Auzi, fa, Marițo, s-a-nchis cimitirul! De mâine, nici popa nu poa’ să se-ngroape. Noroc c-am troița lu’ Gogu, aproape! Știi, colo, ‘n grădină, unde-a crescut pirul.
Am ciment și var. Îl bag pe Ilie, să-mi sape o groapă, să toarne o criptă, că inima mea de boală e friptă și azi nu putui să leg nici la vie.
Bocesc a pustie, când toc ceapa veche, e ștevia fiere, nu pot s-o mănânc, prea rău nădușesc, mă seac-o ureche și am o durere și-un of în adââânc!…
Auzi, fa, Marițo, ne știm de copile! Tu știi că plângeam când o floare murea! De ce mi-o fi dat Dumnezeu negre zile și-n fiece an sărăcia-mi sporea?!
Nu am dușmănit, n-am spus vorbe grele, am dat de pomană la vii și la morți. Cu Gogu, săracu’, trăgeam de belele, dar nu am cerșit vreodat’ pe la porți.
Așa că, Marițo, de mor, nici că-mi pasă! Te rog, dară, soro, să treci pe la mine, în zori și pe seară, să intri în casă, să vezi de mai sunt! Las cheia la tine!
Am pânza-n dulap, coșciugu-n fânări și țoalele bune, la drum, în cuier. Pomnete-s făcute. În raft, lumânări. Să-mi chemi și copiii, de lume stingheri!
Făceți-mi și mie un locșor între voi! E cald, dar parcă mă simț apărată așa. Mă primiți?Tânjea să fie cu noi micuța Olimpia. - De cine ți-e frică? am intervenit amândouă într-un glas. De obicei n-o prea băgam în seamă, nici în vorba noastră, nici la joacă, era prea mică față de noi. - Dacă mă băgați între voi, vă spun un secret. Mi-a zis azi nășica. Sora cea mai mare a tatălui nostru, nășica era plină de povești mai cunoscute, sau inventate, întâmplări hazlii, dar pline de farmec. Nu știa nici să scrie, nici să citească, doar să se iscălească am învățat-o noi, desenându-i literele numelui ei, Ioana, în praful moale ca făina întins pe uliță, în fața portii. Să nu pună degetul sub acte. I, era ca un băț, O, roata căruței, A, ca parapetul de la marginea câmpiei noastre, N era mai greu, îi ziceam așa, un deal și o vale, iar ultimul A, tot parapetul. Nu auzisem noi de turnul Eiffe! lDar mintea îi mergea brici, avea o memorie de zile mari și o imaginație creatoare. S-a încurcat puțin prima oară la ordinea literelor, apoi totul a mers strună. Avea o viață demnă de un roman, dar asta e o altă poveste. -Hai, zi-ne mai repede! E de bine, e de rău? -Nășica m-a asigurat că de data asta nu e minciună. Acum hai să ne uităm la cer! -Dar nu asta facem în fiecare seară? Doar de asta dormim afară, să numărăm stelele căzătoare să vedem câți au mai murit azi! Ne ții de vorbă și am și uitat. -Habar n-aveți voi! Mi-a zis că asta e o gogoriță, că cel mai bine e să ne punem atâtea dorințe, câte stele numărăm și o să ni se împlinească toate. -Și noi după care să ne luăm? m-am trezit eu întrebând. -Eu aș zice că după aia mai bună, încercă Olimpia să ne convingă. Cea cu dorințele! Întunericul devenea tot mai adânc. Doar mirosul crăițelor din grădiniță umplea aerul cu un miros pătrunzător. Și astăzi, după atâta vreme, când văd undeva crăițe sau trandafiri galbeni, simt cum mi se răscolesc toate amintirile copilăriei. Nășica ne-a adus odată un butuc de trandafirii galbeni, cum nu exista în sat. Cu timpul, s-au înmulțit. Aveau un miros total diferit de al celor roșii. De neuitat. În noaptea asta, stelele parcă atârnau mai greu, păreau mai aproape de pământ, gata să cadă cât mai multe. Să ni se împlinească dorințele, Doamne! -Nășica s-a jurat că ăsta e adevărul, i-a spus și ei ma'marea lor și voi știți că era socotită cea mai deșteaptă din sat. Nimeni nu-i ieșea din cuvânt! Uite cerul! Tata ne-a arătat toate stelele mai cu moț. Hai să văd dacă n-am uitat ce mi-a zis nășica. Glasul mamei ne aduse la realitate. - Dacă nu tăceți odată, vă bag imediat în casă, ăsta micu nu poate să adoarmă de voi. Un câine din vecini începu brusc să latre, probabil simțise miros de pisică. Ca la comandă îi răspunseră toți de prin împrejurimi, părea un cor pe mai multe voci. La noi se pripășise o cățea neagră cu puiul ei, dar mama ne-a interzis să punem mâna pe ei sau pe pisici, să nu ne umplem de microbi sau de purici. Acum începuseră amândoi să latre lângă prispa noastră, dar lătratul lor nu o deranja pe firoscoasa noastră de mamă, era în legea firii să latre ca să păzească casa de întruși. Ne-am rezemat toate cu coatele pe marginea parmalucului din cărămidă, un fel de balustradă de-a lungul prispei, cu ochii ațintiți la cerul împodobit cu puzderie de stele. -Știți și voi ce e fășia aia alburie ca puful de păpădie ce împarte cerul în două? Urmară câteva clipe de tăcere. -Voi ori faceți pe proastele, ori nu vă mai amintiți! " Ce curaj pe piciulică să ne admonestze în halul ăsta!" Este Calea Laptee, deșteptelor! Sau cum mi-a zis nășica, Drumul lui Traian. Așa să știți! -Care Traian, croitorul satului? am întrebat eu, chiar făcând acum pe proasta. -Of! Traian de s-a luptat cu Decebal al nostru. -Și ți-a zis de ce îi zice așa? Eu chiar nu știam asta! Dar să știi de la mine că se zice Calea Lactee, nu Laptee! o corectă Maria. -Dar ce, noi mâncăm lacte? Dacă vă bateți joc de mine, nu vă mai zic nimic. Tac. -Nu, deșteapto! Te învățăm cum e corect, să nu râdă lumea de tine. Spune mai repede ce mai ai de zis, că mie mi-e somn! -Da ' carurile alea le știți? Carul Mare și Carul Mic, ni le-a arătat tăticu de atâtea ori. -Da! Ce-i cu ele? Vrei să ne spui de ce se numesc așa! -Ai ghicit! În Carul Mare îi ducea împăratul Traian, pe drumul ăla, pe prizonierii daci, până la el acasă, iar în cel mic pe șefii ăia mari ai dacilor. -Bravo! Asta chiar n-o știam, mare secret ne-ai spus! Acum mor de somn, am mormăit eu. Dacă nu tăceți, vă spun la mămica. M-am întins lângă peretele de sub odaia musafirilor și m-am acoperit cu o pătură până la bărbie. Brusc, de pe parmaluc sare peste fața mea mâța noastră cea jucăușă și dulce foc și cu ghiarele alea ca niște săbii mi-a brăzdat adânc ambii obraji atât de dureros, încât am scos un țipăt ascuțit, speriindu- mi surorile. Noroc că ai noștri dormeau în camera de la drum și nu s-au trezit. Am simțit ceva cald pe obraji, dar cum mă podidiseră lacrimile, nu i-am dat importanță. Dimineața am văzut toate că sângele îmi țâșnise din zgârieturile adânci. Mama m-a doftoricit și peste vreo două săptămâni eram ca nouă. Dar asta n-a împiedicat-o pe Maria, cea pricepută la porecle să nu-mi zică "arătura" de pe prispă. D'ale copilăriei amintiri!1
poemul acesta are febră nu mai există tratament doar o cameră albă în care pereții respiră greu și mă privesc cu ochii scoși din tencuială
sângele meu nu mai e al meu a învățat să treacă prin mine ca o apă cenușie care nu mai reflectă nimic
îngerul acela fără aripi nu cade din icoană nu se ridică doar stă în colțul minții mele ca un obiect uitat care începe să prindă viață când sting lumina
cuvintele vin târziu ca niște femei bolnave care își cară propriile trupuri pe coridoare fără uși
le aud înainte să le văd ca pe un foșnet o zgârietură o promisiune invalidă
poezia nu mai e poezie e un reflex nervos un tremurat de maxilar o fisură într-o plombă o infecție generalizată
când vine nu bate la ușă intră direct și îmi mută organele inima plămânii coastele ca pe niște pioni pe tabla de șah
atunci înțeleg nu eu sunt autoarea nu sunt nici măcar trupul sunt doar locul unde eroarea persistă unde universul a greșit și nu s-a mai întors să repare
Dumitru Octavian Unc (15 martie 1957, Zărnești, Brașov – 24 octombrie 2020, Constanța)
A fost și un poet plin de talent și sensibilitate, autor al mai multor volume de versuri, unele dintre ele premiate, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala „Dobrogea”.
A fost un medic chirurg, profesor universitar. A absolvit Facultatea de Medicină Generală în 1985 și s-a specializat la: Badajoz (Spania, 1993), Marsilia (1994), Yokohama (2000), Milano (2001) etc.
Canaraua Fetii
Se trezește canaraua pe margine de rană, întinzându-și brațele golașe de sub cămașa de frunze parfumată de tei argintii, limpezindu-și ochii cu rouă sfințită de monahi săpători de cruce ortodoxă în albul trupului ei, ca aspru canon să înfrâieze scurgerea anotimpurilor.
Din sămânța orelor, căzută la Dervent*, a înflorit iubirea, sfrânciocul roșiatic și-a pus frunte neagră, se aude timpul cum roade grotele alburii, se simte gustul ploii; cresc în mine nuferii, sânzișoarele plăpânde se îndrăgostesc de cosaci, scumpiile ascund vânturelul de seară, macii aprind ruguri în miriște.
Păduri de cer și stejari pufoși strigă cu râvnă peste ereți ca despătimire a locurilor, în dansul liliecilor pândiți de lumina ce se privește în oglinda ostrovului, unde, cu sfiiciune de icoană bizantină, cetatea fecioară se scaldă în ceața verzuie.
Pe sforul sufletelor noastre, canaraua își ascunde nurii în amurguri mute…
Notă* Canaraua Fetii este o rezervație naturală din județul Constanța, mai puțin cunoscută, situată într-o regiune spectaculoasă, cu dealuri, văi și stânci calcaroase, cu profil de canion. Dervent e o mănăstire dobrogeană, situată aproape de granița cu Bulgaria.
Am împărțit cu tine darul vieții Câteva zile ție și mie câteva Și tot văzând c-a împărți e greu Am început a aduna Și clipe fericite și lacrimi și nevoi Am adunat dar și-adunarea-i grea Pentru că-n doi era prea mult Le-ai împărțit cu-altcineva Și eu m-am întrebat,ce fac? Căci asta-i toată viața mea S-o risipesc ,s-o-mpart,s-adun Că si scăderea e prea grea Din darul meu să dăruiesc , La cine vrea și nu o vrea Să-nec în lacrimi bucuria Când matematica-i prea grea? Tot repetând scăderi și împărțiri Din ce-am trăit noi doi cândva Cu cel mai mare divizor comun Ca Euclid în teorema sa Din viața ta,din viața mea Doar 0 ne mai rămânea
Zbor spre înălțimi 