Laura Maries

Așezământul (partea a șaptea – ultima)
Laura Maries - Fetelor, am și uitat, mă așteaptă un vecin să-l duc până la Ciurari, o fi înghețat în sanie, săracul! Revin mâine dimineață că v-am adus câteva daruri la fiecare. Te mai găsesc și mâine,Zmara, da? Avem atâtea să ne spunem. Nu puteți pleca până nu-mi povestești despre tine. Cu verișoarele mele avem tot timpul să ne împrospătăm amintirile. Auzii ceva de Câmpulung. Și eu am ceva treabă pe acolo. - Bine, așa să fie! Dar vorbele ei erau neconvingătoare. În fața ei nu mai era puștiulică ăla cu nădragii albi de pânză suflecați până peste genunchi. Un zvăpăiat care o învățase să călărească și încă bine. Îi venea greu să creadă că uriașul ăsta mustăcios era Zamfir acela. O intimida puțin, avea o voce care o înfiora, îi dădea o stare de neliniște plăcută, totuși. - Petrina, chiar el m-a învățat să călăresc? Astea au fost primele ei cuvinte după plecarea bărbatului. - Sigur că da, nu mai ții minte? A încercat și cu noi, astea mai mari, da nu s-a lipit de noi, ne era prea frică. Stăteam pe margine și muream de necaz când te vedeam pe tine așa de curajoasă. Parcă îl văz, venea în galop și când ajungea în dreptul tău se apleca cu mâna întinsă strigând: "Uite-o, nu e, dar se suie!". Tu îl așteptai jucând pe loc de nerăbdare, îl prindeai de mâna întinsă, el te arunca imediat în spate și vă îndreptați mereu spre luncă, la izvoare. Vă întorceați încetișor, cu o mutră spășită. N-ați povestit niciodată unde ajungeați și ce făceați acolo. - Eu, nici atâta nu-mi amintesc! Eram prea mică să mai țin minte. În seara aceea au dormit la rude. Toată noaptea au sporovăit și au pus țara la cale. Au stabilit ca în vacanța de Sfintele Paști să meargă fetele mai mari la Burdea, poate le duce tata popa la Pitești, cu trenul. - Dacă nu dormiți odată, vă scot pe toate în zăpadă! Le-a amenințat Domnica de câteva ori după ce trecuse deja de miezul nopții, dar ele tăceau câteva clipe, apoi se puneau iar pe boscorodit. Spre dimineață zăpada căzută în timpul nopții ajungea deja până la glezne. - Noi plecăm, fie ce-o fi, nene Florică. Nu vreau să ne prindă vreun viscol pe aici. Caii sunt odihniți, mâncați, șapte-opt kilometri îi facem repede. Zis și făcut. Au primit un picior de porc și vreo 10 litri din vinul renumit al gazdei și au luat-o din loc. - Uite, nășică! Sunt urme de sănii pe drum, înseamnă că nu vom avea probleme. Au trecut ușor de pădurea Berindeilor, când în spate au răsunat chiote și nechezatul mai multor cai. Întorcând capul, Zmara a zărit mai mulți călăreți. În câteva minute le-au ajuns și le-au înconjurat. Unul dintre ei, mic și îndesat, a sărit pe unul dintre cai și a reușit să-i oprească. - Ce vrei de la noi, tâlharule? Cine ești de îndrăznești să ne oprești? Glasul preotesei era răspicat, nu admitea replică. - Eu n-am nici o vină, coniță! Ascult doar de ordinul primit. O să ajungeț cu bine acas, fiți fără grijă! Chiar atunci sosi în galop un alt călăreț, ajungând în dreptul saniei, a tras de-o parte macatul de pe picioarele femeilor, a prins-o puternic de mână pe Zmara și cu o forță neobișnuită a smuls-o de pe capră și a urcat-o pe cal, în spatele lui. Pe când fata era în zbor, i-a șoptit destul de clar: " Uite-o, nu e, dar se suie!". Și Zmara a știut cine se ascunde sub fularul ăla negru, s-a potolit ca prin farmec și s-a lăsat dusă. Cu toată împotrivirea ei, Zmaranda a fost însoțită de vreo trei călăreți până la intrarea în sat, apoi au făcut stânga împrejur, chiuind. Zamfir s-a oprit cu Zmara la o căsuță mai retrasă unde locuia o mătușă de-a lui, văduvă. Un vecin l-a strigat din spatele gardului: - Zamfire, taică, mătușă-ta va rămâne la ai tăi în noaptea asta. A zâs că știi rostul cheii. Zăpăucu' ăla dă câine s-a loat după ea, n-a lăsat-o sângurică pă drum. După ce a liniștit-o pe fată că totul e în ordine cu nășica ei, au povestit toată noaptea la gura sobei. A doua zi urma s-o ducă la rudele ei, apoi la Burdea, cu scuzele cuvenite. Dimineața s-au pomenit îngropați într-o mare albă. Ninsese așa de abundent, că au trebuit să împingă amândoi ușa de la intrare să vadă ce-i afară. Urgie. Nici nu putea fi vorba de "plecat undeva. Și au rămas împreună până s-a topit zăpada, până au ieșit ghioceii, apoi vara, iarna, multe alte anotimpuri la rând. Întâi cu AȘEZĂMÂNT, apoi cu nuntă, după voia ambelor familii. Și au urmat după ei multe neamuri, printre care mă număr și eu, ei urmând să trăiască mai departe în sufletul urmașilor. zzz Să fiu sinceră, m-a cam obosit povestea asta. M-a și pus puțin pe gânduri. Am auzit-o de atâtea ori în copilărie, că mi s-a întipărit în memorie ca pe o peliculă de film. Când eram mică, auzeam adeseori zicând în spatele meu pe cei mai în vârstă: " Asta e leită Zmaranda, grasă , bălaie și frumoasă ca ea, cu ochii albaștri ca cerul". Să ne înțelegem bine. Era vorba despre Zmara, nu despre nășica ei. Deci Zmara mi-a fost străbunică. Chiar să se fi îngrășat? Așa că am făcut un calcul, cam câți înaintași mai cunoscuți au contribuit la ivirea mea pe lume. Mămica și tăticu - doi. Tata mare și mama mare dinspre mama - doi. Tata mare și mama mare dinspre tata- încă doi. Până acum avem șase. Adunând câte doi părinți la fiecare dintre cei patru bunici, fac opt. Împreună am adunat 14 înaintași. Deci, eu sunt alcătuită din celulele acestora, plecați toți într-o lume mai bună. Dar stați așa! La aceștia se adună câteva zeci de rude de sânge, copiii mei, frații și surorile, verii, nepoții și strănepoții mei. Fără să țin cont de rudele prin alianță. Eu port în mine toate provocările prin care au trecut neamurile mele, cele două războaie mondiale, răscoala din 1907, evenimentele interbelice cu legionarii la putere, comunismul, evenimentele din 1989, cutremure, epidemii, boli, căsătorii din dragoste, din interes, silite, înmormântări, botezuri, toate sunt încrustate în destinul lor, deci și în al meu. Acum parcă m-am răcorit. Îi las pe toți să se odihnească și merg și eu la culcare.

Redactor: Nela Viorica Boca

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț