Mi-am scăldat în sufletu-ți privirea, Ca-ntr-un izvor ascuns de dor și pace, Și-am înțeles că-n noi creștea iubirea, Fără să știm ce timp o să ne-mbrace.
Iubirea noastră n-a venit deodată, Ci ca un drum știut din altă vreme, Pe care viața a-nflorit curată, Fără să-ntrebe unde o să cheme.
S-au dus ani blânzi, topiți în amintire, Ca frunza dusă lin de vânt prin crâng, Dar încă simt în mine-o tresărire Când razele-nserării mi se strâng.
Trecut-au ani frumoși pân’ la chindie, Dar încă-mi ești în suflet viu ecou, Și cântul lin cu glas de ciocârlie, Din pomul vieții a-nmugurit din nou.
Și nu ne temem de-un amurg aproape, Căci am păstrat sub tâmple-același cer, Iubirea noastră-i leagăn peste ape Și-un adevăr în lumi care nu pier.
Când jarul din arderi stelare se-aprinde în visele tale, pictând din lumină petale, e semn că iubirea nu moare! Sfârșit și-nceput ea nu are, rămâne pe pagini astrale, un cerc desenat lângă soare, spre plus infinit.
Chiar dacă, adeseori, doare și clipe de lacrimi amare te-aruncă-n tristeți abisale, păstrează pe suflet petale, izvor de parfum și culoare, rămâi treaz în visele tale, ridică-te, iar, în picioare și fii fericit!
Poate că la începuturi, prima pasăre a fost Poezia, zăpada de pe crestele munților nu a fost niciodată mai albă, apa care te îmbrățișează ca un gât de lebădă, scrie și ea poemul de dragoste care se atinge de valuri, palma ta are forma inimii, ca o promisiune făcută unor corăbii fără întoarcere și ea, numai ea va risipi îndoiala, ceața care se topește-n adânc, ca un gât de lebădă albă întregită în sine…
20 iulie 2026, Adrian Păunescu ar fi împlinit 83 de ani! Pios omagiu! (20 iulie 1943 – 5 noiembrie 2010)
Membri ai grupului Zbor spre înălțimi, azi, ne oprim pentru un moment de profundă recunoștință și ne înclinăm în fața memoriei unuia dintre cei mai mari poeți ai neamului nostru: Adrian Păunescu.
Pentru un grup dedicat poeziei și zborului spiritual, Adrian Păunescu rămâne un exemplu absolut de înălțare prin cuvânt. El nu a scris doar versuri; a dat foc cuvintelor, transformându-le în torțe care au luminat generații întregi. De la poezia de dragoste, de o sensibilitate copleșitoare, până la strigătul social și patriotic, opera sa a fost un zbor continuu deasupra vremurilor.
Fizic, poetul a plecat, dar versurile sale nemuritoare au rămas să ne poarte aripile mai departe. Atâta timp cât îi recităm poeziile și îi păstrăm flacăra vie, Adrian Păunescu continuă să zboare spre cele mai înalte culmi ale panteonului literar.
Lumină lină printre stele, Maestre!
Totuși, iubirea de Adrian Păunescu
E mare ticăloşia lumii, Dar dincolo de ea, ca un noroc, Strălucitor, pe marginea genunii, Mai este dragoste, mai este foc.
Şi sîntem tineri şi ne este bine Şi ne-am iubit cum nu s-a mai iubit, Şi tot ce e pămînt şi ne aparţine Pe un atom de timp l-am cucerit.
Şi dincolo de vîrsta ce ne doare, Şi dincolo de dincolo de tot, Mai este o secundă arzătoare În care minţile nu mai socot.
Şi totuşi, totuşi, dincolo de toate, Mai este sînge, mai este destin, Şi o planetă ce pe umeri poate Să-şi ţină cerul ei curat şi lin.
Dimensiunea Ezoterică a Poeziei: Alchimia Înălțării
Alegerea acestei capodopere pentru grupul nostru nu este întâmplătoare; din perspectivă inițiatică, textul descrie fidel procesul de transmutare spirituală și zbor cosmic. .Alchimia Focului Divin: Poetul plasează „dragostea” și „focul” exact „pe marginea genunii”. În termeni ezoterici, genunea reprezintă abisul materiei, haosul sau vibrația joasă a lumii profane.
Focul este Elementul Sacru care purifică plumbul suferinței umane, transformându-l în aurul spiritual al conștiinței trezite.Transcederea Timpului și a Minții: Sintagma „pe un atom de timp l-am cucerit” face trimitere la conceptul de Prezent Etern (Nunc Stans). Adevărata înălțare se produce atunci când „mințile nu mai socot” – adică atunci când rațiunea limitată lasă loc intuiției superioare și extazului mistic. Este trecerea de la planul mental la cel spiritual.
Axa Lumii și Cerul Curat: În ultima strofă, planeta care își ține „cerul ei curat și lin” devine un simbol al Macrocosmosului. Poetul ne sugerează că prin forța iubirii (văzută ca Energie Universală Coezivă), ființa umană devine un stâlp cosmic, un canal de legătură care ancorează Divinul pe Pământ.
Poezia este, în esență, un ghid codificat de zbor spiritual: o desprindere de iluzia lumii materiale pentru atingerea Absolutului.
iubirea noastră obscenă și lascivă rupe liniștea în două, ca un fulger prea aproape de învelișul lumii.
suntem doi străini cu trupurile scrise în aceeași limbă fierbinte.
când ne atingem, cerul nu mai poate sta nemișcat, își deschide plămânii, trage aer adânc și se umple de noi ca de un păcat frumos.
iubirea noastră curată, nespusă îndrăzneață, e un dans fără măsură, în care lumina se clatină, iar noaptea ne privește cu ochi umezi și invidioși.
și în dezordinea asta de respirații și nebunii, între două bătăi de inimă care nu vor să se cumințească, înflorește ceva atât de viu, încât cerul respiră de plăcere.
Îmbătrânesc, iubito, și gândul nu-mi dă pace, Mă doare depărtarea și timpu-i prea puțin, Apusul îmi înfige în carne mii de ace Și-mi caut alinarea într-un pahar cu vin.
Licoarea aromată îmi colorează visul Și îmi îndeamnă dorul spre depărtate zări, Între lumile noastre a înflorit abisul, Corabia mă poartă pe neștiute mări.
Îmbătrânesc, iubito, și noaptea se așterne, Pe buzele crăpate sărutu-i tot mai rar, M-or înveli, cu grijă, zăpezile eterne, Să nu te întristeze Destinul meu amar.
Primăvara despletește verdelui brianță, imperial, codrul și-o asumă în culanță. Copacii cheamă în divorțuri icoanele-și gri, păsări le repară-n subsioară cuiburi pustii. Vântul codrului i-mploră contract pe frunză-n vrac, s-o retrăiesc muză-n concert, deja-s plin de trac… Subsecvent albastrului, cu floarea-n imanență, îți urc, primăvară, sacrament în excelență!
………
2) NOR DE DOR
Puzderii de trăiri curg zdrențe pe-adânci răposări de chei în sol, ieri, descuinde-n opulențe, azi, nor de dor din evul următor… Vreascuri din pomul cu păcate cad inimilor sparte doage… De gheara vremii, colmatate, prind luturi iarăși să se roage…
………..
3) PECETE FĂRĂ MOARTE
Tot coborând din lacrimi nestrigate trăire peremptorie, și-a încropit istorie, blajina, lăsându-și drept semn de carte o pecete fără moarte, sărutul cu vina.
M-am întrebat mereu, ca omul, curios Ce-ar trebui să am să zic că-s mulțumit ? În cei optzeci de ani n-am întâlnit un om Care să-mi poată spune că este fericit.
Venim săraci pe lume și goi, fără nimic Nici bunuri de valoare, nici măcar un nume. N-avem decât un trup, un suflet și o minte Ce ne conduce zilnic în această lume.
Cum niciodată nu avem tot ce ne dorim Fericirea pe pământ este-o himeră. Este un vis ce îl trăim inconștienți mereu, O Fata Morgana, o țintă efemeră.
Eu mă întreb din nou : ce-ar trebui să am Să simt și eu al fericirii cald fior ? Nu sunt de-ajuns doar banii și nici sănătatea… Lipsește certitudinea că sunt nemuritor.
Adevărata fericire nu este pe pământ, Aici ne amăgim crezând c-avem de toate. Cum toate sunt iluzii în sufletele noastre Fericirea adevărată e dincolo de moarte.
Zbor spre înălțimi 