De-aș putea, aș vindeca pământul, Tratându-i cu miresme ai săi rărunchi, I-aș coase rănile, potolind avântul Ce sfârtecă bucățile din trunchi.
I-aș unge rănile cu mir și smirnă, De rele și păcate să se spele, Salvându-i bogăția lui eternă Cu oameni iubitori de stele.
Ce bine-ar fi de aș avea putere Ca un Hercule, pământul să-l salvez, Să-i ogoiesc sălbatica plăcere De a-și scutura veșmintele trapez…
Să nu mai fie angoase și durere Și-atâta jale când iar crapă pământul Și-înghite în hău sublima lui avere, Copii, părinți și tot ce prinde vântul !
Dar de nu pot, privesc cu-amar durerea Ce scaldă-n sânge și sfarmă mii de vieți, Doar Domnul sfânt s-aducă mângâierea Celor care-au plecat spre cer, discreți!
Îți amintești iubitul meu romantic, De-o zi din făurar, de Dragobete, Când pe-aleea c-un vânt primăvăratic, Mi-ai înșirat albi ghiocei prin plete?
Plin de tandrețe m-ai luat în brațe Și pătimaș mi-ai dat o sărutare, Sub mângâierea unei raze hoațe, Ce se juca pe fața-mi zâmbitoare.
Apoi, cu pași ușori și prinși de mână, Am cutreierat parcul deșteptat, De năvalnicii fiori, cântând pe-o strună A dragostei, ce-n dansu-i ne-a luat.
La brațul tău mă simțeam o crăiasă, Înveșmântată-n straie de iubire, Săgetată de privirea-ți focoasă, Ce-mi arunca văpăi de fericire.
De-atunci au trecut multe primăveri, În suflet, purtându-l pe Dragobete, Azi, simt că te iubesc mai mult ca ieri Și fiorii-i dulci îi revărs în sonete.
Zeul iubirii ne-a unit destinul Și pân’ la capăt ne vom desfăta, Sorbind din cupa-i de amor preaplinul, Să n-avem vreun motiv de-a regreta!
Inima mea este acum la marginea mării, valuri se sparg pe nisipul neprimitor, stropii mici, în aerul înserării, mă lovesc peste frunte, ușor,
Pe buze, gustul de sare îmi place, după atâtea gânduri încercate de dor, sunt la marginea mării sau la marginea lumii, se pare, glasuri strigă în pieptu-mi, răscolitor,
Se răsucește în adâncuri chemarea, valurile șterg pașii mici peste timp, în noapte sufletul, marea vor scrie cu sare alt anotimp…
Fusese furtună de fluturi și flori… Pe-un pod curcubeu ferecat în culori, Cum cerul făcuse un pod fermecat, Venise măiastra în zbor la palat.
Era Fata Verde-a lui Verde-mpărat… Dar cine mai crede-ntr-un basm ferecat În cartea cu prinți și cu fete de crai, La nunta de flori de dinvale de Rai
Cu fluturii cai aripați, la calești La nunta de flori din hrisoave domnești?! Că scrisă în stele nuntirea le-a fost În cartea vieții în lume și-n rost.
Ruxandra mea albă, sfios trandafir Când picură stele mireasmă de mir, Venisei la bal, Fată Verde de crai… Rămâi lângă mine așa cum erai!
Trăsura ta, albă trăsură de flori Lăsase o urmă pe steaua din zori, Perdusei condurul în urma de stea Când linia vieții prin palmă-mi trecea.
În palmă, când pumnul căuș l-am deschis Furtună de flori coborâse din vis, Mireasa mea dalbă-mi scrisese pe flori Cu tot curcubeul, risipi de culori.
Erau nevăzute de cei muritori, Erau neștiute de fluturi și flori, Și amirosinde a floare de Rai… Rămâi lângă mine așa cum erai!
Nicicând să nu pleci, vraja nu s-a sfârșit, Nici miezul de noapte la noi n-a venit, În turnul palatului, am poruncit Să tacă ceasornicul și-atunci s-a oprit.
Tu, repede clipă, rămâi, mai rămâi Și ne-nveșnicește iubirii dintâi! Fii veșnica-mi clipă, mireasa mea tandră Să-ți pun cununiță din flori de ruxandră!
La scară așteaptă trăsura de flori, Mireasă ruxandră, cu mine cobori În taina iubirii și duce-vom dar Inelele noastre sfințite-n altar!
Și facă-se nunta, veniți la palat, La craiul cu fata lui Verde-mpărat! Veniți, fiți nuntașii! La nunta de flori Vă cheamă lămpașii luceferi din zori!
Știați că floarea trandafirului sălbatic se mai numește și ruxandră? E un nume purtat de Doamne și domnițe EPILOG Eu am ghicit în palma unui crai Povestea asta ce s-a rupt din Rai Si-așa v-am spus-o cum s-a fost trăit Și fi-va până-n veac de povestit. Eu sunt numai bătrânul menestrel Care-a cântat așa cum scris-a el.
Mai Dor Ionuț Pande Și au tăiat din Maica mea bucată Sfântă, roditoare! Dar unde-ai fost atunci, hai, spune, unde, Sfinția Ta Soare, Când a pătruns în trupul fraged arma crudă-a necredinței Și florile au plâns în curcubeul ploilor ființei?!
În carnea roșie a macilor străbuni au murit fluturi, Pe buza văilor stau râurile, plopii, cerbul scuturi Și limba, portul, glia s-au topit în doine și-n balade, Dar rana asta nu s-a vindecat, e vie și ne arde.
Mamă ce încă fii mai naști din blândele și dulci izvoare, De ce nu se întorc pe plaiuri păsările călătoare?! Mai am grăuntele străbun înfipt pe jumătate-n fire; Salcâm, stejar, gorun și brad, mai sunteți astăzi voi cinstire?!
Cu tot ce umblă-n piatră, în văzduh, în ape, suntem vină, Dar unde-mi sunteți scumpe Basarabie și Bucovină?!
Răsună vioara și hora se-ntinde, Flăcăii, de mijloc frâng fete, cu foc, Se urcă la ceruri tot jarul din joc, În soare un of efemer se aprinde.
„Flăcău” vrea să fie și chipul își schimbă Cât trece-o corabie lungă de nori, Coboară în floarea de mândri feciori, Privirea-i ca focul pe fete își plimbă.
Invidia însă, un zmeu născocește, Pe soare, cu ura-i dorind a-l răpune, Iar astrul, de frică, în peșteri apune, Doar mări de-ntuneric pământul rotește.
Durerea din lume crescu… ca o mare, Din mândri săi juni, un voinic răsări, O vară și-o toamnă spre zmeu el goni, Aflându-l când iarna-nmuia din strânsoare.
A fost bătălie pe viață și moarte. Voinicul învins-a pe zmeu, în sfârșit, Dar zace-n zăpadă, de moarte rănit, Soarele-i sus, noaptea lumii-i departe!
Pe ia zăpezii se scurge carminul, Șuvoi împletit, când roșu, când alb, Eroul pășește al raiului prag, Iubirea, speranța aflat-au căminul!
De atunci, să nu-l uite, tot omu-mpletește Albul cu roșul, mărțișor drag în piept, Primăvara s-o cheme-n feeric banchet, Când soarele cald, ghiocei dezvelește.
3. În cele mai frumoase vise Te văd iubita mea De mai târziu Uneori acoperită de toamnă Cu sânii bogați Portocalii Și năpădită de frunze Uneori te văd Cu vârful limbii sau Îți fac un gest obscen În glumă Uneori plutesc dincolo de real Purtat fără milă De mâna ta Doar în vis Sunt cel mai bun amant Și iubit Și tot așa …
Ultimul retuș
4. Ademenit de gândul cel bun Aștept regretul păcatului târziu
Și mai știu că-ntr-o zi Chiar dacă n-o să mai spun nimic
Pentru cineva Doar pentru o persoană oarecare O mică zeitate În viața ei voi fi
Zbor spre înălțimi 