Reprezentativ

Poezia Zilei 16 Decembrie ~ Petronela Mocanu ~

Evantai de iubire
Petronela Mocanu

Rămâi cu mine până o fi să cadă
Din al vieții timp și ultima zăpadă,
Pe-o tulpină verde să clădim din vise,
Când pe ramuri cresc, candele aprinse.

Dezbrăcați de regrete, să mergem împreună
Prin Verile calde și Toamnele cu brumă,
Să fii al meu Soare, de gândul îmi e noapte,
Să-ți fiu Luna nestinsă ce scânteie pe ape.

În valuri de iubire să ne-mblânzim dorința
Și-n suflete, cu sete, să răstignim credința.
Să-mi fii fagure dulce, de vremea mi-e amară,
Să-ți fiu aroma caldă din verdele de Vară.

Pe zborul unui Înger, ce s-a pierdut de Rai,
Să-ți fiu veșnic Mireasă și tu eternul Crai,
Să ne găsească Cerul în Toamna cea târzie
Învăluiți la braț, pe drum de Veșnicie!

Redactor coordonator: Florentina Savu

Redactor șef: Camelia Boț

Reprezentativ

Poezia Zilei 23 Noiembrie ~ Anatol Covalli ~

Spre larg
de Anatol Covalli

La proră stau bătut de val
pe-o-nfuriată mare
şi-s fericit că niciun mal
nu se zăreşte-n zare.

Cel de pe urmă ideal
e să nu am hotare,
să navighez către final
fugind de debarcare.

Mă-ndrept necontenit spre larg
şi râd de bucurie
în timp ce munţi de valuri sparg.

Nu-mi pasă ce-o să fie
când pe al meu înalt catarg
nu-i doar un steag, ci-o mie.

Redactor coordonator: Florentina Savu

Redactor șef: Camelia Boț

Reprezentativ

Eduard Bucium

POEZIA ZILEI merge, în zi de mare sărbătoare, la poetul Eduard Bucium, cu felicitări și urări de succese viitoare!

La mulți ani tuturor!

Zi cu blestem de mamă
Eduard B.

E ziua ta, mamă, şi-ţi plângi, Românie,
Şi brazii furaţi, şi urşii şi cerbii
Ciocârlia-mpuşcată-n aripă, dând ierbii
Un ultim cântat… un oftat de câmpie

Când smulsă ţi-a fost din sfântul hotar
Vândută ca pruncii nevruţi de părinţi…
Aveai aur mult… vândut pe arginţi…
Aveai şi credinţă… s-a dat la cântar…

Legenda ne spune c-aveai şi viteji…
Ne iartă, măicuţă de mască şi teamă
Când facem pe surzii la cornul ce cheamă
Şi n-auzim plânsul, căci nu suntem treji…

În curtea ta, mamă, comandă străinii
Noi, câţi am rămas, ne sfădim ca orbeţii
Slăvită-i prostia, huliţi sunt poeţii,
Uscatu-s-a iarba, sunt ‘nalţi mărăcinii…

Blesteamă-ne astăzi, s-avem Dumnezeu,
Să ştim de hotare, să ştim de strămoşi,
Să fim iar vitejii tăi, drept-credincioşi !…
Blestemul de mamă se prinde mereu…
1 decembrie 2020

Paul Andrei Rîpă

Ti scrivo

Perdonami se ti scrivo adesso
mentre l’autunno
lascia andare le sue foglie senza vita…
Non per caso
una foglia rossiccia
che fluttuava nell’aria
cade nel palmo
della mia mano destra…
Lo guardo
e sotto i miei occhi
le nervature
iniziano a scrivere parole.
Più penso a Te,
più la foglia diventa una lettera
sotto al mio sguardo incredulo.
Padre Eterno,
perdonami se ti scrivo soltanto adesso,
ma ho finalmente afferrato
il senso del tuo dono ciclico nel Creato.

Îți scriu

Iartă-mă că-Ți scriu acum
când toamna își
leapădă frunzele fără viață…
Nu întâmplător
o frunză roșiatică
care plutește în aer
cade în palma mâinii mele drepte…
O privesc,
sub ochii mei
nervurile ei încep să scrie cuvinte.
Cu cât mă gândesc mai mult la Tine,
cu atât mai mult frunza devine o scrisoare
sub privirea mea credulă.
Tată Etern
iartă-mă că-Ți scriu de-abia acum,
dar, în sfârșit am înțeles
sensul darului Tău ciclic din creația Ta.

Redactor: Relu Popescu (Viorel Poenaru)

Redactor șef: Camelia Boț

Camelia Boț

Știam că vii

Te-am auzit cum scrijeleai în ușă,
ca o dojană târzie; știam că vii,
dar gândul mi-era stins,
emoția-vlăguită.
Aveam ochii încremeniți într-un sloi,
cu trepte înspre suflet, știam că vii,
da, da, știam.
Din mine se lungea o umbră
în tăcerea pașilor firavi,
peste cuvântul sfânt.
Te-am găsit așteptând de o viață
mărturisirea sinelui de după ușa păcatului.
Peste împreunarea rugăciunii
alunecă ispitiri de veșnicii
și nu mai știu unde sunt.

Redactor: Relu Popescu (Viorel Poenaru)

Redactor șef: Camelia Boț

Daniela Konovală

Autumnală

De n-ar fi toamnă-n calendar
Octombrie mi-ar fi străin,
Răvașe n-aș primi la geam
Când vântul dănțuie senin,
Nestingherit de cântători,
Fără opreliște prin ram…
De n-ar fi toamnă în culori,
Prin albul iernii mă pierdeam!

De n-ar fi toamnă-n calendar
În rostul lumii n-ar fi rost,
Piciorul verii-ar îngheța
Fără nuntiri în avanpost,
Am fi doar flori fără de rod
Și miez fără de înveliș…
Fără de toamnă-am fi copii
Stingându-ne fără frunziș!

Tu Doamne, toate le-ai legat
Cu firul tău cel iscusit,
Iubirea-n noi ai strecurat
Și toamnă-n pași de anotimp!

Redactor: Relu Popescu (Viorel Poenaru)

Redactor șef: Camelia Boț

Georgeta Rada

CAPRICIU
( variantă)

Și nu-mi lăsa mai mult de-o ceașcă de cafea,
O filigeană-n care-ai picurat un vis…
O voi găsi când mă trezesc, pe masa mea
Ca pe-un poem pe care-n zori mi l-ai fi scris.

Poate-o s-o beau cu un surâs bănuitor
De odaliscă ce servea cafea turcească
Într-un harem uitat pe țărmuri de Bosfor…
Poate-o să vrea-n cafea să ne ghicească,

Așa cum ne-a ghicit în vechea cafenea…
Mai știi? Bătrânul turc Memiș fierbea cafeaua
Și printre noi un duh aromitor se unduia,
Cadână zornăindu-și daireaua.

Cafeaua-n porțelanuri se va fi răcit,
Dar nu-i nimic, poate îi punem un diez,
Pe portativu-acestei toamne, ruginit,
În cheia veche-n care, încă-l mai păstrez.

Deseară o să te aștept să vii la ceai
Și vom tăcea sub vechiul nostru lampadar…
O gheișă va trișa zâmbind sub evantai,
Servindu-ne un ceai rusesc la samovar.

Redactor: Daniela Konovală

Redactor șef: Camelia Boț

Anatol Covalli

De o vreme

De o vreme m-am rupt de durere.
Şi am râs. Şi-am strigat. Şi-am cântat.
A fost totul în mine-nviere.
Răstignirea? – un lucru uitat.

Am pornit alergând lângă viaţă
într-un iureş atât de firesc
şi am strâns-o cu patimă-n braţe
şi i-am spus cât de mult o iubesc.

De atunci locuiesc în lumină
şi mă bucur că inima mea
de iubire nespusã e plină
şi în dragostea ei mă mai vrea.

Am schimbat iarna tristă şi-absurdã,
ce venise cu ger şi ninsori,
cu un alt anotimp, care-mi zburdă
prin destin şi mă umple de flori.

Redactor: Relu Popescu (Viorel Poenaru)

Redactor șef: Camelia Boț

Georgeta Radu

CINE PE CINE PĂCĂLEȘTE, OARE?!
Georgeta Radu

N-am să mai joc la poker sentimente,
nu-mi dau puterea pe o sărutare
de Iudă, ‘n ambalaje-obediente,
ce trage cacealma, fără-ncetare.

Îmi apăr inima de suferință
și îmi păstrez simțirile curate,
că-n alte dăți am fost în neputință
și-am păgubit întru credulitate.

De playeri e inflație în lume
și podu-i plin de suflete pierdute,
care, la nesfârșit, se țin de glume
și, fără miză, cuceresc redute.

Apoi, dispar precum măgaru-n ceață,
cu rânjete sardonice în barbă.
Bătându-și joc de propria lor viață,
își lasă victima, de soare oarbă.

Dar viața nu le iartă păcăleala.
Cu sufletele goale și schiloade,
primesc drept plată toată văicăreala,
când cad străpunși de propriile spade.

Din nou, accese de sinceritate…
Știm toți că nu există întâmplare.
Chiar de ești trist, rămâi în puritate!
Lecții!… Suntem doar umbre călătoare.

Redactor: Mihaela Vaida

Redactor șef: Camelia Boț

Ștefan Olaru

Ce rămâne!


Se scuturătură de toamnă salcâmii brumării,
Și din copacul șubred bătut de vânt și ploi
Cad picuri care mâine se vor preface-n sloi
Și care printre lacrimi in vis se vor topi…

Se scutură de suflet iubirea neînțeleasă,
Ca aurul de zgură, ca cea dintâi vestală
Ce moare pentru lume petală cu petală,
Ca floare dintre pietre ce nu a fost culeasă…

Când vântul se-ntețește in zborul lui haihui
Înfiorând o clipă chilia mea de ceara,
Visez din nou că-s tânăr si pentru-ntâia oară
Ma incălzesc la focul sărutului dintâi…

Se scutură de toamnă cocorii din genuni,
Lăsând o lume rece și tot mai desfrunzită,
O lume fără stele, o lume surghiunită
De cei ce pot să fie mai tineri și mai buni…

Din focul care arde acum pentru o clipa
Va mai rămâne-o palmă de pulbere târzie…
Când Dragostea ți-e dată îți e a ta vecie
Cu două zboruri line și-o singură aripă!

Redactor: Mihaela Vaida

Redactor șef: Camelia Boț

Fragment din romanul Aneta, autor Domșa Lucian

ANETA (fragment din romanul apărut anul trecut) S-a aflat imediat în sat că Sandu a Popii s-a dus s-o ceară de muiere pe Zamfira și că ea a recunoscut că nu mai e fată de multă vreme. Și oamenii au râs de Sandu că a fost respins și o vorbeau pe la spate pe Zamfira. Dar ei nu-i păsa de gura lumii. De atunci n-a mai avut zile bune nici cu mamă-sa. Bătrâna o ocăra că de ce nu mai e fată și că de ce i-a cedat lui Ion. Că uite, Ion e mort în război sau dispărut și nici un alt flăcău din sat n-o mai vrea. Și așa a trecut timpul. A fost foametea aia grea din ’46 și șapte ani de când Zamfira n-a mai avut nici o veste de la Ion al ei. Timpul a trecut chinuitor de încet. Pe plan politic lucrurile se precipitau cu repeziciune. Regele Mihai este silit să abdice, iar guvernul condus de Petru Groza preia puterea. România devine Republica Populară Română. Începe naționalizarea și colectivizarea. Oamenii din sat o considerau pe Zamfira o nebună. Chiar și ea începea să creadă că omul ei e mort. A dat acatiste la biserică și l-a pomenit des în rugăciunile ei zilnice. Întotdeauna, înainte să intre în biserică, la liturghie, aprindea o lumânare în plus. Pentru tatăl ei bețivul, și pentru Ion. Nu mai știa dacă-i viu ori mort. Nu mai simțea nimic. De multe ori se ruga la Maica Domnului să-i dea un semn. Cât de mic. Să știe ce să facă cu viața ei în continuare. Preotul din satul lor se minuna că în ultimii ani a văzut-o la aproape toate slujbele în biserică. I s-au auzit povești prin sat că s-ar călugări. Că ar vrea să plece la o mănăstire. Feciorii holtei din sat și-au luat gândul de la ea, ziceau că e nebună. De multe ori, seara, oricine trecea pe lângă casa lor, o auzea cum oftează din greu, suspină și cum se roagă. Mamă-sa îi mai zicea să iasă-n sat, la horă, că poate s-o găsi vreun suflet de fecior milos care s-o ia așa cum e. Însă Zamfira n-o asculta. Își făcea treburile zilnice cu gândul aiurea. Uita unde punea un lucru oarecare, sau ce trebuia să facă. De multe ori se învârtea în gol, prin curte, fără să pună mâna pe nimic. Vedea de frații mai mici, se ducea cu ei să-i ducă dimineața la școala din sat, iar la amiază mergea după ei să-i aducă acasă. Mânca foarte puțin, de abia se atingea de mâncare. De la un timp a început să poarte straie negre. Și o năframă neagră-n cap. Sătenii când se întâlneau cu ea pe ulițele satului treceau pe partea cealaltă sau se făceau că nu o văd. Ea le dădea ziua bună la toți, dar puțini îi răspundeau. Cei mai mulți se făceau că nu aud și nu o văd. Într-una din zile, s-a dus cu mama-sa și cu frații mai mici la izvor, să spele haine. Că se adunaseră multe și trebuiau frecate bine cu leșie. Mai ales albiturile. Era în postul de Sfântă Mărie. Au înhămat calul la căruță și au pornit la trap spre vale. Aveau de mers vreo trei kilometri, către ieșirea din sat. Izvorul era un pârâu care trecea prin pădurea de la marginea satului. Unii săteni luau și apă de băut de acolo, ziceau că e rece și curată. Zamfira nu avea nevoie, aveau o fântână în curte. Luau fiecare haină, o frecau bine de tot cu leșie, după care o clăteau direct în apa limpede de izvor. Și o întindeau la soare, pe iarbă, să se zvânte. Mai erau și alte muieri din sat la spălat. Era o hărmălaie de nedescris. Copiii se bălăceau mai în sus, cu picioarele în apa rece, strigau unii la alții, cântau și alergau peste tot. Zamfira și mama-sa pregăteau straiele de sărbătoare, de Sfânta Mărie, care era peste câteva zile. Cum spălau ele de zor, o muiere mai în vârstă se apropie agale de ele. Pesemne că-și terminase treaba și avea chef de povești. Bătrâna se opri în dreptul Zamfirei și-i zise direct, fără ocolișuri: “Tu Zamfiră, auzât-am că s-o întors Ion a lui Mătrăgună acas’. De fro’ două zâle. Mi-a zâs o cumnată de la ei din sat. O fo’ prizonier la ruși…” Zamfira, la început nu a înțeles ce a vrut să spună. Apoi, când a realizat ce i s-a spus, s-a oprit din spălat și s-a îngălbenit. Vroia să spună ceva, dar nu putea rosti nici un cuvânt. Buza de jos și mâinile îi tremurau incontrolabil. Mamă-sa, aflată ceva mai jos, s-a oprit din spălat și a început să strige: “Da’ ce ai tu, Zamfiră? Ț-o fi rău, mamă?” Femeia tremura toată. Se opri din spălatul unui ștergar mare, alb. Se uita într-un punct fix și tremura. Muierea aceea, bătrâna, își făcu cruce de trei ori, scuipă în sân și se-ndepărtă, bombănind ceva cu Necuratu’. Mamă-sa veni lângă Zamfira și o prinse de umeri. Muierile de prin preajmă se opriră și ele din spălat și priveau la cele două, mama și fiica. “S-o întors Ion al ei acas’ ”, zise liniștită o muiere tânără care spăla și ea alături de Zamfira. Mamă-sa înlemni. Începu să bocească. Zamfira tăcea și plăngea. Plângea mocnit, cu lacrimi mari. Femeile s-au strâns toate în jurul celor două. Dintr-o dată, Zamfira devenea favorita lor. Ea tăcea, în continuare și se uita în același punct fix. După un timp, femeile s-au întors fiecare la treaba lor, iar cele două, mama și fiica continuau să spele. Zamfira se oprea din când în când, se uita în sus, spre cer, și izbucnea în lacrimi. S-au trezit cu Ion în curte în dimineața următoare. Ea încă dormea. Mamă-sa i-a zis că zâmbea în somn, pesemne că a visat ceva frumos. De mult nu mai zâmbise în somn. Redevenise acea Zamfiră senină și liniștită pe care o știau toți. A trezit-o frate-său mai mic. „Scoală, tu Zamfiră, c-avem on mosafir!” S-a trezit buimăcită de somn. Ion ședea pe prispa casei, fumând liniștit. Era slab ca un țâr, de nerecunoscut. Hainele atârnau pe el, dar lui nici că-i păsa. La început nu l-a recunoscut. Se uita la el, extrem de mirată. I se părea că-l cunoaște de undeva. El a privit-o insistent și i s-au umezit ochii. A aruncat țigara și a zis, cu o voce gâtuită de emoție: „Io-s! M-am întors, tu Zamfiră!” Femeia i-a recunoscut vocea. Era vocea lui. Neschimbată, indiferent prin câte a trecut. S-a oprit în prag și a început să plângă cu lacrimi mari. Lacrimi de fericire. Ion s-a apropiat de ea și a luat-o delicat în brațe. „Am venit să te iau. Fără tine io nu plec de aici!” Apoi au tăcut amândoi. Minute întregi. El stătea cu ea în brațe, neștiind ce să facă, iar ea, agățată cu mâinile de gâtul lui, plângea și nu se mai putea opri. Mamă-sa le-a așternut în grabă masa, să se pună să mănânce. Dar ei se uitau unul la celălalt, și nu se mai săturau. Nu le trebuia nimic de mâncare. Bătrâna s-a îndepărtat ușor, și le-a făcut semn celor mici să plece în treaba lor, să-i lase singuri pe cei doi. După un timp, au ieșit în curte. El a venit călare din satul lui până acolo. A suit-o delicat pe cal și s-a urcat și el. „No, țin-te bine, tu Zamfiră!” a strigat el și a ieșit în uliță. A pornit încet, la trap. Sătenii cu care se întâlneau pe uliți se opreau mirați și se uitau după ei. „Ăsta-i ăla a lui Mătrăgună, o vin’t acas’ dup-atâta vreme!” a zis o babă, făcându-și cruci cu nemiluita. Ion le dădea binețe tuturor. Vroia să le arate, într-un fel, că el s-a întors teafăr și nevătămat. Și că femeia de lângă el e Zamfira lui, cea de care a râs tot satul și pe care oamenii se fereau s-o mai salute. La un moment dat el a descălecat, iar ea a rămas pe cal. Ținea calul de căpăstru și mergea încet spre marginea satului. Către pădure. Acolo unde s-au iubit prima oară, acum șapte ani.

(VA URMA)

Redactor: Mihaela Vaida

Redactor șef: Camelia Boț

Constantin Nicolae Gavrilescu

PLÂNGEA ARCUȘUL PE VIOARĂ

Plângea arcuşul pe vioară
în ziua când ne-am cunoscut,
şi tu, şi eu, întâia oară,
în parc, pe-alei am petrecut.
Privirea-n taină surâdea,
însă o lacrima ce curge,
trădând emoția, ardea,
din dorul tainic de-a seduce.
Eu aş fi vrut, bine’nţeles,
să-ți mângâi chipul ne’ncetat,
pornit din sentiment ales,
din ițe de iubire croșetat.
Plângeau şi greierii în iarbă,
de parcă își doreau sărut,
din amintire să resoarbă,
tot sentimentul fericit.
Şi eu, şi tu, întâia oară,
doream și noi primul sărut,
acum e august şi e vară,
și ne-am unit în absolut.

Redactor: Daniela Konovală

Redactor șef: Camelia Boț

Stoia Lidia

Apusuri de toamnă
( autor, Lidia Stoia)

Uşurel, neanunțat, se-ntări-n suflări un vânt, înhăitat cu de-cu-seară,

înnădind cețuri prin ramuri, peste-o lume supărată, mult mai rece decât ieri,
zorindu-i zilei înserarea, aciuindu-se pribeag… venit zurliu, de nicăieri… c-o
poftă mare ca să bată, şuierat şi desuet, tot ce îi cade dinainte… în urma lui
lăsând pârlite, câmpuri, văi, pădurea toată… pe-un cer cernit, plin de mohor,
trăgând şi norii după el, suri şi încărcați cu apă, într-o lumină palidă şi slabă,
printre arbori proiectată… el vârtejește ierbi şi flori… năpustindu-se spre nori
stăpânit de forțe tulburi, te uiți și de fiori te scuturi cum stă să crape ceru-n
două odată cu înnoptarea, dar la urmă, amânând, pe tron toamna-nscăunând
dintr-un capăt în alt capăt, și hăt-hăt, și mai departe, până dincolo de zare, şi
din zare-n altă zare zărită în depărtare, nostalgică, din ea burând picuri mici și
reci de apă… cu gene pline de buraică umezind un rest de viu presărat din pomi
goliți peste un întins pustiu, pustiit de-un verde cântec, schimbat acuma într-un
scâncet, ea, toamna rea, dar, totuși dulce, dornică să se apuce, timp de zăbavă
neavând, în jertfa sacrificată, din vârful pensulei pictând galben-pal şi roşiatic,
pădurii, încet, dezbrăcată, pierdută la rămășag de-o-nvoială închegată, ca jug
al firii acceptată din dragul dragului din drag, chiar dacă astfel înhămată tace cu
gânduri umede şi triste ce-mbătrânesc surii prin crengi… toamna… prietenă cu
frigul, hărnicindu-se-n contraste, ruginind verdele frunzei din coroana unor regi…
speriate de priveghi, păsări pornesc în cortegiu ducând în stoluri orice privilegiu,
ce-n urma verii este declarat pierdut, ca o uitare risipită-n foşnet mut, de parcă,
aici, vara nu a fost, ci o iluzie ce a trecut, şi e greu și sufletul meu, într-un strigăt
difuz şi amar, când văd zvâcnetul vieții prelungit în calvar… te apasă în suflet, şi
în cuget te-apasă, să auzi geamătul vieții jelind, într-un oftat galben pierind încă
din văzduhul ‘năbuşitor, care lent, fără zor, de sub covorul de licheni, rămurele şi
frunze uscate, te-mpresoară neplăcut c-un iz înăsprit, cu plutiri în aerul înspicat
de acreli, ce, dospesc searbăd, netulburat, strecurându-se unduind printre tufe,
un om călător, mâna la gură ducând mustrător, să răsufle, fiin’că miasma miroase
a putred… miroase a toamnă, a umed… a fier încins, răcit în carnea pălmii când e
timp friguros, ploile îndesindu-se întețit… interminabil plouând, pătrunzând pân’
la os cu răceli şi urâtul, ca să ştii că a sosit vremea sa… o vreme a spaimelor, și a
spasmelor… vremea vrăjitoarelor… ele… țigănci, ce nu își știu originea dar care se
îndeletnicesc cu ghicitul, în farmece întemnițând frunzelor cântul, primindu-le pe
frunze, ca-ntr-un cuib, pământul, el privindu-le lor obştescul zbor care le anunță
sfârșitul capturate-n tăceri cenuşii când răsuflări surii cu presiuni vuiesc în urechi,
acoperind zgomotul lumii, între linişti fără de pace, şi el, pieritor, ca animalele şi
micile gâze, toate, mirate, în vizuinele lor pitulate, confuze, și-ascultă cum cad
frunze… le-aud foșnetul rigid și dezarticulat, pârâind justificat, uscate… călcate
sub talpa iubirii, păşind pe alei, iubirii, nepăsându-i de nimica, cu-adevărat… ea,
trece mai departe, peste plumbul umbrei distante, creionând în panglici griurile
sure și deşirate, și mai subțiri lungindu-le peste un univers amorțit… şi umbrele
tăcând istovite, într-un sur al conştiinței cernite, umbra, în ea însăși tremurând
infinit, la moartea frunzelor, văzută legănată ca beată, într-o undă a amurgului
livid pârjolit, înserarea, cu foc înflăcărând ceru-ntr-o secundă… cu onor, lumina
salută și însoțește frunza în călătoria ei spre pământ… raza scăpărată, adulmecă
urma verdelui ascuns în rugină ca-ntr-o răstignire-n vecii, în apus repetată-n ani
care curg… arată că, firesc, dintr-un acord ceresc, apusu-i răsărire, mulându-i-se
lumii pe dedesupt de amurg… sub poale de frunze vălmășite de vânt își doarme
veşnicia şi vreascul rupt… el… plin de dor, își sfârâie jarul neostoit după plăcerea
frunzei atinsă vara de vânt… atunci, frunza cânta încă între alte frunze şi ramuri
împreună unite… ca înfrățit înfiripat tainicul legământ care le ținea nedespărțite
într-un pom, dar, şi acum, când nu mai sunt împreună, dar… de milă, nu-şi plâng,
ci-mbrățișate de zlotul țărânei stau liniștite și-adorm, pățite deja, şi-ncercate, sub
greutatea trăirilor purtate, învățând să moară, trecând ofilite, cum, toate, cele vii,
se-ofilesc… se-ncrețesc, se zbârcesc, la urmă putrezesc cu tot cu visele-mpletite-n
ceasuri din nopți cu speranțe-nsorite, sub ceruri, numai câteva zile fiecare având
socotite, ca apoi să moară pe rând… după o zi, alte zile urmând, alte și alte frunze
înmugurind sărutate de vânt, pe un ram soră şi frate fiind spălați de picuri de rouă
ce plâng topiți în apusuri de vară, ce, pregătesc în toamnă, răsărituri, primăverilor
care vin… calea asta, urmată de-ntregul viu… magistral… autonom… autumal… ăst
drum al frunzei către pământ, fiind drumul pentru toți spre misteriosul final, când,
cade cortina, și rămân doar aplauzele, fiindcă moartea nu-i moarte, ci… un punct
radical… la fiecare, punctul de sub semnul de exclamare care pulsează ritmul vital
sub ploaia ce plouă încet şi mărunt peste un îngrășământ sfânt… din moarte, tot
viață dând… tu, vezi…?… vezi, tu, cum plouă cu lacrimi ce spală crizanteme, picurul
apei, strecurat printre petale cu-aceeaşi trudă din veci, ploaia deșertând pe poteci
bălți după bălți, mări după mări ce adapă lutul dornic de apă, ca să-ncolțească și
grâul și câmpul cu iarbă înainte de primul îngheț… oriunde, viața, vie pe pământ,
pornind ca un vânt, şi, tot ca vântul, trecând… apusuri de vară incendiate-n iubiri,
ce-ascund dincolo de ele răsărituri de toamnă, apusurile toamnei, ca o probitate,
ne-ncetând să spere… după somnul din iarnă, viul, va fi pregătit de-nviere, înviat
după odihna aflată-n pământ, răsărind dintre mărturii strămoșești ce-au primenit
lutul sfânt tocmai din doliul toamnei, galben-ruginit, în apusuri de toamnă, uşurel,
neanunțat, șuierat de-un vânt pribeag aciuit peste meleag, dornic treaba să şi-o
facă înhăitat cu de-cu-seară să spună frunzei c-o să moară, ea cuminte, înjugată
de o lege acceptată, se lasă zmulsă an de an… împărtășind aceeași soartă, și firul
subțire de iarbă, ca-ntr-un ecou la ecou, cade de-acord și nimic nu întreabă… știe,
și el, că moartea, nu-i ultimul prag… că-n primăvară, o să dea din nou, din dragul
dragului, din drag… iubirea, universală… aceiași iubire, și pentru om…

Redactor: Daniela Konovală

Redactor șef: Camelia Boț

%d blogeri au apreciat: