Mai sălbatici decât caii sunt doar mugurii de seară, Lanul greu cu flori albastre și miros de scorțișoară, cate -o toamnă atârnată peste frunzele de ceară Când din răni de iele strâmbe umbra vântului coboară.
Cineva cu bolduri prinde fluturi rătăciți în soare Și în valuri se îneacă pasărea fără picioare, De pe umărul de înger cad aripe reci in mare, Și mor slove iluzorii de pe prima ta scrisoare.
Ultimul tramvai de gânduri se agață șui de – un mal Decupând în griul serii chip de lup și trap de cal, Depărtarea desenează vagi perdele de cristal, Ca un ied de roua ,- n rugă toamna scrie pe un deal…
Ne-au spus că suntem la periferie. Noi am înțeles că suntem la marginea mesei. Și am stat cuminți. Cu farfuria în mâini. Așteptând să cadă ceva.
Ne-au trimis mașini vechi, haine purtate, fabrici închise, promisiuni cu termenul de garanție expirat.
Le-am primit. Le-am reparat. Le-am vopsit. Le-am spus că sunt ale noastre.
Apoi au venit gunoaiele. Nu toate au încăput în containere. Unele aveau costume. Unele aveau diplome. Unele vorbeau frumos despre viitor.
Și am aflat că gunoiul nu miroase întotdeauna urât. Uneori poartă cravată. Uneori semnează contracte. Uneori zâmbește la televizor și spune: „Totul merge în direcția bună.”
Iar noi privim spre buzunarele noastre și căutăm direcția bună. Am devenit un depozit în care fiecare a venit să lase ceva.
O fabrică care poluează mai puțin acasă. Un plastic pe care nu-l mai vrea nimeni. O politică pe care nimeni nu o mai recunoaște. O promisiune pe care cineva a reciclat-o de douăzeci de ani.
Și noi? Noi am reciclat speranța. De atâtea ori încât aproape nu mai știm cum arată nouă.
Dar să nu ne grăbim să arătăm cu degetul spre ceilalți. Pentru că tomberonul nu se umple singur. Are nevoie de cineva care deschide capacul. De cineva care spune: „Lasă aici.” De cineva care primește. De cineva care tace. De cineva care se obișnuiește.
Și poate cea mai grea întrebare nu este: „Cine ne aruncă gunoiul?” Ci: „De ce încă îl primim?”
Poate că nu suntem tomberonul nimănui. Poate doar ne-am uitat prea mult timp la noi ca la un loc în care trebuie să ajungă resturile altora.
Poate că într-o zi vom ridica capacul. Vom răsturna tot ce nu ne aparține. Vom spăla pământul. Vom deschide ferestrele. Și vom spune: „Ajunge.” Nu vrem resturile voastre. Nu vrem visele voastre expirate. Nu vrem ce nu mai aveți unde să puneți.
Vrem să fim o țară, nu un depozit. Vrem să fim acasă, nu marginea curții altora.
Și dacă tot ne-ați obișnuit cu gunoiul, uitați-vă bine: printre sacii pe care i-ați aruncat, mai există ceva ce n-ați putut recicla. Demnitatea. Aia încă e vie. Și, poate, într-o bună zi, ea va fi cea care va pune capacul. Definitiv.
Iubirea de nu e, nu sparge-o poartă, nu cere să ghicești ce n-a rostit. Îți pune lângă inimă o vatră și spune fără vorbe „Am venit.” Și poate nu-i furtuna de-altădată, nici focul care mistuie nebun, dar mâna lui rămâne-mpreunată când toate câte-au ars devin doar scrum.
Azi nu mai vreau iubirea care doare să-mi dovedească astfel că-i iubire, vreau omul care, când apune-o zare, rămâne lângă mine-n asfințire. Să-mi bată inima când îl zărește, dar să nu moară când nu-i lângă ea, să știu că dragostea care iubește, nu vine numai pentru a pleca.
Și dacă într-o zi voi fi-ntrebată ce fel de dragoste aș mai primi, voi spune, cea în care, tulburată, inima mea nu uită a trăi. Nu vreau s-o simt izbindu-se de coaste, ca pasărea ce moare-n colivii, vreau două inimi, obosite, proaste, ce nu se sperie că-s încă vii.
Ai plecat și nici o clipă N-ai privit în urma ta, Să vezi ochii mei cum strigă, Plini de lacrimi: Nu pleca N-ai văzut nici cum în tâmplă, Disperarea se zbătea Și-mprejurul meu cum umblă . N-ai văzut, iubita mea! Am rămas plângând de dorul Și de amintirea ta; Plânsul mi-a ucis amorul, Inima s-a stins și ea. Și te văd venind spăşită, De pe unde-ai fi venind… Vei găsi o cruce-înfiptă În pământul aburind.
am adormit cu amintirile pătate de întrebări, duhnind a viu, în culori palide și vinețiu de tomnatic, plătind singurătății ceea ce nu vindea, iar gratuită era doar uitarea.
mi-era frig și m-am învelit cu dorul tău, nu mai era zâmbet c-au închis și nici marfă nu mai aveau de unde aduce.
iubeam în continuare, seara se mocăia să treacă-n noapte, tremuram și plângeam, dar m-am liniștit repede. mi-au spus că ne vom mai întâlni, e doar o chestiune de timp.
