-O, mamă, sfântă mamă, îngerul meu cel bun Multe-aș avea măicuță să-ți povestesc, să-ți spun Dacă ai coborî din cer, să vii în visul meu În carul plin cu stele plutind pe-un curcubeu.
Să mă alinți măicuță, pe păr să mă dezmierzi Să alergăm prin maci, pe pajiștile verzi… Să ne oprim să bem apă de la izvor, Să îți sărut mânuța, să-ți spun că mi-a fost dor.
Târziu adorm oftând, privind pe un perete Cum lumina pătrunde în mii și mii de pete Peste poza ta maică, gălbuie prinsă-n ramă, Și simt că-n inimă, mi se deschide-o rană.
Că prea grăbit a fost Domnul nostru Isus Să mi te ia măicuță, să cânți cu îngeri sus. Să cânți cu ei în cer, cum îmi cântai și mie Când mi-ai făcut un rai, a mea copilărie.
Casa noastră,-i aceiași în tihna ei adie Parfumul de salcâm și-aceiași melodie A limbilor de ceas, în noapte o ascult Cum tu o ascultai în vremuri de demult.
Cireșii sunt aceiași, și cumpăna fântânii A rămas neschimbată. Doar gustul bun al pâinii S-a schimbat, nu-l mai simt, de când tu ai plecat Lăsând un gol în suflet în care a plouat.
Plouă cu dor și jale că despărțirea-i grea -O, mamă, sfântă mamă, ai fost minunea mea. Ulița e pustie de când tu ai plecat, Fântâna din grădină, de jale a secat.
Stoluri de rândunele nu mai vin ca să-și facă Cuiburi la casa noastră cum își făceau odată, Din ce în ce mai rar le văd, sunt tot mai tristă, Bobi de mărgăritar adun într-o batistă.
Doar în ochiul fântânii luna,-și înmoaie pana La răscruce de drumuri îmi bate-n poartă toamna. Mă ninge iarna-n plete cu pulbere de stea, Mă strânge jalea-n chingă de dor, măicuța mea
Palidă lumină curge prin ogradă, Prin salcâmii mândri floarea să le vadă, Unduind, tăcute umbrele se lasă Peste floarea casei și prin iarbă deasă.
Se aștern tăcute, se întind și adorm În grădina-n care floarea de bujor Își înalță capul plin de măreție… Umbră călătoare, ia să-mi spui tu mie:
De ce vântu-ți cântă și duios te-alină, Ș-apoi pleci pribeagă când soarele apune? Umbra supărată tace, nu răspunde Și în taina clipei tăcută se ascunde,
Când sfios bujorul floarea își deschide, Plin de frumusețe și de primăvară, Peste fruntea-naltă-și pune roșie tiară… Luminând ograda, încet o tămâie Cu parfum de floare și de bucurie, Și în noapte clară, când răsare luna, Floarea de bujor îmi arată calea plină de lumină.
Se strânge furtuna în margini de zare, iar cerul, se-apleacă, tăcut peste ape; și plânge pământul sub grea apăsare, iar tunetul crapă, tăcerea din noapte!
Tot urcă adâncul, tot crește-n tăcere și val după val, îmi cuprinde cărarea; dar eu, în genunchi, mă ascund în durere și caut spre Tine, așteptând îndurarea!
Deasupra acestei năprasnici furtuni, mai lasă o rază, călăuză să-mi fie ; prea suntem departe de liman și de lumi iar inima noastră, deznădejdea o știe!
Din palme-mi coboară, Îngerul meu, alb și caută-n zare, un semn de lumină; să vezi, dacă-n vale, sub cerul Tău, cald mai este o lume de pace și tihnă!
Mai ține-mi corabia, la cârma Ta dreaptă, că valul ne-mpinge, spre-adânc, uneori; cand noaptea-i adâncă și marea-agitată arată-mi cărarea, spre țărmul din zări!
Nu știu câte ape, mai sunt de trecut, nici câtă furtună, mai are să vină… dar știu că și marea, Doamne, când ai vrut s-a dat înapoi…din poruncă divină!
Se strânge furtuna în margini de zare și plânge pământul, sub grea apăsare!
Acum, când rătăcirea mi-o închei, Când universu-ntreg îmi e străin, Sorbind narcoza florilor de tei, Sus, pe terasa mea cu elfi și zei, Mi-am amintit de Friedrich Hölderlin.
Ce minunat că totu-i în zadar! Ce minunat că noi am priceput! Două făpturi de spirit și de har, Uitate-ntre sfârșit și început: Eu – lângă Ibru. El – lângă Neckar.
O aripă nevăzută unsă cu puteri astrale Smulge florilor parfumul vânturându-l pe terase Și așterne pe alee o ninsoare de petale Când cireșii își dezbracă alb veșmântul de mătase.
Din magnolii zboară fluturi, existențe efemere, Dau tributul primăverii și se-ntorc la rădăcină, Iedera, țintind înaltul,urcă două etajere, Iar sub streașină s-anină mov- ciorchinii de glicină…
Ca un rai florile dalbe cheamă oaspeții la nuntă Zămislind în taină fructul din care-au mușcat strămoșii Și-un cortegiu de albine cu bondarii se avântă Într-un dans prin aur galben poleind cu el galoșii…
Viața zumzăie prin parcuri – pomi, copii și păsărele Într-o dulce armonie gustă din nectarul păcii, Iar părinții-n contemplare poartă-n ochi sclipiri de stele, Din iubire fac vioară și îi dau tăria rocii…
