Trist,atât de trist! dar ce mai e vesel prin vechiul burg, pe aleea fără de tei?! Trecuți și tăcuți, paşii mei nu mai găsesc zâmbete-n frunze şi se scurg, și se scurg, după veştede-întomnatele muze.
Într-adevăr, în tot universul există și acest microunivers al tăcerii, care poate fi trecut adeseori, cu mângâieri, săruturi și șoapte, dar care nu pot fi rătăcite în noapte, fiindcă se pot întoarce, cândva, undeva, fluturi arzând pătimaș un univers de lumină.
Trist, atât de tristă poveste, închisă în lada de zestre odată cu frunzele toamna. Sunt lacrimi ce cad. Privește, doamnă, privește!… și-ascultă cum fluturii ard în tăcere.
Azi, amurgul violet, mă poartă peste coline Și mi-e frig de-atâta toamnă ce se cuibărește-n mine Când din ramuri se desprinde câte-o frunză ruginie Cu nervuri de filigran, valsând ca-ntr-o simfonie…
Pășesc iarăși, fără zgomot, pe un drum pustiu de toamnă Și încă-ți mai port în suflet amintirea ca pe-o rană, Pe cer nu mai sunt nici nori, nici raze târzii de soare, Sunt doar umbre zămislite într-un strigăt de uitare…
Dar când pala unei mori, măcină praful de stele, Rătăcești ca un hoinar printre visurile mele, Deși tânjesc după vară și după zile senine, Rămân iar cu toamna-n suflet și c-un dor amar de tine…
plecam din vise către seară un călător în lumi deșarte mai rătăceam pe o pagină uitată mă întorceam în zori pe țărm să aștept un veac și o moarte odată eram tu doi pescăruși în zbor spre eternitate sărutul a rămas pe țărm spălat de valuri și de vântul crunt a fost o dragoste furată și zi de zi din lungul an te caut iarăși într-o gară ne reîntâlneam mereu pe o pagină de carte nu-mi răspundeai deși mă întorceam mereu la tine ți-am scris și ieri un mic poem nu l-ai citit, vorbeai cu altul știi, acum pe țărmul sufletului a rămas o dată când un poet iubise o fată, odată.
Dac-ai şti câtă durere şi tristeţe mă doboară, De-ai vedea cât sunt de negre nopţile şi cât de răi Sunt, în ochii mei, cocorii care pleacă-n plină vară, Peste mările albastre şi adânci din ochii tăi!
Mi-ai adus în suflet toamna şi păduri cu frunze moarte. Simt genunchii tăi pe buze cum se sting ca fulgii iernii, Simt parfumul tău în clopot cum mă cheamă de departe, Într-un loc uitat de lume, de porunci şi de vecernii.
Voi porni cu vânt spre seară „să-ţi ascult din nou chemarea.” Mă voi strecura ca fumul în odaia de culcare; Cu-n fior de buze calde, o să-ţi fur din ochi culoarea Şi din cupele tristeţii o să-ţi torn furtuni pe mare.
Te voi umple şi pe tine cu tristeţi de valuri reci, O nelinişte cumplită te va stăpâni deodată; Şi nicicând, cu toată apa mării tale, n-ai să treci De nisipurile mele şi de ţărmul meu de piatră.
Voi pluti cu toată flota de tristeţi, până departe… Te voi înrobi cu valuri şi cu ochii tăi cu tot, Vei sluji într-o legendă ca acea a Mării Moarte, „Căci de tine niciodată, să mă vindec n-am să pot.”