Am spart în mine caterinci, lãute şi-n suflet mari orchestre-am acordat şi-aud cântând în mine minunat chiar fibrele ce-au fost întruna mute. . Ce armonii sunt în orişice strunã când nãvãlesc în mine dimineţi! În zbuciumul ciudatei mele vieţi s-a liniştit deodatã-orice furtunã. . Se reîntorc şi vin sã mã sãrute speranţele ce-odatã au plecat. O fericire azi m-a-mbrãţişat şi-o împlinire-a vrut sã mã ajute. . E viaţa mai frumoasã şi mai bunã de când am spart ai spaimelor pereţi, ca sã reintre-n mine dimineţi, sã-audã toţi fiinţa-mi cum rãsunã.
Am luptat cu iarna, viscolul și vântul Pe-ascuțite stânci în drumul spre Parnass, Lira lui Apollo-mi primenea avântul Spre izvorul din furia lui Pegas.
Am strâns trandafirii roșii din grădină Că-mi șoptea Erato să-i așez pe frunte, Ea vrăji izvorul cu micuța-i liră Și-i băui din apă fără să se-ncrunte.
Am aflat deci dorul și-n ritmuri astrale Mi-am cântat iubirea și-apoi suferința, Euterpe-n flaut îmi topi din jale Și pe portative-mi distilam dorința.
Am luptat cu viața, dragostea și-avântul Epopei am multe să vă povestesc, Deci lu’ Caliope am să-i dau cuvântul Și cu elocință, azi mă-mpărtășesc…
Am aflat cu vârsta o filozofie: Că dezamăgiri, dureri și suferință De au strai de versuri într-o poezie, Nu-ți rănești copilul vesel din ființă!
Pe fereastra dinspre stradă dimineața curge lin In cafeaua prea fierbinte viitorul stă să-nceapă Gândul, fluture de noapte cred c-a obosit puțin Doar ascult cum plouă ploaia Iăcrimările de apă.
Tu ești dusă, nu știu unde. Poate-n visul unui flori Singur stau în tresărirea zilelor care urmează. De ce mi te-ai dus departe? De ce te-ai grăbit să mori? Beau cu poza ta în mână o cafea.Dar ce contează?
Astăzi voi veni la tine să-ți mai spun ce e pe lume Si cum curge dimineața și cum ploaia o destramă Am să-ți pun eșarfă groasă peste cruce, peste nume Că e rece dimineața. Plouă și prin raiuri, mamă?
Iarna doarme-ntr-o gutuie ce se strică la fereastră Gerul crapă Luna-n două sub covor de ceață-albastră Tâmplele îmi ard ca jarul focului de sub cenușă De-atâta singurătate, niciun scârțâit de ușă Prizonier de noapte albă în celula mea din casă Și cătușe de cuvinte urme-n suferințe lasă Căci m-au condamnat jurații cerului cu ochi de gheață La ani grei de schimnicie, la o viață fără viață Urmăresc cu ochii minții un spectacol trist, banal Derulându-mi-se filmul cu trecut în serial Clopotul prin sânge trece, se oprește-n piept și bate Și constat că-o lungă moarte am trăit pe săturate Rămas singurel pe-afară, mi-am luat sufletul în gazdă Și ne-am căutat străbunii sub a nu știu câta brazdă Aici ne-am găsit părinții pribegind pe-o cărăruie I-am poftit să se-odihnească într-o putredă gutuie Și de-atunci când gerul crapă liniștea de noapte-albastră Cu părinții-ntr-o gutuie, mă sting noaptea în fereastră
Când îți vine vremea, tânăr nesupus, Îți cauți jumătatea, și la drum pornești, Fericit, la culme, cânți și chefuiești, Crezând că întregu-i cum ai presupus.
N-ai gândit vreodată să dai cât primești, Nici că din voi unul să fie supus, Cum din jumătăți întregu-i compus, Jumătăți egale-ai crezut că unești.
După jurământul la preot depus, Gânduri te apasă și în gol privești Și-ncepi dup-o vreme, singur să vorbești… Ea vorbește-ntruna, și te simți expus.
Taci, dar ascultând-o, simți că obosești, Când tirada-i urcă notele mai sus Și te-ntreabă, acră : -N-ai nimic de spus !? Ce impolitețe…! Nu mă urmărești…!?
-Mă gândeam, iubito, dacă dup-apus, Noaptea care vine, cu lumini cerești, E egala zilei, cum tu mie-mi ești, Sau una din ele are un surplus… !?
Că am fi egali… astea sunt povești, ADN-u-ți spune că ești mai presus Și fiind femeie, îmi vorbești de sus, Cu-o singură armă, războaie pornești !
Arma ta e plânsul, cu el m-ai răpus, Mi-ai prins slăbiciunea și o folosești, De-ai sau nu, dreptate, tot tu stabilești… Plânsul tău mă doare, și mă las supus.
Eu îți port în spate păcate lumești, De când măru’n mână în Rai mi l-ai pus, Și-au trecut milenii de când m-ai sedus, Iar finalul este tot cum tu voiești.
Și cu toate astea, te iubesc nespus ! Flori și-o-mbrățișare, te rog, să primești, Prin hățișul vieții, farul meu, tu ești, Asta e cărarea… Are numai dus…!!!
Tu ai știut să îți păstrezi numai pentru tine, singurătatea, nu ai pierdut nimic, oamenii care au trecut prin viața ta, și-au lăsat urmele pe căi neumblate, au făcut din inimile lor case și turnuri în care ceasurile nu mai adorm, noaptea ți-a fost ca un sfetnic în toate, câmpia ți-a dăruit tăcerile ierbii și roua, tulburătoarea sete de verde a pământului.
Tu ai știut să îți păstrezi numai pentru tine cuvintele nerostite, întru biruința Cuvântului…
Când clipele se strecoară printre firele de lumină, privește dansul valurilor, ținându-mă în brațe, numără secundele din timpul ce se scurge când tăcerile încă mai apasă.
Limpezește-ți privirea în albastru sidefiu, când moliciunea trupului tău mă înfioară, simte răsuflarea mea caldă peste gândul, ce cheamă zenitul să-i arate calea.
Trăiește fiecare clipă cu inima mea lângă a ta, slobozind suspine în chemări abisale; infinitul așteaptă să punem aripi noi unei iubiri ce transcende timpul cu pași mărunți și goi.
Liniștea mării cunoaște drumul întrerupt și-și șterge lacrima iertării pe țărmul mohorât; fărâmă, puțin câte puțin, din taina lunii plânse în nopțile cu visele restrânse.
Zbor spre înălțimi 