Primăvară, snop de visuri, cu parfum de lăcrămioare…! Îndulceşte câte-o clipă viața asta trecătoare. Şi ne împresoară gândul cu mireasmă de-nceputuri, Pe alt drum, la o răscruce, peste câmp cu flori şi fluturi.
Primăvară, drum de țară, cu feciori şi fete-n poartă…! Înfloreşte-ne în inimi şi dezleagă-ne de soartă! Şi ne înrădăcinează maci aprinşi, pe vis şi ie, Să ne-ntorci pe toți acasă şi să ne lipeşti de glie.
Oare ştie, primăvară, omul, când se-nstrăinează, Şi de casa lui cu prispă şi pridvor, se-ndepărtează, Câte lacrimi, câte doruri, o să-l sece de putere, Şi nimic din câte-adună, n-o să-i fie mângâiere?
Nu, nu ştie, primăvară… Prea grăbit să tot adune, Doar târziu, spre toamna vieții simte că-i deşertăciune… Şi că-n tolba-i care-atârnă cu de toate, câte-un pic, Pentru biet-sărmanul suflet, n-a agonisit nimic.
Du-te, primăvară, du-te! Şi degrabă-i dă de ştire, C-o fi ea, bogată, lumea, da-i săracă în iubire. Du-te şi-mprimăvărează leac de dor la orice masă: Cât ar fi de bine-n lume, nicăieri nu-i ca acasă!
POPORUL MEU… Se-ntinde apocalipsa pe pământ Și pe măslini cad flăcări de balaur Cu fum de plumb vândut la preț de aur Și-n Templul lui Iisus nimic nu mai e sfânt…
Ca un copil debusolat mintal, Poporul meu se joacă acum cu focul, Un rătăcit ce nu cunoaște jocul Cu piromani… și cu sfârșit letal.
Ca un pion naiv la șah între nebuni, Cu ochii-nchiși mai face o mutare Și se oferă… țintă salvatoare Să scoată el castana din cărbuni…
E un destin sau poate-i un blestem Pentru străini să dea din nou tributul, Ca Don Quijote, luptă-n van cu ,,vântul” Și-ngroapă cruci,… ofrandă la extrem…
Bate întotdeauna alt clopot, genunchii mei stau în altă biserică şi-n altă vreme. Peste mine doarme alt înger. Eu mă ridic de sub aripa lui şi spun:
Du-te, du-te, nu vezi că eşti altul? El îmi răspunde:
Lasă-mă, mai lasă-mă puţin, mi-e foarte somn, mai lasă-mă puţin… De ce te uiţi, că eşti şi tu altul!
2)
Fel de sfârşit
Adevarata mână n-o întind. Nu ating cu ea decât cuvintele. Altfel copacul atins, de mirare s-ar trage în sine însuşi, cum se trage în sine însuşi cornul de melc şi ar deveni un punct. Nu ating scaunul. S-ar trage în sine însuşi şi ar deveni un punct. Nici prietenii nu mi- ating. Nici soarele, nici stelele, nici luna. Nu ating nimic. Deşi urăsc punctul, Doamne, locuiesc într-un punct.
3)
Cai (Niciodată)
Ce-ai pus, mă, atâţia cai în drum să mă-ncetinesc în coame cum mă întorc cu gura scrum sărutată de icoane ce-ai pus să m-aţine in fire din căderea dulce a mea prin vedenii şi prin nevorbire ah, tot caii şi caii în frunţi cu stea da-m-aş dus în şei de piele ca s-atârn de cerul lung şi să plâng numai spre stele niciodată spre pământ.
Nichita Hristea Stănescu s-a născut la 31 martie 1933, la Ploieşti, mama sa fiind Tatiana Cereaciuchin, membră a unei familii de nobili de origine rusă refugiată în România, iar tatăl, Nicolae Hristea Stănescu, fost ţăran devenit meşteşugar şi comerciant.
Între anii 1944 şi 1952 a urmat Liceul Sf. Petru şi Pavel din Ploieşti (actualul „Mihai Viteazul”), iar în perioada 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
În anul 1952, în primul an al facultăţii, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, marea sa dragoste din adolescenţă, însă după numai un an cei doi se despart.
În anul 1955, Nichita şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit „Argotice – cântece la drumul mare”, însă care avea să fie publicat mult după moartea sa, în anul 1992.
În martie 1957, debutează în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară”, unde îi sunt publicate trei poezii.
În anul 1962 Nichita s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din dragostea celor doi reieşind inspiraţia poetului pentru volumul „O viziune a sentimentelor”, apărut doi ani mai târziu şi pentru care Nichita primeşte, în acelaşi an, premiul Uniunii Scriitorilor.
La cutremurul din 4 martie 1977, Nichita Stănescu încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, fiind lovit de un zid care s-a prăbuşit, suferă un şoc şi o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului, dar care îi va lăsa sechele pe mai departe.
În anul 1980, scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură.
Pe 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu trece la cele veşnice, la doar 50 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”
În taina nopții reci și fără nume, Se-nalță-n mine cântare neștiută, Ce-mi spune lin că dincolo de lume Ființa-mi nu va fi nicicând pierdută.
Și de mă cheamă umbra spre uitare, Cu lanț de lut și dor nemărginit, Un duh de foc, din sfântă înălțare, Mă smulge iar din tot ce-i mărginit.
M-au încercat a vremii grele suspine, Cu mii de valuri, negre și târzii, Dar n-au putut lumina s-o zdruncine Nici steaua firii mele a o omorî.
Căci din dureri răsar puteri senine, Din orice rană-nvie un izvor, Și-n cicatrici ce ard adânc în mine Se naște-un cer mai pur, mai roditor.
Pe-un drum de scrum și umbre rătăcite, Mi-am aflat templu-n pieptul meu tăcut, Acolo unde gânduri risipite Se strâng în adevăr neîntrerupt.
Nu-i eșec care ființa-mi s-o destrame, Nici vânt ce glasul să mi-l stingă-n zori, Căci din tăceri renaște-a mea chemare, Curată, liberă, de-atâtea ori.
Îmi sunt și rană, dar și mângâiere, Din lutul greu învăț a înflori, Iar peste munți de umbră și durere Un soare blând mă-nvață a trăi.
Sunt râu etern, ce-n veci nu se oprește, Chiar de-i stă-n cale stâncă sau destin, Și-n propria-mi iubire ce sporește Mă regăsesc … și iarăși îmi revin.
În ceas domol de primăvară, sub cer cu raze de argint, Se leagănă prin vânt o pală de dragoste și legământ; De ziua ta, femeie sfântă, se-nalță gândul mai ușor, Ca o lumină albă-n noapte, ca pacea unui vis în zbor.
Tu ești izvorul apei vieții și stea aprinsă peste zări, Din ochii tăi se naște vraja atâtor calde alinări; Iar glasul tău, ca șoapta serii prin mugurii florii de tei, Aduce binele în suflet și liniște în pașii grei.
De ziua ta, femeie dragă, primește-al inimii cuvânt: Să-ți fie viața ca o rază ce cade lin peste pământ; Cu pace și cu gând de bine să mergi prin ani mereu ușor, Căci lumea-și află mângâiere doar prin iubirea ta și dor.
„Nu contează câte persoane ai în jurul tău, ci în inima ta.“ „Timpul poate înlocui valoarea cu rutină, dar absența ei scoate întotdeauna la lumină esențialul.” „Nu poți da lecții de viață, dacă nu deții diploma de excelență a propriei tale vieți.” „Realitatea strigă, dar indiferența face să pară o șoaptă.” „Curățenia de primăvară e opțională; adevărata curățenie începe de la suflet și se face permanent” „Cuvintele nerostite nu dispar; se întorc în gând ca o târzie confesiune.” „Într-o lume indiferentă, nu doar urechile au devenit surde, ci şi sufletul care nu mai simte.” „Stomacul hrănește trupul, dar sufletul crește doar din valori morale.” „Toți cred că au dreptate, diferența stă în măsura balanței cu care judecă.“ „Adevărata valoare vine din caracter, nu din măștile pe care le afișăm.” „Nimic nu strică mai mult omul decât tupeul care sfidează calitățile.“ „Greșelile proprii sunt jaloanele încercărilor noastre.” „Obraznicul nu are argumente, dar are jignirile potrivite caracterului său. Acestea nu îl ridică, ci îl coboară, acolo unde-i e locul, în mediocritate.“ „Oamenii pot spune orice; opiniile sunt ale lor, dar adevărul pe care îl accepți te definește pe tine.” „Dacă astăzi ai pleca, mâine dorul te‑ar întoarce în amintirile mele.“ „Cine-i conștient de valoarea muncii și de puterea cunoașterii, va răzbi cu succes indiferent de conjuncturile timpului.“ „Constatare; primăvara vine întotdeauna, chiar și în ciuda celor reci la suflet.“
Am spart în mine caterinci, lãute şi-n suflet mari orchestre-am acordat şi-aud cântând în mine minunat chiar fibrele ce-au fost întruna mute. . Ce armonii sunt în orişice strunã când nãvãlesc în mine dimineţi! În zbuciumul ciudatei mele vieţi s-a liniştit deodatã-orice furtunã. . Se reîntorc şi vin sã mã sãrute speranţele ce-odatã au plecat. O fericire azi m-a-mbrãţişat şi-o împlinire-a vrut sã mã ajute. . E viaţa mai frumoasã şi mai bunã de când am spart ai spaimelor pereţi, ca sã reintre-n mine dimineţi, sã-audã toţi fiinţa-mi cum rãsunã.
Zbor spre înălțimi 