Îți sărut mâna Doamne,mai lasă-mă un pic C-au inflorit salcâmii şi grâul este-n spic Să mai revăd o dată pădurea înverzită Cu zbor de rândunică in dimineți trezită.
Te rog,rămâi cu mine,când mersul meu inceată Şi-nvață-mă sa fiu cu viata impăcată. Să-mi tremure privirea cu linişte-nvelită Cu străluciri de soare,de soare înveselită.
Mai lasă-mă sa-mi cânte din când in când în zori Cu zvon de începuturi în prag privighetori. Şi apusurile încă să mă primească-n tihnă Să am parte in noapte de pace si odihnă.
Că s-au ivit prin frunze cât vârful unui ac Parfumuri neuitate de flori de liliac Şi-au inflorit salcâmii şi grâul este-n spic. Îți sărut mâna Doamne,mai lasa-mă un pic.
Din asfinţit se naşte o pasăre de foc Şi mă înalţ de-acuma şi, parcă, mă sufoc Şi se întoarce roata cu liniştea în sus Şi simt cum creşte-n mine o coastă-a lui Iisus
Mă las rotit spre dealuri…, spre vale niciodat’. De când mă ştiu primit-am, dar şi mai mult am dat Din viaţa mea, atâta cât pot să vă mai las – Şi amintiri, şi temeri, şi, poate, înc-un glas…
Oceane de cuvinte s-au ridicat, dar pier Topite sub omătul unui postum Prier, Că multe dintre ele, gândite la pahar, S-au rătăcit în gândul acelor fără Har.
Şi trec pe lângă alte asemenea poveri Uitând că ochii lumii sunt, încă, prea severi Şi las să treacă umbra aceluiaşi apus, Să uit că, într-o vreme, destinul m-a supus
Dar simt cum creşte-n mine o coastă-a lui Iisus Şi se întoarce roata cu liniştea în sus, Şi mă înalţ de-acuma şi, parcă, mă sufoc; Din asfinţit se naşte o pasăre de foc…
2) SONET S
Să nu mai plângi, iubito, nici dacă mă voi duce! Să-ţi risipeşti mirarea… Venise rândul meu. Stăpân pe gândul care mă rătăcea mereu Stăteam în aşteptare, să-mi facă a mea cruce.
Străinului din mine îi trebuia un Eu! Singurătăţi bolnave şi clipele caduce Se-nfiripau spre seară în irişi să-mi usuce Seninul vieţii mele împovărat şi greu.
Sculptându-mi nepăsarea din visele trecute Sar peste toate-acestea şi intru în dureri. Sub pavăza ideii, atâtea gesturi mute
S-au rătăcit pe drumul ce dus-a nicăieri. Strâng şi acuma ploaia ce nu vrea să se mute Sub dorurile mele ce s-au pierdut de ieri…
3) Rondelul pierderii viselor
Pierdut-ai visuri, doruri și regrete Rămas-au amintiri de primăvară Sub aripile-acestea care ară Zile si nopți lovite de perete
Intrând tot mai timid în astă seară, Ținând pe palma stângă un erete, Pierdut-ai visuri, doruri și regrete. Rămas-au amintiri de primăvară
Unde revii…rămas ca prima oară, Visând și astăzi câteva egrete Zburând spre mine, umbre iși strecoară Pe urmele acelorași secrete.
Să îmbrăcăm copacii în catifea de frunze Din nai să cânte vântul un cântec plin cu dor, Să strângem în buchete doar florile din stele Sub adierea nopţii ce curge dintr-un nor.
Şi vino de desculţă lumina de întuneric Când brazda se desface sub roua cea căzut, Respiră iar sămânţa umilă dintr-o floare Şi nu-ţi pierde speranţa şi uită de trecut.
Din scoarţă să faci stol de păsări călătoare Ce în adânc de mare îşi caută comoara, Prin aripile vremii se rânduiesc în zbor Plecând prin frunze ude şi se-ntorc primăvara.
Un strigăt de ecou se aude sus în munte Unde cărarea geme de grea singurătate, O umbră se desface din paşii prea adânci Şi se înalţă lin spre pura eternitate.
O lacrimă desprinsă din ochiul de izvor Mai rece decât gheaţa se-nfinge în pământ, Topeşte rădăcina ce tace neclintită Sub un morman de frunze strânse uşor de vânt.
Să îmbrăcăm natura cu crengile crăpate Din care muguri zboară spre soarele curat, Să adormim parfumul sub pleoapa unui vis Din ochi să curgă rouă căci eu nu te-am uitat.
Clipă de-nceput de lume, clipă de sfârșit de veac, Se destramă și se-adună dorul meu lipsit de leac. Anotimpurile vieții au dat bir și-au evadat, Între dulce și amar, ploaia cade ne-ncetat.
Azi ți-am strâns în palme stele, ca ofrandă-n rugăciuni, Sângerează palma iară, scânteind între tăciuni, Am lăsat apusuri pradă mărilor, fără să știu, Stânci mi-au încolțit albastrul în poiene prea târziu.
E târziu…inima-mi pare că e scoasă la mezat. Lacrima-i strivită-n ploaie,un castel fără regat… Prea târziu ai sfărmat piatra să faci pod în Univers, Căutam ades în zboruri,în popasuri și în mers.
Într-un colț al ăstei lumi, ai venit cu trandafiri Și-ai găsit pustiul vieții înflorind între iubiri, Eu mi-am luat albastrul stâncii și al mării la apus, Într-un colț de cafenea, n-ar mai fi nimic de spus.
Nu-mi pune,Doamne,vamă la cana cu pelin, Nu vreau deloc să ştiu de plec sau dacă vin, În anotimpuri fără de soroc şi fără tihnă, Nu vreau să am hamac de aur, nici odihnă .
Vreau ce-i promis de ursitori cu jar în plete Şi tot ce e sortit să am ,cândva, pe îndelete Şi vreau arginții-n salbă să-i țin la căpătâi Pentru puțin noroc…şi dorul meu de ‘ntâi.
Nu-mi pasă de-orizontul îmbrățişat cu norii, Nu sunt doar lut şi sânge…sunt visătorii, Toți!…ca vrăbiile înşirate pe ram uscat de tei Sau ghimpii diin scaieți înfipți in anii mei.
Aşa că, lasă vama şi fie, ce va fi să fie! Cuminte-nțelepciune sau joc de fantezie… Tot eu plăti-voi cioburi pierdute în amurg, Nechibzuința…şi ploile…şi clipele ce curg.
Iată păsările sferei de oțel din Siracusa şi cuptoarele din ochii heruvimilor de piatră!… mai avem puțin și toată osteneala viețuirii pe pământ va fi uitată… catedralele Venerei din ocean sunt locuite de corali și de meduze… în sfârșit, pogoară pacea în altarele vieții din adânc și ne deschide Dumnezeu nemărginirea, împăcat, senin și rece!… ne împodobesc coralii, Marimar, ca pe epave şi ne bat himere albe cu năluci improvizate de argint, pentru ecouri şi cadențe rafinate… coapsele tale suave vor fi, negreșit, zidite de o specie aparte de corali, mai elevată, întrucât formele brute risipesc multă căldură și parfum, pentru o fată… în sfârșit, nu-i treaba mării să-ți redea toată făptura, însă vor să ne separe, Marimar, să ne desprindă… ce măsură complicată împletesc unele ape, când ies nimfele din mare și dispar, ca nişte valuri, prin ferestrele nocturne, în neant!… ne-au zidit îmbrățișarea, Marimar, şi o separă prin căderi negre de pietre şi furtuni devastatoare de nisip… ochii, deveniți meduze, au ieșit printre genunchii de corali ai Afroditei, în ce spun scufundătorii că e cer, şi se destramă în culori fluorescente… norii cerului din mare sunt tristeți otrăvitoare de petrol și nişte umbre, uneori, abandonate de idei sinucigașe sau ambarcațiuni absurde… nimfele, câteodată, se dezbracă şi se lasă în adânc, după coliere sau răvașe de iubire… nu se mai zidesc orașe de corali, ca odinioară, dar le poți vedea prin locuri mai adânci și mai umbroase, serile sau dimineața, când se face foc pe mare și adorm scufundătorii… de pe stânci, se vede sfera de rubin, cerul și toate penitențele pe viață din carierele de sare…
Viața nu este un film pe care l-ai memorat în copilărie și apoi l-ai derulat secvență cu secvență e doar o iluzie reinventată de filosofi pe care viața nu i-a acceptat până la capăt cu toate suferințele adunate la un loc unele mult prea uzate ca niște răni uitate nepansate iar timpul le-a decojit ca pe niște nuci căzute din pom mult prea devreme viața nu este un poem de dragoste pe care a picurat zi de zi câte o lacrimă de fericire ci este o filă de calendar pe care ai rupt-o fără să te întrebi de ce dar continui să mergi mai departe râzi plângi până ce ochii ți se bălăcesc în lacrimi și totuși continui să mergi mai departe viața după ce nu ai biruit-o te-a încalecat și te apasă pe umeri dar taci și mergi mai departe…
