Mi-au zidit ființa pe un colț de zare, Pe-un versant de munte prăvălit în mare, Prinsă-n două lumi, fără de scăpare, Nu pot să cobor, nici să urc pe cale…
Ploile mă surpă, adâncind cărarea Valurile bat, răscolind uitarea, Soarele- n apus mă ademenește, Și la răsărit, visu’- mi răscolește,
Mă cerne mărunt, prin site de mori, Și- mi macină somnul, printre patru sori, Rătăcind prin hăul vameșilor, tristă, Cu cei patru sori, legați în batistă,
Stinsă e lumina, dar ea se răzbună, Din odaia nopții, zăbovi o lună, Pe oglinda apei, lunecă-n tăcere, Printre văluri albe, zdrențe de durere.
A fost la noi o secetă cumplită, Căci n-a căzut din cer un strop de ploaie Și n-am avut strujeni de pus în plită, Dar nici oloi de pus într-o tigaie…
Că-n lan nu ne-a rămas o răsărită Și-n pomii din livadă n-au fost poame, C-a fost la șes o secetă cumplită, Când vitele-au murit în câmp, de foame!
Eu neavând nimic de pus pe masă, Mi-am luat inima-n dinți și c-un halău, Am mers la iaz, unde-am picat în plasă, Căci m-a surprins privatul și a fost rău…
Cu flinta lui cu alice de sare M-a pus pe goană cât ai zice pește Și-acuma că-s bătrân simt că mă doare Acea sărăcie, ce și-azi… sclipește!
S-a liniștit deodată marea de aramă, Și codrul dă din ramuri un ultim, cald salut, Când timpul, fără milă, în umbră te mai cheamă, Să te cufunzi în noaptea din care ai crescut.
O zi de jumătate de iunie fierbinte, În care geniul tău s-a strâns într-un oftat, Lăsând o moștenire de cuvinte sfinte, Un univers de doruri ce nu a mai plecat.
Te caută și astăzi o Floare Albastră-n vale, Și dorul de mândruță prin codri vechi mai geme, Iar geniul tău, înscris pe bolțile opale, Rămâne neatins de curgerea de vreme.
Cobori din nemurire, măcar pentru o clipă, Să vezi cum limba noastră prin tine-a prins altar, Iar timpul ce pe oameni îi frânge și-i risipă, Pe tine te păstrează etern și natural.
Dormi în lumină, poet al serii line, Căci n-ai murit o clipă din tot ce-ai zămislit; Cât curge Dunărea și codrul se mai ține, Tu ești Luceafărul ce nu a asfințit.
15 Iunie – Ziua în care s-a stins un Luceafăr
Într-o zi de 15 iunie, cerul limbii române a pierdut o stea care nu s-a stins niciodată cu adevărat. Atunci a plecat dintre oameni Mihai Eminescu, cel care a dăruit neamului românesc nu doar poezii, ci suflet, visare și nemurire. Eminescu nu a scris doar cuvinte. El a adunat în versurile sale dorul codrilor, șoapta izvoarelor, taina nopților înstelate și zbuciumul inimii omenești. A făcut din limba română o catedrală de lumină, în care fiecare generație găsește un colț de adevăr și frumusețe.
Astăzi, la mai bine de un secol de la plecarea sa, Luceafărul poeziei românești continuă să lumineze. Îl regăsim în foșnetul teilor, în liniștea bibliotecilor, în glasul copiilor care îi învață versurile și în inimile celor care încă mai cred în puterea cuvântului. Nu plângem doar moartea unui poet. Cinstim viața unui spirit care a învins timpul. Trupul său s-a odihnit, dar opera sa a devenit nemuritoare. Și poate că, undeva, printre stelele pe care le-a iubit atât de mult, Eminescu continuă să scrie. Iar fiecare rază de lună care cade peste pământ poartă încă ecoul unui vers nespus. Odihnește-te în lumină, Poet al Neamului! România îți rostește numele cu recunoștință, iar timpul însuși îți păstrează vie amintirea.
Mi-e dor de el, același, in fiecare zi, Ca ploaia de un cer ce nu mai știe a plânge. Ca marea de corăbii rătăcite-n zări târzii, Ca focul de scânteia care-l mai poate stinge.
Mi-a fost și ieri, si-alaltăieri, și-n nopțile tăcute, Când luna își cernea argintul peste tămple reci. Iar gândurile mele, păsări albe și pierdute, Băteau in geamul inimii cu aripi tot mai seci.
Mi-e dor de el cum țipă iarba după rouă , Cum dor salcamii frănți de vânt în primăveri amare Cum plânge o vioară veche intr-o sală nouă , Cu sunet lung si tremurat de dragoste, în soare.
Și port absența lui ca pe-o dantelă grea de ceață, Cusută fin pe umerii tăcerilor din mine, Iar vocea lui mai curge uneori in dimineață Prin suflet obosit de doruri clandestine.
Mi-e dor de el in felul crud în care arde geamul Când tremură sub nor și nimeni nu-l mai vede. În felul blând în care toamna își dezbracă ramul Și lasă frunza galbenă sa moară-n iarba verde.
Și poate dorul ăsta n-are leac și nici sfârșit, E fluviul care sapă încet prin stâncă vie, E cântecul pe care l-am uitat, dar l-am trăit, O rană dulce, adâncă, transformată-n poezie.
Înaltă și zveltă mă mângâie iarba, Duioasă-i de uit c-am venit la cosit, E rutul în toi și-aș vrea baba oarba S-o-ncepem iubito-n covorul ursit. Olimpiadă, cosașii fac peste gardul Ce strașnic în brațe grădina îți ține , Mă-ndeamnă de zor să sar în jacartul Din iarba dospind fremătări sanguine.
Lăptuci îmi inundă cu pufii lor fața, Ironică apa-n butoi m-oglindește, M-asemăn pisicii ce-și vâră mustața În oale când laptele-i drag smântânește… Vântu-mi culege polen de prin crini, Rimel arămiu pentru-a mea mustăcioară, Până vii, iubito, smulg netrebnicii spini Care-n dulcele ceas, surprize coboară…
Cântă în ierburi a dor, clorofila, Luna prin nori strecoară dorințe, E ora să-ntoarcem amorului fila Și brâul să uite că-i paj de catrințe! E ora când cerbii rotesc căprioare, Și coada-și desfac cocoșii de munte, Eu, mijlocu-ți fierbinte nu-l iert de strânsoare Până pacea-ți va fi regină sub frunte…
FĂRĂ COMENTARII Noi, bărbaţii –asta-i soarta! – Suntem, chiar din vremea veche, Proştii fără de pereche, Până ne-ntâlnim…consoarta!
RĂZBUNARE Niciun bărbat nu merită, în viaţă, Să fie fericit şi, drept urmare, Ar trebui ca toţi –o spun pe faţă – Să fie obligaţi să se însoare.
FEMEIA ŞI BĂRBATUL Privind în nota jucăuşă, Rămasă din copilărie, Femeia este o PĂPUŞĂ, Bărbatu-n mâna-i…JUCĂRIE.
DE ZIUA MONDIALĂ A FERICIRII În lume, și-i un lucru bun, Sunt fericiți destui bărbați, Dar eu afirm, și știu ce spun, Că, sigur, ăia-s… ne-nsurați!
S-A LĂMURIT S-a lămurit un mic aspect Real și, totuși, incredibil: Burlacu-i un bărbat PERFECT Ce, însurat, e…PERFECTIBIL!
ABIA ACUMA… Abia acuma înţeleg, Şi toţi bărbaţii-mi dau dreptate, Că, la amantă, eşti întreg, Iar la nevastă…jumătate!
EGALITATE PERFECTĂ Cu ale noastre soaţe,, blânde, rele, Noi ne simţim egali, bărbaţi de soi: Acasă, suntem, veşnic, noi sub ele, Iar la serviciu, ele peste noi.
BABA FLOAREA Vecina-şi râde de bărbat, Să afle lumea, tineretul, Că, noaptea, lângă ea, în pat, Mereu îi cade…internetul!
Zbor spre înălțimi 