Vio Sterian

M-AI DEZVELIT DE CER
     ~Vio Sterian ~

S-au strâns temeri în colțurile fricii,
În așteptare cuibărește urma ta,
Pământul a-nghițit iarăși o stea
Și-mi sunt necontenit, tristețile, amicii.

Mă-mbrac din goluri goale, cu-n alt gol
Și mă-nvelesc cu cerul sterp de Lună,
Din lipsa ta nimicul mi se-adună,
În alt nimic, care-mi tot dă ocol.

Și totuși, parcă lipsa ta mi-e plină
De plumb și de o mie de întrebări,
Nu-mi mai încap în stare-atâtea stări
Și mi-i orfană pleoapa de lumină.

În rana ta deschisă a-ncolțit pelinul,
Își bea râzând amarul prin fotografii,
Veghează-n fumul de țigără nopți târzii
Și își îneacă zorii prin pahare, vinul.

Redactor șef Camelia Boț

Dediu Florin

Istoria interzisă(8)


În orice-orînduire obijduiți săracii
Au fost de stat, de nobili, de cler, fiind aracii
Comuni ai bunăstării acestora, o parte
Avînd și ei promisă în ceruri, după moarte,
.
Din patria terestră spre patria divină
Metafizicizînd-o supunerea deplină.
Prin cei supuși torturii în beciuri și în grote
Chiar Domnului făcîndu-I noi, noi și noi golgote,
.
Să-I cînte bunătatea și tălpile să-I lingă
Cu-amenințări cumplite îi rînduiau sub chingă;
Stîrnind, cum scuturi jarul acoperit de spuză,
În mintea simplă groază eternă și confuză;
.
Zădărnicindu-I Jertfa Făcută Din Iubire,
Ce Cheamă La Împăcare Întreaga Omenire.
Pe interese proprii răstălmăcind versete,
Dînd apă pentru foame, mîncare pentru sete.
.
În dogmele ce-adesea iau forme jucăușe
Vibrează Universul de lanțuri și cătușe,
În geometria falsă de sub control scăpată
Ce pune-n impostură și Duh și Fiu și Tată.
.
Opuse din țîțînă Religia și Marxismul
Inspir-aceeași groază și-mpart oportunismul,
A devenit poporul și mistic și ateu,
Idolatria-l face străin de Dumnezeu,
.
Iar Materialismul îi tot reduce harta
Ființei cît e pîinea, cu ea mîncîndu-și soarta.
Ceremonii luxoase în noile condiții
Trag după ele leșul defunctei Inchiziții.
.
Iar toate împreună l-au depășit pe Cain,
Sînt parte componentă din noul Frankenstein.
E sfînta ignoranță religie de stat,
Să nu se mai ridice poporu-ngenuncheat!
Stamate-Suceava, 1980
Dediu Florin

Redactor șef Camelia Boț

Concurs duminical 21 martie


Locul întâi,
Vibrație
~ Dorel Rotariu~

O vibrație ascunsă poartă omul în adânc,
E frântura de scânteie din originar Cuvânt.
Mă întrebi ce-i poezia? Este starea cea de har,
Când METAFORE, prin VERSURI, curg ca ziua-n calendar,

Când nasc iambii și troheii trăirile din CONDEI,
Muza, când șoptește RIMA și din vers țâșnesc scântei,
Când idei irump o SUTĂ, floarea lor când o culegi,
De VENIN ferind lumina ce o dărui lumii-ntregi.

PLINI de focul ce Cuvântul în poeți arde nestins,
Din dor cu nesaț vor SCRIE zborul nalt ce i-a cuprins,
Glas urcând în simfonie să vindece-n cititori
Toate rănile săpate de ofuri în pieptul lor.
……………………………………………..
Criticii, de îi vor pune un verdict ce te-a ȘOCAT,
Lasă publicul să SPUNĂ de ai har sau l-ai ratat!

Redactor, coordonator Relu Popescu

Redactor șef Camelia Boț

Concurs, povesti pentru copii

Bine v-am regăsit, dragii mei!

Întrucât, la concursul de săptămână trecută, s-a înscris doar poeta Andreea Pîrlea, prezentându-se cu o poveste pentru copii, în care redă tematicâ poeziei, (poezia scrisă de Violeta Andrei Stoicescu), am decis urmatoarele: povestea cu titlul Iepurașul Dulcuci și Duța-Albinuța, intră în competiție cu viitorii autori, având posibilitatea de a intra în posesia premiului. Premiul constă într-o publicație în paginile revistei Amprenta Sufletului, numărul trei.

Sper ca la următoarea etape, să fiți parte si voi dintre participanții acestui concurs!
Vă urez multa inspirație!

IEPURAȘUL DULCICI ȘI DUȚA-ALBINUȚA
(Andreea Pîrlea)

  • Nimic pe lumea asta nu e la fel, nici măcar noi. Totul este într-o permanentă schimbare. Azi suntem un pic altfel decât ieri, iar până mâine cine știe ce va fi… Important e să fim mai buni.
    Așa vorbea un iepure bătrân, amestecând cu o linguriță argintie într-o ceașcă mare de ceai de tei, lăsând mierea să se învăluie de aroma florii. Nepoțelul său, iepurașul Dulcici, îl asculta cu atenție, fascinat fiind de povestea pe care bunicul tocmai i-o spusese.
  • Bunicule, oare urechile mele vor fi vreodată drepte precum ale celorlalți iepurași? Mulți râd de mine… Mi-aș dori să nu fiu altfel! Și mă poreclesc ,,Dulcici” pentru că semăn cu ursuleții din pluș și pentru că îmi plac dulciurile.
  • Urechile tale pleoștite sunt adorabile, iar tu ești un iepuraș foarte dulce. Nu ar trebui să mai asculți vorbele unora care habar nu au ce spun. Ai avea mai mult timp pentru tine și flori. Ține minte ce îți spun: Este esențial să îți asculți mereu sufletul.
  • Da, bunicule. Știu. Mereu îmi spui asta: ,,Sufletul ne dă cele mai bune sfaturi.” Dulcici își luă rămas bun de la bunicul și plecă îngândurat spre casă. Întâmplarea de azi de la școală îl măcina, iar povestea bunicului îl dădu peste cap. Nu înțelegea de ce i-a spus-o. El nu avusese curaj să vorbească despre faptul că la școală cineva făcuse o farsă și îi vopsi Riței coada pufoasă în verde-neon și apoi o unseră cu miere, singurul scop fiind amuzamentul celorlalți. El nu dorise să participe la farsă, însă știa cine era vinovatul. Încercase să își împiedice prietenii de joacă să facă asta, însă nu reușise. Rița era foarte supărată pentru că verdele-neon nu se potrivea cu roșcatul și nu dorea să fie altfel decât colegele ei, iar mierea adunase în jurul ei o sumedenie de albine. Dulcici o înțelegea. El era diferit, petrecea mult timp citind și îngrijindu-și florile. De asta nu prea avea prieteni. Era ocolit de ceilalți și adesea batjocorit pentru că adora mierea. El nu lua în seamă vorbele rele. Știa că gusturile nu se discută și dacă avea alte preferințe culinare nu însemna că era mai rău ori mai bun. Însă îl durea să vadă suferința din această pricină în jurul lui. Rița nu îi era prietenă și râdea adesea de el. Însă acum plângea.

Ce era de făcut? Probabil culoarea se va duce după câteva ploi. În vreo două săptămâni, verdele-neon va fi doar o amintire neplăcută și poate haioasă, însă albinele o înțepaseră și trebui să petreacă două zile în spital. Ceea ce rănește nu e o glumă.

  • Mami, am ajuns acasă! Ce avem la prânz? întrebă iepurașul cu ochii sticlind de nerăbdare.
  • Piure de morcovi și salată verde, dragule!
  • Dar nu avem nimic ca desert?
    Mama-iepuroaică zâmbi, observându-i dezamăgirea. Se întâmplase vreodată să nu aibă desert?
  • Dulceața mea mică, avem clătite cu miere, le-am păstrat calde pentru tine. E o zi minunată, am pus masa afară, în grădină. Spală-te pe mâini și hai să mâncăm. Toți te așteptam să vii.
    Iepurașul țopăi de bucurie. Adora mierea. Se spălă și zbughi în oaza sa colorată de dulceața florilor: grădina.
    Însă nu mică îi fu surpriza când văzu că alții porniseră să mănânce înaintea lui. Și începuseră direct cu desertul!
    Un roi de albine se înfrupta de zor din clătitele dulci, zumzăind fericite.
  • Hei, acelea sunt al mele! Plecați de aici! Nu e frumos ce ați făcut! Trebuia măcar să cereți voie! Poate vă invitam la masă… Vă mărturisesc că aș avea nevoie de ajutor cu salata…, șopti Dulcici în cele din urmă.
  • Iartă-ne, iepurașule! Însă suntem flămânde și supărate. Un arici răzgâiat și un pisoi încrezut, probabil colegi de-ai tăi, ne-au furat mierea. Suntem obosite după o dimineață de alergătură. Am căutat flori pe câmp și în grădini. Însă sunt din ce în ce mai puține… Găsim mai multe gunoaie și betoane… zise tristă Duța-Albinuța.
  • Fără flori nu va mai fi miere, nu-i așa? Dulcici își imagina acum restul vieții înconjurat de salată… Of, ce viață amară!
  • Fără flori nu vom mai fi noi, Dulcici!
    Groaznicul adevăr îl zgudui pe iepuraș. Plecă rușinat capul, fusese egoist. Se gândise doar la el…
    -Nu se poate așa ceva! Veniți la mine! Eu voi avea mereu flori. Renunț la miere! spuse hotărât Dulcici.
  • Grădina ta ne bucură, însă nu e suficientă. Noi parcurgem zilnic zeci de kilometri în căutare de flori. Îți mulțumim pentru propunerea ta frumoasă. Ești un iepuraș altfel și foarte dulce!

Pentru prima dată Dulcici se bucură de aceste cuvinte. Nici lui nu îi plăceau gunoaiele ce deveneu din ce în ce mai multe. Observase, în timp ce mergea spre școală ori spre casă, că florile și copacii se împuținau. Totul devenea din ce în ce mai gri și mai prăfuit. Ce putea face. Era momentul să-și asculte cu atenție sufletul.

  • Pentru mâine avem de făcut un proiect despre natură. Vrei să mă ajuți? Voi vorbi și despre albine și flori. Voi lua cu mine niște saci menajeri și voi începe să strâng gunoaiele de pe drum. Nu e suficient să știi ce trebuie făcut, dacă nu faci! Învățătura asta am aflat-o din povestea bunicului. Duța-Albinuța și Dulcici au devenit buni prieteni. El ajunse la școală cu doi saci plini de gunoaie. Când îl văzură, colegii și doamna învățătoare tăcură. Nimeni nu îl certă pentru că întârziase, nimeni nu se luă de urechile lui pleoștite, toți îl priveau cu admirație și rușinați. Deși treceau zilnic pe lângă gunoaie, unii păreau că abia acum le văd. După finalizarea orelor au organizat o activitate de ecologizare, iar în weekend toți au plantat flori și copaci, fie pe marginea drumului, fie în grădini, fie în ghivece încăpătoare. Pe câmp nu au intervenit. Au curățat ce au distrus și au hotărât să lase natura să își urmeze cursul firesc.
  • Până la urmă e bine să fii altfel, nu Dulcici? Poți schimba lumea! zise bunicul-iepuraș, mândru de nepotul său.

Redactor, coordonator Mihaela Avram

Redactor șef Camelia Boț

Concurs, poezia zilei!

SEMNE ~Mărioara Nedea ~

Mi-au rămas puține semne pe tavan și-n decolteu,
Dintr-o ultimă secundă de delir ambulatoriu.
Ceștile de ceai rujate, s-au golit instantaneu,
Peste smoala ce înghite suflete în purgatoriu.
Ochiul mare de Ciclop al oceanului imens,
Îmi străpunge ca o spadă, intima ascunzătoare
De sub plapuma albastră descusută fără sens,
De o unghie crescută într-un semn de întrebare.

Nu există certitudini, nici speranțe că mai ești
Unic exponat în viață, fluierând printre morminte.
Ești un sol al agoniei și-al tristeților firești,
Și mă dori când rupi din mine carnea, cu un singur dinte.
Mă retrag ca o epavă de pe pleoape somnoroase
Ale mării ce-și ucide pruncii botezați de ploi.
Și-mi adun într-o ecluză toate oasele rămase,
Să mai construiesc o arcă sau o gară pentru doi.

Redactor, coordonator Florentina Savu

Redactor șef Camelia Boț

Viorica Floroiu

ȚI-AM SCRIS IUBIREA PE NUFERI

Ți-am scris iubirea pe nuferi
S-o citești, tare-aș fi vrut,
Dar ai trecut dând din umeri,
Nepăsarea-ți m-a durut!

Pe florile de magnolii
Am pictat iubirea noastră,
Cu albastru din pupile
Și cu marea cea albastră.

Vântul l-am oprit să bată
Pe aripa lui am scris,
Marea să nu o mai zbată
Să zbor lin în al tău vis.

Cu parfum de liliac
Să îți mângâi genele,
Să-ți spun că-mi ești al meu drag
Cer senin cu stelele.

Să-ți spun că sunt luna ta
Care se scaldă în mare,
Că în suflet te-oi păstra
Ca pe împăratul soare.

Izvor lin ca de cristal
Să-mi fii din zori până-n noapte,
Să-ți fiu salcie la mal
Să-ți cânt iubirea-n dulci șoapte.

Să-ți fiu tainică lumină
Steaua sufletului tău
Și în noaptea cea senină
Să-mi fii Luceafărul meu.

02.04. 2021
Versuri VIORICA FLOROIU

Redactor șef Camelia Boț

Concurs, poezia zilei!

BUNICA ȘI POSTUL
~Mirela Butacu~

Demult, când postul mare începea,
Bunica vasele le opărea
Să nu rămână în vreo crăpătură
Miros sau gust de carne sau untură.

Din fasole, făcea o ciorbă lungă
Vreo trei sau patru zile să ajungă
Tăiați felii, cartofi cocea pe plită
Și ne spunea că-n carne-i o ispită,

Că e mai bine-n post să te ferești
De tot ce-i rău, de poftele trupești
Deși, copil fiind aveam se pare
Numai o poftă…pofta de mâncare!

Îmi povestea că sfinții din icoane
Erau mereu flamânzi și rupți de foame
Că dacă ce-ar fi vrut ar fi mâncat,
În nici un caz acolo n-ar fi stat.

Eu o priveam sfioasă cum cuvântă
Și chiar credeam că buna mea-i vreo sfântă.
Cu pielea uscățivă, măslinie
O schivnică și ea părea să fie.

Și mă punea-n genunchi la rugăciune
Și „Tatăl nostru” mă-nvăța a-l spune
Eu, ca o păcătoasă oarecare
Mă tot gândeam la somn și la mâncare

Pe-un perete candela ardea
Iar buna se-așeza în dreapta mea
Și adormea cu biblia în mână…
Eu mă gândeam la oala cu smântână…

Și țop din pat…ajunsă la dulap
Gândindu-mă la cum să fac să scap,
De pe oala galbenă de lut,
Smântână am mâncat cât am putut

Și ca să scap cumva, crezând că pot,
Am uns motanul pe urechi și bot
Cu smântân-așa în dinadins
Să creadă buna că e hoț neprins

Când s-a trezit bunica și-a văzut
Că laptele din oală-i început
S-a uitat la mine mustrător
„-Ia vino tu la mine puișor!”

Degeaba eu din umeri am tot dat
Și spre motanul „hoț” am arătat
Că m-a dat de gol, fără-ndoială,
Lingura uitată lângă oală!

Redactor, coordonator Florentina Savu

Redactor șef Camelia Boț

Concurs, poezia zilei!

Atâta timp ~Alexandra Mihalache ~

Atâta timp cât ţara e bolnavă
N-avem medicamente pentru ea,
N-avem măcar un doctor de ispravă,
Mai ştim noi ce înseamnă a avea?

Atâta timp cât ţara nu e ţară
Şi iar s-a stins lumina pentru ea
Şi a ajuns un tren ce n-are gară
Mai ştim noi ce înseamnă a vedea?

Atâta timp cât ţara e sfidată
Şi sunt doar interese pentru ea
Şi nu mai e recurs la judecată
Mai ştim noi ce înseamnă a putea?

Atâta timp cât ţara se mai roagă
Şi mai există lacrimi pentru ea
Şi mai există doruri ce ne leagă,
Să ne-amintim ce-nseamnă a veghea.

Atâta timp cât ţara vrea să spere
Şi mai există sânge pentru ea,
Hai să donăm cu ultima putere
Pentru a fi acei ce vor avea.

Redactor, coordonator Florentina Savu

Redactor șef Camelia Boț

Doina Șerban

Înger tăcut

Un înger apăru în taină
In lumea mea de fantezie,
M-am furișat smulgandu-i pană
Să prind a scrie poezie,

Dar unde s-a pierdut cerneala?
E călimara pușcă-goală..
Privind spre bolta înstelată
Pașii-mi îndrept sfios afară,

Din noaptea cea întunecată
Culoare am împrumutat
Făcându-i lunii legământul
Că o să scriu făr de păcat

Cum poate crede luna-plină
Că patima nu m-o pătrunde,
In lumea fără de suspine.
Ispita pe la colțuri râde…

Dar am scăpat din mână pana…
Și ce-o să fac acum cu scrisul
Că-n călimară și cerneală
Îmi stă ascuns tot paradisul?

Îngerul ușor se-apleacă
Să-mi dăruiască un condei
Lăsat pe masa întunecată,
Pe-o coală împăturată-n trei

Dar ce se întâmplă? Desenează
Și-ntr-un clipit schițează chipul,
Fermecător,cu har jonglează
Precum mareea cu nisipul…

Buzele-mi îi erau tandemul,
Sfioase,roze,dantelate…
Iar de emoții, eu, poemul
L-am scris abia pe jumătate.

Privesc spre el și încep să tremur
Iar glasul meu grăiește mut:
Oare din care galaxie
Venit-ai tu, înger tăcut?…

Dă-mi timp furat din alte sfere
Rupt chiar de la începuturi
Ca viața să o pot pricepe
Cu înțelepciunea unor mituri

Și dăruie-mi cenușa vie
Să scriu pergam pe vechiul scrin,
Apoi, când gata o fi poemul
Eu la picioare ți-l închin.

Din pulberea a mii de stele
Născutu-sa privirea-ți dulce
Și prin neantul nemuririi
Aripa ta prin vis mă duce.

Nostalgică, puțin confuză
Ochii-mi trezesc ușor la viață,
Privind,cu greu mi-am dat seama
Că s-a făcut de dimineață.

Trecută-i noaptea închipuirii
Lăsând în suflet trist și rece,
Așa e in lumea fericirii :
Ce e frumos,ca visul trece…

Doina Șerban
Drepturi de autor rezervate
Foto sursă internet
6 aprilie 2021

Redactor șef Camelia Boț

Mirela Cocheci

UN VIS CE-A FOST ODATĂ-NCHIPUIT

Vibrez în ritm cu-ntregul Univers,
Mă contopesc prin sfere ancestrale
Instantaneu, cu gândul meu convers
Spre alte gânduri, împletind spirale.

Și împreună-nconjurăm Pământul
Formând din vise-n jurul lui un scut,
Iar el așteaptă să zidim Cuvântul
Din gânduri, care nici n-au început.

Sau poate-au început în mintea noastră
Și zămislesc sau nu, închipuire
Ce poarta-n zbor spre zarea cea albastră
Preaplinul sau nimicul din gândire.

Vibrez în ritm cu tot ceea ce este
Și tot ce este-n mine s-a zidit,
Clădindu-mi astfel propria poveste
Din vis ce-a fost odată-nchipuit.

Mirela Cocheci

Redactor șef Camelia Boț

%d blogeri au apreciat: