Din flori, din pomi, prin ochi-avizi adun, Verdele crud și roz și albul pur, Adânc le-ascund în suflet căci vreau să le sădesc, Mi-e sufletul mai tânăr… când văd culori cum cresc!… Parfum din pomi și flori mă-nalță peste-ogor, Din maci culeg tot roșul, în suflet îl strecor, Să răsădesc iubire, pe lume s-o presar, Să fie armonie până la alt Florar!… Prin flori, prin pomi, prin văi ori munți, Parfum respiră firea de-ți vine s-o săruți! În zbor și cântec, păsări, înaltul cuceresc, Iar inima-mi iubește… dușmani câți întâlnesc!… Parfum și cânt pui în corabia vieții, Șaman ce naște fumul tinereții, Cu verde crud și roz și albul pur Aprins de roșul macilor în jur, Rămâi Florar un an întreg la noi, Să văd cum fuge timpul… înapoi!
Floare de mac, Pe câmp înverzit Bătută de vânt Și arsă de soare Prin roșul încins, Ne bucuri privirea, Aduci alinare. Floare de mac, Sălbatică floare, Te cântă poeții Plăpândă visare… Când vântul adie, Te înclini grațios Și totul învie La dulcea-ți chemare… Floare de mac, Inspiri armonie, Petale gingașe Ce câmpului dau Simbol și culoare. Floare de mac, Ce veșnic ești vie….
Prinde-mă, Lună noaptea, de mână și aruncă-mă-n vise încă nescrise. S-alunec cu tine spre ziua ce vine.
Vârtej printre stele, dorințele mele, zadarnic se-nchină la fir de lumină. Doruri mă plouă cu boabe de rouă. Iar plânsul de-amar să aibă hotar când seara se lasă târzie, în casă.
Străluce-o speranță dar e la distanță. Prinde-mă, Lună noaptea, de mână!…
…te-am întălnit într-un amurg, frumoasă, zveltă, inocentă, eu…veșnic tristul demiurg, m-am prins în plasa ta decentă, azi n-am găsit în univers …să merite a-ți oferi, decăt acest umil vers și inima spre a te iubi…
Te rog din nou și-ți cer iar timp, Să-mi dai măcar doar o secundă… Iar tu să-mi ceri ce vrei la schimb Azi…găndul meu vrea să te audă. Dă-mi timp să pot avea o șansă Să-mi cer iertare pentru tot Și lasă-mă să-mi iau revanșă, Tu nu înțelegi, că nu mai pot? Dă-mi timp, că m-am dat pe mine Ne-așteptând la schimb nimic, Atât așteptam de la tine, Doar o secundă într-un plic, Ți-am dat și timp și veșnicie Și suflet, și cuvănt ți-am dat, Tu însă nu mi-ai trimis mie Nimic din tot ce-am așteptat, Dacă insist, așa sunt eu, Cu tine am timp limitat, Îți pun aici în versul meu O lacrimă…și un oftat.
Dansul gândurilor noastre nu mereu își plimbă pașii, Doar pe drumuri de lumină! Uneori hrănesc ispite, Iar ispitele învață ritmul gândurilor ca și Cum ar vrea să stăpânească mii de gânduri risipite!
Curg nenumărate gânduri pe sub fruntea tuturora. Istețimea se confundă deseeori cu-nțelepciunea, Una-i una, alta-i alta! În zadar le prinzi în hora, Gândurilor care mâncă numai miercurea și lunea!
Dacă un potop de gânduri de sub frunți ni se revarsă, Nu toate învață dansul de pe scenele luminii! Unele rămân pe drumul dintre lacrimă și farsă, Unde nimeni nu le-ntreabă pentru cine și-ascut spinii!
Dacă vă-ntâlniți cu gânduri care s-au pierdut de frunte, Pentru că stăpânul frunții n-a avut înțelepciune, Rugați Cerul să v-ajute să reconstruiți o punte Către locul unde joacă dansul gândurilor bune!
POVESTEA MAMEI Florentina Savu A sosit vara...În casa cea mare și albă sună glasuri limpezi ca de clopoțel:
A sosit vara! A sosit vara! Trei copii ies în curtea cea mare, adumbrită de o boltă de viță-de-vie și de pomi fructiferi. Păsărelele cântă, zboară de colo-colo ori se odihnesc la umbră. Vântul adie molcom, abia mișcând frunzele pomilor. Privirile copiilor, o fetiță și doi băieței, sunt ca de aur. Soarele se oglindește în ochii lor și ei se hârjonesc râzând fericiți. Mama lor îi cheamă și-i roagă să se așeze pe scăunelele cilindrice, de fapt niște butuci de lemn, la o masă mare, tot cilindrică, meșterită dintr-un copac bătrân care avusese dimensiuni considerabile. Pe ea strălucește o față de masă albă, din damasc. Copiii se așază împrejur și mama îi servește cu dulceață de cireșe și cu câte un pahar cu apă rece.
Oh, mămico, de ce este atât de frumos vara? De ce suntem noi atât de mulțumiți și fericiți?
Mâncați dulceață, puii mamei și o să vă spun. Lingurițele se avântară în farfurioarele din care, pline, erau duse iute la gură și savurate cu veselie. Băură la fel de repede apa rece, proaspăt scoasă de la fântâna din curte și așteptară cuminți povestea mamei.
Hai, mămico, suntem gata!
Ei bine, dragii mei, am să vă spun: Cică au fost odată ca niciodată, într-un sat mic și sărac, o femeie și un bărbat. Amândoi erau nevoiași ca vai de ei, dar se iubeau foarte mult. S-au căsătorit și au avut împreună două fetițe. Tatăl însă era supărat că nevasta lui nu-i dăruise și un băiețel astfel că, iubirea de la început părea să cam pălească. Omul era tot timpul posomorât și abia își privea fetițele. Ele, bietele, cu ce erau vinovate? Cu ce era vinovată mama lor? Cei doi soți au fost ajutați de mulți oameni din sat să-și construiască o casă nouă, mai luminoasă și mai încăpătoare decât cea veche. Fata cea mare visa să devină scriitoare, însă visul nu i s-a împlinit fiindcă era lipsită de curaj și de încredere în forțele proprii. Scria doar pentru sufletul său, fără să fie văzută de cineva și asta doar așa, să-i treacă de urât. În cele din urmă s-a căsătorit și în curând au apărut pe lume trei copii: o fetiță și doi băieței. Aceasta a fost bucuria ei cea mai mare. S-a dedicat cu totul creșterii și educației lor. Dorea să le facă toate anotimpurile vieții mereu frumoase, așa cum este și această vară, care vă place atât de mult. Să știți, dragii mamei, că vara și toate anotimpurile sunt frumoase pentru că unele mămici s-au luptat mult tocmai să le facă să fie frumoase.
Tu ai suferit vreodată, mămico?, întrebă cu ochii luminoși fetița.
Da, draga mamei, însă acum sunt atât de fericită și bogată! Voi sunteți fericirea și bogăția mea cea mai de preț.
Și eu o să sufăr ca tine, mămico?, întrebă ea pe un ton îngrijorat.
Nu, iubita mea! Tu nu vei suferi, am eu o baghetă fermecată și cu ajutorul ei voi alunga toate relele care ar încerca să vină peste voi.
Putem să o vedem și noi?, o întrebară într-un glas cei doi băieței.
Nu, copii! Bagheta aceea este ascunsă în sufletul meu. Când o să creșteți și eu nu o să mai fiu să vă apăr, o să v-o las vouă.
Ce să facem numai cu o baghetă, mămico?, o întrebă îngrijorat din cale-afară cel mai mare dintre băieți.
O va primi acela care va fi cel mai cuminte și mai înțelept dintre voi, dar și mai milos în același timp. Acela care o va primi va putea să-și ajute și sora, și fratele sau frații, să fie fericiți și apărați cu toții de rele, întotdeauna.
Mami, toți o să fim deștepți, cuminți și miloși. -În acest caz, o să vorbesc cu Moș Crăciun să aibă grijă și să vă aducă el la fiecare câte o baghetă fermecată.
Da, așa mai merge, mămico! Să ne dea la toți trei ca tu să nu fii nevoită să ne-o dai pe-a ta și să rămâi tristă și nefericită, spuse dintr-o suflare fetița, sărind de gâtul mamei sale și sărutând-o cu foc. Pe rând veniră și băieții. Cu lacrimi în ochi mama își strânse pruncii la piept.
Mami, nu cumva ai lacrimi în ochi?
Nu, dragii mei, doar mărgăritare! Da, mărgăritare…șopti ea emoționată. Acum puteți zburda în voie, dragilor, însă aveți grijă cum vă comportați, ca să obțineți fiecare câte o baghetă fermecată, atunci când va sosi vremea.
Să nu ai nicio grijă, mămico! Fetița încă nu se mișcase de lângă mama sa.
Hei, dar tu ce faci? Nu te duci la joacă?
Mă dor mărgăritarele tale, mamă!
Iubita mea, aceste lacrimi le-am numit mărgăritare pentru că sunt lacrimi de fericire. Un om plânge nu numai de durere ci și de bucurie. -Adevărat?
Da, iubito, adevărat! Doar știi că mama nu v-a mințit niciodată! Atunci, pe obrajii bucălați ai fetiței străluci soarele.
Așa te vreau, draga mamei! Acum, hai, du-te la joacă!
Ce mult te iubesc, mămico!, îi stigă ea, alergând după frățiorii săi. Gânditoare, mama strânse farfurioarele din care copiii mâncaseră dulceață, precum și paharele de apă. Își luă apoi un caiet și un stilou și începu să scrie. Despre ce oare scria? Despre anotimpuri? Despre copii? Despre minunile și durerile vieții? Cine poate ști?
VRĂJIT DE MAREA TRECERE Autor: Gheorghe Apetroae, Sibiu
Când Ea nu e decât o lungă revărsare a unui Tot cuprins de o magnetică vâltoare a cerului căzut în mările-i astrale, de faceri gem și-n Sine-nsângerează, sub roți de car ceresc, bulboanele solare: fluide căi de regăsiri în inelări barbare!
Sunt florile celeste, în mângâieri răpuse sub trecerea ecvestrelor copite… Cu tine plâng în pajiști de grație, bătute spre exilarea lacrimilor reci, răpuse… Și cântă în dureri și-n şiroiri, prelinse pe faţa libertăţii fiecărei clipe… !
Iar tu, din trecere să îți oprești părinţii, îți tot rechemi din hău cu rostul rugăciunii pe locul lor știut, întru sfințirea bolții, cu glasul orfic de bine-cuvântare, din somnul lor adânc, din marea taină-a lumii la revărsări de zori, din liniștiri, străbunii…
Din zborul tău vrăjit, pe calea tainei criste, cu chip de clopot tras spre reînsuflețire, condor cu aripile-ntinse spre lumești ispite- lumina caldă -n vraja umbrii firii-, arunci raze din bolți, cu semne de pruncie, rămase-n rost substanța- rest al vieții ne-ncepute…!
Reperul nostalgiei dezlănțuie uneori focuri ucigătoare, ce duc vasul la scufundare. Probleme retorice se închid într-un nod de lacrimi în gât, să te renegi, să te simți incompatibil cu lumea ta, să te rupi de ea, căutând și trudind la a găsi un punct de compatibilitate. Începe să te guverneze, nu ura, ci diferența. Înțelegi că pot fi și lovituri mult mai grele decât cele pe care le-ai primit deja. Șovăi, dar te crezi o uzină cu multe mașinării, care se vor activa la nevoie. Într-un peisaj nocturn, începi să lucrezi la ambarcațiunea salvării, adăugând mereu câte o velă. Ai vrea să fie ultima noapte a singurătății. Cum? Fie părăsești acest tărâm, și așa bolnăvicios, fie cineva apare și-ți flutură drapelul prieteniei sau iubirii, dar pe care îl vei privi – o vreme cel puțin – cu suspiciune. Te vei hrăni ca o pasăre migratoare, care nu se mai întoarce la locul de unde a plecat. Vei rămâne ca un mesager cu reflexe răsfirate pe deasupra ochilor strălucitori, ce mai poartă din azurul cerului în ei. Vei fi mereu actorul principal al propriului film al vieții tale. O noapte de vară, o lună din an, o clipă din zi, în care vântul se ondulează după bunul plac, producând furtuni, vijelii, fenomene ciudate și neînțelese. Dar nu durerile violente lasă urme în noi, ci durerile înăbușite, stăruitoare, aparent suportabile, ce fac parte din rutina cotidiană. O perioadă de insomnie te poate marca pentru o viață! Te contaminezi de negație și atunci calomniezi Universul. Și da, cum spunea un bun și drag prieten nu demult (și care a „ales” să plece pe un al tărâm, mult prea devreme): „nu știu dacă e mai bună viața pe care am dus-o sau cea pe care o puteam duce…” „Aceasta este dilema!”, i-am răspuns. Totul, dar totul este o dilemă! Totul, dar totul este relativ! Cuprinsă de-nserare, mă rog la Tine, Doamne, ca plânsul unui prunc ce-adoarme, să se trezească într-o mai bună auroră! Flori Gomboș
