un pustiu fără capăt încercând zadarnic să se arunce unul într-altul până la descompunerea timpului?
Apoi am înţeles că îmi place doar aici în lumina stelelor, când iarba se uită în mine ascultându-mi taina când mă văd iarăşi copil cu ochii mari sprijinindu-mă cu teamă de gând şi pământ.
Azinoapte am deschis fereastra larg, Voiam s-ating luceferii cu mâna… Dar sprijinită pe un vechi catarg, Mă urmărea cu ochi de ceară, Luna.
Eu m-am oprit privind atent la ea, Se legăna uşor în pas cu marea… Şi m-am retras tiptil după perdea, Tot încercând să îmi ascund mirarea.
Pe geana nopții, dinspre galaxii, Alunecând pe-o lacrimă albastră, Sub ațipirea clipelor târzii, Lucea nepământesc, o stea sihastră.
Din lan de umbre negre, ca-ntr-un vis, Regina nopții-şi pregătea intrarea, Călcând cu paşi cuminți peste abis, În timp ce eu îi contemplam splendoarea.
Fragment din romanul „MĂRIUCA” apărut în februarie 2022 (...) Băiatul a continuat s-o privească pe Rubina, care se îndepărta împreună cu ceilalți țigani. La un moment dat ea s-a oprit. S-a întors și i-a făcut un semn cu mâna. El a ridicat din umeri a mirare, iar fata i-a zâmbit. S-au îndepărtat, cărând în spinare sacii burdușiți de hainele căpătate. Hans a rămas mult timp uitându-se după ei, până când au dispărut pe deal în jos. Și-a amintit că îi era foame de ar fi mâncat chiar și bolovani. Cuprins de o veselie pe care nu și-o putea explica, a pornit-o spre bucătărie. A căutat-o după câteva zile, la ceasurile înserării. I-a trebuit mult curaj ca să se ducă. A stat mult timp pe gânduri dacă să o facă sau nu. Încerca să-și imagineze cum va fi și cum va apărea el acolo, între ei. S-a hotărât să meargă pentru că nu-și putea scoate din minte chipul ei frumos. Simțea că trebuia neaparat s-o vadă. A coborât prin praful drumului, dorindu-și să nu vadă pe nimeni. Doar o muiere în vârstă, ieșită la poartă, i-a dat binețe, iar el a fost musai să-i răspundă. Când câmpia s-a întins dinaintea lui, s-a oprit și a tras aer în piept. Căruțele erau înșirate una după alta la umbra unor arini. În spatele lor, oamenii erau adunați în jurul unui foc. Și-a continuat drumul, pân-a întâlnit o țigancă bătrână care l-a întrebat unde se duce. „O caut pe Rubina!”, i-a zis el, cu o jumătate de gură. Piranda s-a întors cu spatele și i-a strigat ceva pe limba ei unei alte femei ce ședea lângă foc. Aceasta s-a ridicat și s-a apropiat de un bărbat care era întors cu spatele. I-a șoptit ceva la ureche. Omul s-a răsucit, l-a privit pe Hans și i-a zâmbit. Bulibașa Tobar a scos pipa din gură și i-a făcut semn băiatului să se apropie. A strigat o singură vorbă, scurtă, iar ceilalți țigani din jurul lui s-au împrăștiat care încotro. Rubina a apărut din spatele unei căruțe, parcă mai frumoasă decât a văzut-o în urmă cu câteva zile. Hans a rămas cu gura căscată. A vrut să-i dea binețe, însă cuvintele nu voiau nicicum să se lase rostite. A privit-o fascinat cum trece pe lângă el, cu fustele foșnind, lăsând în urmă miros de iasomie. „Ce coți pe la noi, Don’șoru’?”, l-a întrebat Tobar pufăind din pipa cea lungă. Băiatul a surâs, neștiind ce să spună. Rubina s-a apropiat de el și i-a zâmbit. „Vrei să-ț’ ghicesc în palmă?”, l-a întrebat. Hans a dat din cap, fericit. „Da, vreau!”, a murmurat el. Fata s-a așezat pe o ridicătură de pământ și l-a invitat lângă ea. „Întinde palma, conașule!”. Atunci el a simțit pentru prima dată în suflet o căldură și un sentiment de bine pe care nu și-l putea explica. Inima-i bubuia în piept de parcă ar fi vrut să iasă afară. Îi venea s-o ia pe Rubina de mână și s-o ducă în locul în care să fie doar ei doi și... „Conașule! Întinz’ palma?”. Vocea ei l-a trezit din visare. I-a privit ochii verzi și a surâs. A întins palma. Degetele subțiri ale fetei i-au urmat conturul liniilor din palmă, făcându-l să se înfioare. Nu-și putea dezlipi ochii de pe chipul ei frumos. „Vino cu mine!”, i-a șoptit el vrăjit. „Se vede acilea drum lung, conașule.”, i-a zis ea, privindu-i palma. El a tăcut, sorbindu-i fiecare cuvânt. „Drum de oase...”, a adăugat Rubina fără să-și ridice ochii din palma feciorului. „Hai cu mine!”, a insistat el. O țigancă în vârstă a trecut pe lângă ei ținând un copilaș în brațe. Bulibașa Tobar a tușit și i-a strigat ceva femeii, care s-a oprit și i-a privit pe cei doi. Rubina i-a strâns palma lui Hans și s-a ridicat în picioare. El a tresărit. „Când o să te mai văd?”. Fata i-a zâmbit. „O să mă mai vezi...”, i-a șoptit ea, îndepărtându-se...
A lunii Rugă De cheia tăcerii în mine se zbate Și zboară ca gândul ruga-n nimb de pulsar, Miros răsărituri din muzele quasar, Zburând doar cu sine-n portaluri holbate.
Cântarea-mi de Pace se contemplă-n Apus, Al vieiții Soare mă-nghite-n lumină, Steaua-mi oglindă soarbe raza divină, Curcubeie de vise curg din Repaus.
Ascult cum valsează-n suflet rugăciunea De-mi pune vorbelor zăvor iar Amurgul, În dansul Shaktic, mi-apare Demiurgul, Pe poarta-mi din spirit, reintră Viziunea.
Omenire-mbrăcată în Ruga lunii, Prin al sonetului Ochi, fă loc rugăciunii!
Foaie verde a bobului Grea-i povara dorului Când în suflet îți pătrunde Să fugi de el, nu ai unde! Câte doruri sunt pe lume Toate poartă câte-un nume Și te țin în noapte treaz Lacrimi îți curg pe obraz. Dorule, ce mult aș vrea Să pleci din inima mea Măcar pentru o zi și o noapte Cată-ți loc în altă parte. Dorule, cin’ te-a făcut Din cine ești tu născut?
” Mamă-mi este chiar iubirea Iar tată, nemărginirea. Alerg slobod, n-am hotare Și nici oră de culcare. Omule, eu îți țin sufletul viu Și gândul mereu zglobiu Fără mine, viața ta ar fi prea seacă Iar iubirea-ți prea săracă.”
Am poposit în zori, pe-o ramură de vis Să ascult povestea unui înger trist Admira profund vocea unei flori Și-o săruta cu lacrimi, ce se vărsa din nori
Cu ale sale aripi, îi mângâia culoarea Zădărnicind timpul când suspina zarea În ghem de clipe, parfumu-i aduna Lăsând să curgă mirul, pe frunzele din ea
Își depăna durerea, pe margine de cer Și adiia ca vântul, pe lacăte de fier Încerca zadarnic să strunească zorii Să încuie poarta, să nu treacă norii
Peste răsărit, lângă praf de zori Încerca să tragă timpul înapoi O aripă-i se frânge și-‘n cercuri cade lin Pe vocea unei flori și-o mare de suspin!
Amurg de vară-albastru violet… Stau la taifas cu stropii de lumină, Aşa cum şade-un suflet de poet Pe țărm de gând, departe de rutină.
Crâmpeie de poveste, ca-ntr-un vis, Se despletesc prin câmpul de lavandă… Pe prag de-amurg, o floare s-a deschis Să-mi toarne-n palmă mirul, drept ofrandă.
Aleargă spre-orizont săgeți de jar, Zefirul se alintă-n poala serii… Şi-n fald de reverie-mi cade iar Pe umeri şi pe-obraz, sărutul verii.
Un zâmbet mov pe buze mi-a-nflorit… Aici, în lan, mă simt atât de mică! Azi port în piept un colț de cer topit Şi-un vers brodat cu fir de levănțică.
nu-ţi mototoli mâinile într-un lighean cu apă murdară şi-n cele din urmă să ai pretenţia că eşti curat
gestul ar putea dilua sensul zilei (Teodor Dume)
FRUMUSEŢE LICHIDĂ… (Autor: Teodor Dume)
mă trezesc cu acelaşi gând pe partea dinspre răsărit doar timpul sare din noapte în zi şi-n spaţiul acela doar eu o viaţă reconstituită din carne şi os ca o mărturisire a frumuseţii de mai târziu simt căldura sângelui cum urcă prin trup fiecare prelingere devine o respiraţie pentru un alt răsărit…
AZI MOARTEA E O POARTĂ ÎNCHISĂ (Autor: Teodor Dume)
nu se mai moare ca-n alte dăţi când pleoapa însângerată până la lacrimi acoperea ultima tăcere şi tristeţile fără capăt vibrau lăuntric iar lumea desena cu ceară un Dumnezeu
nu, nu se mai moare ca-n alte dăţi şi nici durerea nu se mai plimbă din om în om căutând o nişă criza ne-a afectat şi sentimentul azi moartea e o poartă închisă coridorul acela alb e-n renovare şi nimeni nu ne mai promite când şi cum…
de aceea daţi-mi voie să mă mut în fiecare din voi să mă rog să înjur şi din când în când să iubesc
Zbor spre înălțimi 