S-au strâns temeri în colțurile fricii, În așteptare cuibărește urma ta, Pământul a-nghițit iarăși o stea Și-mi sunt necontenit, tristețile, amicii.
Mă-mbrac din goluri goale, cu-n alt gol Și mă-nvelesc cu cerul sterp de Lună, Din lipsa ta nimicul mi se-adună, În alt nimic, care-mi tot dă ocol.
Și totuși, parcă lipsa ta mi-e plină De plumb și de o mie de întrebări, Nu-mi mai încap în stare-atâtea stări Și mi-i orfană pleoapa de lumină.
În rana ta deschisă a-ncolțit pelinul, Își bea râzând amarul prin fotografii, Veghează-n fumul de țigără nopți târzii Și își îneacă zorii prin pahare, vinul.
În orice-orînduire obijduiți săracii Au fost de stat, de nobili, de cler, fiind aracii Comuni ai bunăstării acestora, o parte Avînd și ei promisă în ceruri, după moarte, . Din patria terestră spre patria divină Metafizicizînd-o supunerea deplină. Prin cei supuși torturii în beciuri și în grote Chiar Domnului făcîndu-I noi, noi și noi golgote, . Să-I cînte bunătatea și tălpile să-I lingă Cu-amenințări cumplite îi rînduiau sub chingă; Stîrnind, cum scuturi jarul acoperit de spuză, În mintea simplă groază eternă și confuză; . Zădărnicindu-I Jertfa Făcută Din Iubire, Ce Cheamă La Împăcare Întreaga Omenire. Pe interese proprii răstălmăcind versete, Dînd apă pentru foame, mîncare pentru sete. . În dogmele ce-adesea iau forme jucăușe Vibrează Universul de lanțuri și cătușe, În geometria falsă de sub control scăpată Ce pune-n impostură și Duh și Fiu și Tată. . Opuse din țîțînă Religia și Marxismul Inspir-aceeași groază și-mpart oportunismul, A devenit poporul și mistic și ateu, Idolatria-l face străin de Dumnezeu, . Iar Materialismul îi tot reduce harta Ființei cît e pîinea, cu ea mîncîndu-și soarta. Ceremonii luxoase în noile condiții Trag după ele leșul defunctei Inchiziții. . Iar toate împreună l-au depășit pe Cain, Sînt parte componentă din noul Frankenstein. E sfînta ignoranță religie de stat, Să nu se mai ridice poporu-ngenuncheat! Stamate-Suceava, 1980 Dediu Florin
O vibrație ascunsă poartă omul în adânc, E frântura de scânteie din originar Cuvânt. Mă întrebi ce-i poezia? Este starea cea de har, Când METAFORE, prin VERSURI, curg ca ziua-n calendar,
Când nasc iambii și troheii trăirile din CONDEI, Muza, când șoptește RIMA și din vers țâșnesc scântei, Când idei irump o SUTĂ, floarea lor când o culegi, De VENIN ferind lumina ce o dărui lumii-ntregi.
PLINI de focul ce Cuvântul în poeți arde nestins, Din dor cu nesaț vor SCRIE zborul nalt ce i-a cuprins, Glas urcând în simfonie să vindece-n cititori Toate rănile săpate de ofuri în pieptul lor. …………………………………………….. Criticii, de îi vor pune un verdict ce te-a ȘOCAT, Lasă publicul să SPUNĂ de ai har sau l-ai ratat!
Întrucât, la concursul de săptămână trecută, s-a înscris doar poeta Andreea Pîrlea, prezentându-se cu o poveste pentru copii, în care redă tematicâ poeziei, (poezia scrisă de Violeta Andrei Stoicescu), am decis urmatoarele: povestea cu titlul Iepurașul Dulcuci și Duța-Albinuța, intră în competiție cu viitorii autori, având posibilitatea de a intra în posesia premiului. Premiul constă într-o publicație în paginile revistei Amprenta Sufletului, numărul trei.
Sper ca la următoarea etape, să fiți parte si voi dintre participanții acestui concurs! Vă urez multa inspirație!
IEPURAȘUL DULCICI ȘI DUȚA-ALBINUȚA (Andreea Pîrlea)
Nimic pe lumea asta nu e la fel, nici măcar noi. Totul este într-o permanentă schimbare. Azi suntem un pic altfel decât ieri, iar până mâine cine știe ce va fi… Important e să fim mai buni. Așa vorbea un iepure bătrân, amestecând cu o linguriță argintie într-o ceașcă mare de ceai de tei, lăsând mierea să se învăluie de aroma florii. Nepoțelul său, iepurașul Dulcici, îl asculta cu atenție, fascinat fiind de povestea pe care bunicul tocmai i-o spusese.
Bunicule, oare urechile mele vor fi vreodată drepte precum ale celorlalți iepurași? Mulți râd de mine… Mi-aș dori să nu fiu altfel! Și mă poreclesc ,,Dulcici” pentru că semăn cu ursuleții din pluș și pentru că îmi plac dulciurile.
Urechile tale pleoștite sunt adorabile, iar tu ești un iepuraș foarte dulce. Nu ar trebui să mai asculți vorbele unora care habar nu au ce spun. Ai avea mai mult timp pentru tine și flori. Ține minte ce îți spun: Este esențial să îți asculți mereu sufletul.
Da, bunicule. Știu. Mereu îmi spui asta: ,,Sufletul ne dă cele mai bune sfaturi.” Dulcici își luă rămas bun de la bunicul și plecă îngândurat spre casă. Întâmplarea de azi de la școală îl măcina, iar povestea bunicului îl dădu peste cap. Nu înțelegea de ce i-a spus-o. El nu avusese curaj să vorbească despre faptul că la școală cineva făcuse o farsă și îi vopsi Riței coada pufoasă în verde-neon și apoi o unseră cu miere, singurul scop fiind amuzamentul celorlalți. El nu dorise să participe la farsă, însă știa cine era vinovatul. Încercase să își împiedice prietenii de joacă să facă asta, însă nu reușise. Rița era foarte supărată pentru că verdele-neon nu se potrivea cu roșcatul și nu dorea să fie altfel decât colegele ei, iar mierea adunase în jurul ei o sumedenie de albine. Dulcici o înțelegea. El era diferit, petrecea mult timp citind și îngrijindu-și florile. De asta nu prea avea prieteni. Era ocolit de ceilalți și adesea batjocorit pentru că adora mierea. El nu lua în seamă vorbele rele. Știa că gusturile nu se discută și dacă avea alte preferințe culinare nu însemna că era mai rău ori mai bun. Însă îl durea să vadă suferința din această pricină în jurul lui. Rița nu îi era prietenă și râdea adesea de el. Însă acum plângea.
Ce era de făcut? Probabil culoarea se va duce după câteva ploi. În vreo două săptămâni, verdele-neon va fi doar o amintire neplăcută și poate haioasă, însă albinele o înțepaseră și trebui să petreacă două zile în spital. Ceea ce rănește nu e o glumă.
Mami, am ajuns acasă! Ce avem la prânz? întrebă iepurașul cu ochii sticlind de nerăbdare.
Piure de morcovi și salată verde, dragule!
Dar nu avem nimic ca desert? Mama-iepuroaică zâmbi, observându-i dezamăgirea. Se întâmplase vreodată să nu aibă desert?
Dulceața mea mică, avem clătite cu miere, le-am păstrat calde pentru tine. E o zi minunată, am pus masa afară, în grădină. Spală-te pe mâini și hai să mâncăm. Toți te așteptam să vii. Iepurașul țopăi de bucurie. Adora mierea. Se spălă și zbughi în oaza sa colorată de dulceața florilor: grădina. Însă nu mică îi fu surpriza când văzu că alții porniseră să mănânce înaintea lui. Și începuseră direct cu desertul! Un roi de albine se înfrupta de zor din clătitele dulci, zumzăind fericite.
Hei, acelea sunt al mele! Plecați de aici! Nu e frumos ce ați făcut! Trebuia măcar să cereți voie! Poate vă invitam la masă… Vă mărturisesc că aș avea nevoie de ajutor cu salata…, șopti Dulcici în cele din urmă.
Iartă-ne, iepurașule! Însă suntem flămânde și supărate. Un arici răzgâiat și un pisoi încrezut, probabil colegi de-ai tăi, ne-au furat mierea. Suntem obosite după o dimineață de alergătură. Am căutat flori pe câmp și în grădini. Însă sunt din ce în ce mai puține… Găsim mai multe gunoaie și betoane… zise tristă Duța-Albinuța.
Fără flori nu va mai fi miere, nu-i așa? Dulcici își imagina acum restul vieții înconjurat de salată… Of, ce viață amară!
Fără flori nu vom mai fi noi, Dulcici! Groaznicul adevăr îl zgudui pe iepuraș. Plecă rușinat capul, fusese egoist. Se gândise doar la el… -Nu se poate așa ceva! Veniți la mine! Eu voi avea mereu flori. Renunț la miere! spuse hotărât Dulcici.
Grădina ta ne bucură, însă nu e suficientă. Noi parcurgem zilnic zeci de kilometri în căutare de flori. Îți mulțumim pentru propunerea ta frumoasă. Ești un iepuraș altfel și foarte dulce!
Pentru prima dată Dulcici se bucură de aceste cuvinte. Nici lui nu îi plăceau gunoaiele ce deveneu din ce în ce mai multe. Observase, în timp ce mergea spre școală ori spre casă, că florile și copacii se împuținau. Totul devenea din ce în ce mai gri și mai prăfuit. Ce putea face. Era momentul să-și asculte cu atenție sufletul.
Pentru mâine avem de făcut un proiect despre natură. Vrei să mă ajuți? Voi vorbi și despre albine și flori. Voi lua cu mine niște saci menajeri și voi începe să strâng gunoaiele de pe drum. Nu e suficient să știi ce trebuie făcut, dacă nu faci! Învățătura asta am aflat-o din povestea bunicului. Duța-Albinuța și Dulcici au devenit buni prieteni. El ajunse la școală cu doi saci plini de gunoaie. Când îl văzură, colegii și doamna învățătoare tăcură. Nimeni nu îl certă pentru că întârziase, nimeni nu se luă de urechile lui pleoștite, toți îl priveau cu admirație și rușinați. Deși treceau zilnic pe lângă gunoaie, unii păreau că abia acum le văd. După finalizarea orelor au organizat o activitate de ecologizare, iar în weekend toți au plantat flori și copaci, fie pe marginea drumului, fie în grădini, fie în ghivece încăpătoare. Pe câmp nu au intervenit. Au curățat ce au distrus și au hotărât să lase natura să își urmeze cursul firesc.
Până la urmă e bine să fii altfel, nu Dulcici? Poți schimba lumea! zise bunicul-iepuraș, mândru de nepotul său.
Mi-au rămas puține semne pe tavan și-n decolteu, Dintr-o ultimă secundă de delir ambulatoriu. Ceștile de ceai rujate, s-au golit instantaneu, Peste smoala ce înghite suflete în purgatoriu. Ochiul mare de Ciclop al oceanului imens, Îmi străpunge ca o spadă, intima ascunzătoare De sub plapuma albastră descusută fără sens, De o unghie crescută într-un semn de întrebare.
Nu există certitudini, nici speranțe că mai ești Unic exponat în viață, fluierând printre morminte. Ești un sol al agoniei și-al tristeților firești, Și mă dori când rupi din mine carnea, cu un singur dinte. Mă retrag ca o epavă de pe pleoape somnoroase Ale mării ce-și ucide pruncii botezați de ploi. Și-mi adun într-o ecluză toate oasele rămase, Să mai construiesc o arcă sau o gară pentru doi.
Demult, când postul mare începea, Bunica vasele le opărea Să nu rămână în vreo crăpătură Miros sau gust de carne sau untură.
Din fasole, făcea o ciorbă lungă Vreo trei sau patru zile să ajungă Tăiați felii, cartofi cocea pe plită Și ne spunea că-n carne-i o ispită,
Că e mai bine-n post să te ferești De tot ce-i rău, de poftele trupești Deși, copil fiind aveam se pare Numai o poftă…pofta de mâncare!
Îmi povestea că sfinții din icoane Erau mereu flamânzi și rupți de foame Că dacă ce-ar fi vrut ar fi mâncat, În nici un caz acolo n-ar fi stat.
Eu o priveam sfioasă cum cuvântă Și chiar credeam că buna mea-i vreo sfântă. Cu pielea uscățivă, măslinie O schivnică și ea părea să fie.
Și mă punea-n genunchi la rugăciune Și „Tatăl nostru” mă-nvăța a-l spune Eu, ca o păcătoasă oarecare Mă tot gândeam la somn și la mâncare
Pe-un perete candela ardea Iar buna se-așeza în dreapta mea Și adormea cu biblia în mână… Eu mă gândeam la oala cu smântână…
Și țop din pat…ajunsă la dulap Gândindu-mă la cum să fac să scap, De pe oala galbenă de lut, Smântână am mâncat cât am putut
Și ca să scap cumva, crezând că pot, Am uns motanul pe urechi și bot Cu smântân-așa în dinadins Să creadă buna că e hoț neprins
Când s-a trezit bunica și-a văzut Că laptele din oală-i început S-a uitat la mine mustrător „-Ia vino tu la mine puișor!”
Degeaba eu din umeri am tot dat Și spre motanul „hoț” am arătat Că m-a dat de gol, fără-ndoială, Lingura uitată lângă oală!
