Caut, încă Rătăcind printre lacrimi și șoapte, caut, încă, locul meu pe pământ… Poate-acolo, în zare, departe, poate-n clipa ce, tainic, desparte dimineața de ultima noapte, poate-n zbor, poate-n ploi, poate-n vânt…
Poate-n aripi căzute pe maluri, ce-și așteaptă sfârșitul în zori, poate-n raza răsfrântă de valuri, oglindind curcubeu peste nori, în câmpii ce se-ntind către dealuri, unduindu-și covoare de flori.
Poate-n zâmbetul mamei ce-și strânge primul prunc, fericită, la sân, sau în dor de părinte bătrân ce-și așteaptă copiii și plânge… …
Căutând peste tot și prin toate, rătăcesc fără niciun cuvânt, cu speranța că, intr-o zi, poate, voi găsi locul meu pe pământ…
În Vinerea Mare, suntem singuri cu Domnul. Care știe că moare. Suntem singuri cu Domnul. Însuși Domnul ne-adună. Să murim împreună, să-nviem împreună. Mare-i taina aceasta! Lemnul Crucii-i străpunge universului coasta. Lemnul Crucii de raze și de sânge străluce – Universul întreg se zidește pe Cruce. Ochiul nostru, privind, se-nlumină și plânge. Jertfa Domnului spală universul în sânge. Jertfa Domnului spune fiecăruia-n parte că e mort, deși viu, înviind doar prin moarte.
(29.03.2002)
(Din: Eugen Dorcescu, LEVIATANUL, Editura Eurostampa, Timișoara, 2022).
din lut și lumină, din apă și vânt, s-a născut suflul care a luat formă și glas. când respiră, omul nu face altceva decât să continue respirația planetei. aerul care umple plămânii este același care mângâie munții, care leagănă pădurile și poartă semințele vieții mai departe. în inima lui pământul își amintește că este viu.
omul este clipa conștientă, din suflul etern al planetei, o respirație de viață, o vibrație de lumină.
Te leagăn în poala dorului ce freamătă prin mine, sub mantia nopții brodată-n flori de stele, sub clar de lună, mă cunun cu mugurii ce crapă-n durere, soarele mi se strecoară-n privire și se leagă de tâmpla mea, mi-s umerii grei de atâta verde crud
și roua ce descântă firul ierbii, îmi sărută glezna, covor de ghiocei aștern pe umbra ta neclintită, mi-e verde-n lunca gândului și strigăt de primăvară îmi cuprinde firea, mă arde-n palmă dorul mângâiat în noapte, iubirea ce reînvie prin mine mă respiră și mă poartă între cer și pământ și mă așază în pragul zorilor de zi.
Palpez și simt tot trupul nopții, vara ce te-mbăiază-n râuri, suflare în care stelele se-neacă, mireasma unei guri, din buzele pământului.
Tărâm de buze, gură unde un iad agonizând răsuflă, buze prin care cerul plouă, iar apa cântă și naște paradisuri.
E-n flăcări arborele nopții, și așchiile lui sunt stele, pupile sunt, sunt păsări. Și curg lunatice izvoare. Limbi de sare-incandescentă peste-o plajă de-ntuneric.
Totul respiră, trăiește, se revarsă: lumina-nfiorându-se, ochiul prin spațiu, inimi pulsând ritmat și noaptea-n infinitul său.
O naștere obscură, fără țărmuri, se naște-n noaptea verii, și-n ochiul tău se naște tot văzduhul.
traducere – g.Cristea
Noche de verano de Octavio Paz
Pulsas, palpas el cuerpo de la noche, verano que te bañas en los ríos, soplo en el que se ahogan las estrellas, aliento de una boca, de unos labios de tierra.
Tierra de labios, boca donde un infierno agónico jadea, labios en donde el cielo llueve y el agua canta y nacen paraísos.
Se incendia el árbol de la noche y sus astillas son estrellas, son pupilas, son pájaros. Fluyen ríos sonámbulos. Lenguas de sal incandescente contra una playa oscura.
Todo respira, vive, fluye: la luz en su temblor, el ojo en el espacio, el corazón en su latido, la noche en su infinito.
Un nacimiento oscuro, sin orillas, nace en la noche de verano, en tu pupila nace todo el cielo.
Din huceagul ce-nverzește triluri se aud curgând, Amintindu-ne povestea unui codru cald și blând, Unde păsări cu glas dulce își aduc al lor prinos Pentru zilele scăldate în lumina lui Hristos.
Iar prin ramuri de mătase, vântul pleacă fruntea sa, Într-un cânt de sărbătoare cum lumea nu ar visa, Se trezesc din somn poiene, îmbrăcate-n dalbe flori, Să primească-n pragul serii sfinte binecuvântări
Dealul stă și el în transă ca un gânditor plăpând, Când izvorul de sub stâncă spune rugăciuni în gând Și cum bate-n stânci lumina moartea n-are vreo putere, În acest răstimp de taină, plin de sfântă Înviere.
Și pe cărări de verdeață, pașii par mai ușurei, Înfloresc speranțe-n suflet, lângă albi și mândri tei, Căci tot codrul azi respiră, într-un glas și-un singur dor, Slavă Celui ce ne este Domnul nost Mântuitor.
Pe aleile de taină îşi cheamă înflorirea Salcâmii mei bătrâni cu frunțile albite, Aduşi uşor de spate de vântul cu ispite, Suspină rătăciți, plângându-şi risipirea.
Culcuş îşi face luna, în freamătul de dor Şi stele-şi pun feştila pe crengile cu spini Doi ochi însingurați îşi leapădă, străini, În lutul strâns în palme un suflet călător.
Un stol de umbre se-ndreaptă spre altar, Tăcută, cea din urmă în mersu-i de pripas Mai poartă către mâine minutele din ceas Căci grea-i e datoria la timpul-cămătar.
Salcâmii mei bătrâni surâd în dimineață; Cu dinții lor de lapte ciorchinii de agată Îşi dau sărutul ultim pe un obraz de fată… Şi-o piază, gri,se-nalță în dansu-i de paiață.
Zbor spre înălțimi 