Pe fereastra dinspre stradă dimineața curge lin In cafeaua prea fierbinte viitorul stă să-nceapă Gândul, fluture de noapte cred c-a obosit puțin Doar ascult cum plouă ploaia Iăcrimările de apă.
Tu ești dusă, nu știu unde. Poate-n visul unui flori Singur stau în tresărirea zilelor care urmează. De ce mi te-ai dus departe? De ce te-ai grăbit să mori? Beau cu poza ta în mână o cafea.Dar ce contează?
Astăzi voi veni la tine să-ți mai spun ce e pe lume Si cum curge dimineața și cum ploaia o destramă Am să-ți pun eșarfă groasă peste cruce, peste nume Că e rece dimineața. Plouă și prin raiuri, mamă?
Iarna doarme-ntr-o gutuie ce se strică la fereastră Gerul crapă Luna-n două sub covor de ceață-albastră Tâmplele îmi ard ca jarul focului de sub cenușă De-atâta singurătate, niciun scârțâit de ușă Prizonier de noapte albă în celula mea din casă Și cătușe de cuvinte urme-n suferințe lasă Căci m-au condamnat jurații cerului cu ochi de gheață La ani grei de schimnicie, la o viață fără viață Urmăresc cu ochii minții un spectacol trist, banal Derulându-mi-se filmul cu trecut în serial Clopotul prin sânge trece, se oprește-n piept și bate Și constat că-o lungă moarte am trăit pe săturate Rămas singurel pe-afară, mi-am luat sufletul în gazdă Și ne-am căutat străbunii sub a nu știu câta brazdă Aici ne-am găsit părinții pribegind pe-o cărăruie I-am poftit să se-odihnească într-o putredă gutuie Și de-atunci când gerul crapă liniștea de noapte-albastră Cu părinții-ntr-o gutuie, mă sting noaptea în fereastră
Când îți vine vremea, tânăr nesupus, Îți cauți jumătatea, și la drum pornești, Fericit, la culme, cânți și chefuiești, Crezând că întregu-i cum ai presupus.
N-ai gândit vreodată să dai cât primești, Nici că din voi unul să fie supus, Cum din jumătăți întregu-i compus, Jumătăți egale-ai crezut că unești.
După jurământul la preot depus, Gânduri te apasă și în gol privești Și-ncepi dup-o vreme, singur să vorbești… Ea vorbește-ntruna, și te simți expus.
Taci, dar ascultând-o, simți că obosești, Când tirada-i urcă notele mai sus Și te-ntreabă, acră : -N-ai nimic de spus !? Ce impolitețe…! Nu mă urmărești…!?
-Mă gândeam, iubito, dacă dup-apus, Noaptea care vine, cu lumini cerești, E egala zilei, cum tu mie-mi ești, Sau una din ele are un surplus… !?
Că am fi egali… astea sunt povești, ADN-u-ți spune că ești mai presus Și fiind femeie, îmi vorbești de sus, Cu-o singură armă, războaie pornești !
Arma ta e plânsul, cu el m-ai răpus, Mi-ai prins slăbiciunea și o folosești, De-ai sau nu, dreptate, tot tu stabilești… Plânsul tău mă doare, și mă las supus.
Eu îți port în spate păcate lumești, De când măru’n mână în Rai mi l-ai pus, Și-au trecut milenii de când m-ai sedus, Iar finalul este tot cum tu voiești.
Și cu toate astea, te iubesc nespus ! Flori și-o-mbrățișare, te rog, să primești, Prin hățișul vieții, farul meu, tu ești, Asta e cărarea… Are numai dus…!!!
Tu ai știut să îți păstrezi numai pentru tine, singurătatea, nu ai pierdut nimic, oamenii care au trecut prin viața ta, și-au lăsat urmele pe căi neumblate, au făcut din inimile lor case și turnuri în care ceasurile nu mai adorm, noaptea ți-a fost ca un sfetnic în toate, câmpia ți-a dăruit tăcerile ierbii și roua, tulburătoarea sete de verde a pământului.
Tu ai știut să îți păstrezi numai pentru tine cuvintele nerostite, întru biruința Cuvântului…
Când clipele se strecoară printre firele de lumină, privește dansul valurilor, ținându-mă în brațe, numără secundele din timpul ce se scurge când tăcerile încă mai apasă.
Limpezește-ți privirea în albastru sidefiu, când moliciunea trupului tău mă înfioară, simte răsuflarea mea caldă peste gândul, ce cheamă zenitul să-i arate calea.
Trăiește fiecare clipă cu inima mea lângă a ta, slobozind suspine în chemări abisale; infinitul așteaptă să punem aripi noi unei iubiri ce transcende timpul cu pași mărunți și goi.
Liniștea mării cunoaște drumul întrerupt și-și șterge lacrima iertării pe țărmul mohorât; fărâmă, puțin câte puțin, din taina lunii plânse în nopțile cu visele restrânse.
O parte din noi ne-am învins Greșeala, minciuna și groaza, Dar e drum, mai e drum necuprins Până-n zarea ce-și leagănă oaza. Generații secate se sting, Tinerii râd către stelele reci. Cine-și va pierde credința-n izbândă Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?
Cine din noi va muri Înainte ca trupu-i să moară? Cine-o să-și lepede inima-n colb Insuportabil de mare povară? Ca un vânt rău, ori ca o insultă Întrebarea prin rânduri trecu. Ascultă, ascultă, ascultă! Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!
Tulpină-mamă, sfântă în Ardeal, cu trunchiul nobil de român stejar, tu de despici frumos, să înfrățești…! Și orice aspru vânt pătruns în ram, tu știi să-l potolești, copiilor s-aprinzi lumina sacră-pură, ești dimineața lor din primăveri de duh, în grație și dor…!
Cu chip angelic și senin, astral, din zorii de iubire prinzi lumina lor…! Ești grație, izvor de vis și veșnicie, și dimineață christică-n iubire pe drumul vieții lor de nobilă-mplinire, când trupul tău ți-e miez de-nmugurire și arzi matern cu dragoste și dor……!
Pe zorii tăi- solari arbori în temple, cu brațele-ți din ramuri tari și drepte din tine odrăsliți, îi crești în nemurire și îi slujești mereu cu dimineți senine… Cu ale tale primăveri sfinte-i hrănești și seva le împarți- astrala ta iubire…! Zeiță-mamă, toate-s zestrea ta și bucuria lor de-ncredere în tine…!
Cununa ta de laur și maternă, în aură, e Soarele din cer, la ale tale flori, e tot ce strangi în ei de nesfârșire…! Iar ce-ai ajuns cu duh ca să le dai, lor, să te bucuri, mamă…nu le ceri…, atunci când tot le semeni primăveri cu mâinile tale albe, obosite de poveri pe cheiul vieții încercat de valuri…!
Ne vom reîntâlni, cândva, probabil, pe un colț de stea, sau într-un răsărit de soare, ne va uni un val de mare, un zbor de pescăruș pe zare și dragostea care, azi, doare, în Univers ne va lega. … Ne vom reîntâlni, cândva, în Veșnicia următoare.
Și o să-mi spui tot ce-ai tăcut, atât de tainic, în trecut și, în sfârșit, va fi să știu că nu ne e, nicicând, târziu, că niciun anotimp pustiu nu va mai trece. C-o să-ți fiu în orice clipă început.
Tu o să-mi cânți, eu o să-ți scriu pe foi desprinse chiar din soare poemul așteptat de mult. O să citești, o să ascult, în timpul nostru renăscut, doar în prezent, fără trecut, din Veșnicia viitoare.
Zbor spre înălțimi 