OCHII ÎN CEAŢĂ de Marian Florentin Ursu * cu cât mă despart de tine mai adânc cu atât te sorb mai mult în pupile închide-mi tu ochii să nu mai văd ciorchinii ce mor vineții pe coline și sângele meu rece sub pielea ta îl simți? unde te duci străină fără o umbră de mână? îți citesc în ochi frigul ce te cuprinde într-o haină prea strâmtă pe trupul de nor sunt vânturi nebune ce vin după tine și-un murmur de frunze se-aude în gol unde te duci desperecheată ? ascunde-ți degetele sub un șal de întuneric să te pot vedea mânecile ți-s prea lungi ți le târăști prin ceață eu nu mai înțeleg nimic tu înțelegi ceva?
Când ninge-n tâmple, ochii mi-i deschid şi-ţi prind mirarea în adânc, sub pleoape. În colţul gurii mă insult-un rid…ce bine-i totuşi c-ai rămas aproape Să te mai văd, să te respir în mine, să te mai strig pe numele de-alint… Să mă ascund la tine în retine, să-ţi dau să bei cicoare şi absint. Mi-aduci aminte de-un război troian, de calul legendar din lemn de pin… De câte ori devii nepământean şi zbori prin trupu-mi botezat în vin. Încerc şi eu s-alerg, să te ajung, să-mi leg de tine aripa şi coasta. Distanţa se dilată şi-atunci plâng că nu te pot avea în viaţa-aceasta.
În mine ţipă fiare, tu eşti absent şi rece… în iaduri ţipă dracii şi se ascut copite… Un sânge de reptilă peste mănuşi îmi trece şi-o limbă ca de clopot, ne bate în orbite. Ce frig e-n samovare, ce umedă-i odaia! Eu râd şi plâng deodată, că-n mine este cald. Urlând ne intră-n piele şi vântul slut şi ploaia. Mă văd târziu, pădure, în trupul tău cum…ard!
Iubito, vin talazuri dinspre mare Şi-n gând la mine se ciocnesc corăbii Închide-mă-ntre gratii şi-ntre săbii, Mă strigă cai de vânt, de după zare…
Iubito, de pe deal, soarele cade, Rostogolit, în vale, spre amurg Ţine-mă strâns, căci armăsarul murg A dor de ducă, din copite-mi bate…
Iubito, noaptea mă transformă-n orbul Care te-adoră doar cu simţul mâinii Veghează-mă, păzeşte-mă cu câinii, Căci văd un cal mai negru decât corbul,
Ce mă ademeneşte, ca smintitul, Să-ncalec, să ne facem vânt şi stele Iubito, palmele îţi fă zăbrele Pe ochii mei, s-apuc iar răsăritul…
Cu puștile-atârnate peste umăr Și-n lese cu copoii cei isteți Suntem vreo șase vânători la număr Porniți în căutare de mistreți.
Pătrundem în pădurea de stejari În liniște și cu priviri atente, Continuă să cadă fulgii rari Ce-ngheață-n barbă-n câteva momente.
Călcăm cu grijă prin zăpada mare, Uscate crengi trosnesc din când în când, Doar urmele-unui cerb sunt pe cărare, Le-adulmecă atent un lup flămând.
Deodat-un freamăt mare se aude Și câinii-ncep să latre furioși Iar fiara-apare din tufișuri ude Rânjind la noi cu colții fioroși.
Răsună puștile de vânătoare Și gloanțele pornesc în snop de foc, Se clatină mistrețul pe picioare Și cade la pământ răpus pe loc.
Noi hăulim cu toți de bucurie Și-n faptul serii ce încet se lasă Din ploscă bem o gură de răchie Și-apoi pornim agale către casă.
Este-un clopot de cristal ce-atârnă de cer, Răsunând a pustiu sub ploi și sub vânturi… De ce l-ai lăsat, Doamne, acolo, stingher, S-aștepte tăcute ninsori peste gânduri?
De ce nu-i tai firul ce-l leagă de sus, În mii de fărâme să-și frângă ființa? Căci vântu-l tot bate mereu din apus, Reverberând sălbatic într-însul neputința.
Chiar și tăcerile îl tot lovesc, și țipă Din inima-i străveche de cristal topit, Ca pasărea ce poartă tot cerul pe aripă, Când rătăcește zarea din care a venit.
Și-n sufletu-i prin care lumina lin străbate, O clipă unduiește pe cerul de cristal, Ca apa unei lacrimi cuminți și așezate Din rana unei inimi, pe-o piatră de altar.
E clipa-n care toate tăcerile-i se sparg Și-ntre pereți răsună prelung, sfâșietor… E clipa-n care ninge pe-al clopotului prag Și-i cad din ceruri izbăvirile de dor.
Se duc eroii, se tot duc Cum duși au fost în cel război, Și-i mai bocește-un pui de cuc:
Ioane-ntoarce-te-napoi! Și vezi-ți Munții Făgăraș Goliți de brazi și de molizi, Că niște ,,domni,, de la oraș De suflet parcă invalizi,
Au tot tăiat în carnea lor Cu dinți de fier până-n apus, Și din drapelul tricolor, S-a scurs tot sângele, s-a scurs… Plâng Munții Neamțului bătrâni Că le-au furat păgânii haina. Că tot vândurăm la străini Comori ce-și dobândiră faima.
Și-am dat tot raiul din Carpați Cu ultima supremă fiară, Că se îndeamnă frați pe frați, Să pustiasc-această țară. Eroii-s duși puțin să moară, Cum și tu dus ești sub pământ. Găsește un pretext pe seară, Și ieși o oră din mormânt.
Avem nevoie de-un Ion, De-un Gheorghe și de-un Constantin. Poate scăpăm de ghinion Să mai trăim și noi puțin, Cât să vedem această țară Așa cum v-ați dorit-o toți. Să ne unim și-ntâia oară, S-o curățăm de ,,lupi,, și hoți.
E bine, Ioane, c-ai murit C-ai fi sfârșit privind pe geam, Cum de la Est spre asfințit, Se nasc doar trădători de neam. Suntem complici cu toți, Ioane, La jaful ce-l făcură mulți. ,,Tu ai murit ca milioane,, , Lăsându-ți oasele prin munți.
Și vine iarna centenară, Și o primim cu reticență. Tu vezi ce-a mai rămas din țară, În lunga-ți, silnică absență. Te-aș întreba acuma frate:
La ce ne-a folosit mândria? E drept că azi e libertate, Dar unde-i, Ioane…România???
Mi- a bătut aseară-n geam, printre crengile de brad, O steluță și un fulg să îmi de- a zăpezi promise, Iar pe pat de fân uscat, printre amintiri ce ard Să- mi așeze lacrimi calde, să adoarmă- a mele vise.
Căzute, crengile de brad, cântau poeme de- altăda
Iar albe stele depănau povești cu-a fost odată. Din vatra pleoapelor, lumină, se revărsa în noapte, Întreg pământul re-nvia ajunuri neuitate.
În seara de ajun, zăpezile albastre-mi tremurau La geam și-n lacrimi nenăscute, iar clopoțeii-n ram vibrau De dor, de frig și de albastru, de drag și inimă târzie, Turnând pahar după pahar în cupa goală și pustie.
De dor și inimă târzie bătea în geam o stea, Iar raza ei de sărbătoare era precum privirea mea; Pătrundea adânc în suflet prin portițele de gheață Lăsând pleoapele ninsorii să se- așeze pe verdeață.
Între două lacrimi scurse și-o nuanță a fericirii, Băteau stele rând-pe-rând la ferestele iubirii, Peste crengi de amintiri cădeau fulgii printre vise Și- aduceau în palma mea zăpezi albe și promise.
