Dixit
(𝑃𝑜𝑒𝑧𝑖𝑒 𝑖𝑛𝑠𝑝𝑖𝑟𝑎𝑡𝑎̆ 𝑑𝑢𝑝𝑎̆ 𝑠𝑐𝑒𝑛𝑎 𝑑𝑖𝑛 𝑐𝑎𝑝𝑖𝑡𝑜𝑙𝑢𝑙 𝑉 “𝑀𝑎𝑟𝑒𝑙𝑒 𝐼𝑛𝑐ℎ𝑖𝑧𝑖𝑡𝑜𝑟” 𝑑𝑖𝑛 𝐹𝑟𝑎𝑡̦𝑖𝑖 𝐾𝑎𝑟𝑎𝑚𝑎𝑧𝑜𝑣 – 𝐹.𝑀. 𝐷𝑜𝑠𝑡𝑜𝑖𝑒𝑣𝑠𝑘𝑖)
A coborât din nou la ei, în toiul zarvei,
Să le aline suferința celor mulți,
Strălucitor, la fel ca ieri, sub cerul slavei,
Îi miluia pe suferinzi și pe desculți.
Întreg orașul l-a primit cu veselie,
Țineau în mâini bogate ramuri de finic,
În ochi purtau o negrăită bucurie
Și cel bătrân, și cel bolnav, și cel calic.
Pitici zglobii se strecurau să-i sară-n brațe,
Îl preaslăveau și îl primeau cu plecăciuni,
El îi lăsa de-un colț de haină să se-agațe
Și-i cerceta cu ochi adânci de rugăciuni.
Chiar înviase, de curând, un pui de fată,
Ce nu-mplinise încă șapte anișori,
În urma lor, s-a strâns alai cât o armată,
De pretutindeni I-aruncau priviri și flori.
Dar murmur mare se iscase în cetate,
Mai marii obștii șușoteau nemulțumiți,
Cuvântul Viu se pogorâse peste gloate,
Să-i izbăvească pe cei mulți și necăjiți.
-De ce acum? Și pironit în barba-i deasă,
Își răsfoia niște-nsemnări dintr-un jurnal
Și-ntunecat, a început din el să-și iasă,
Nu-l mai răbda tunica lui de cardinal.
…
Cu-n gest discret, își duse mâna la sprânceană,
Ca la un semn, ciracii lui s-au năpustit,
Dar El rămase neclintit ca o icoană
Și îi privea așa senin și liniștit.
- Acestor poame le-ai făcut pustiu de bine?
Mlădițe sterpe… poate n-o să-mi dai crezare,
Dar dac-aș da, acum, un ordin la mulțime,
Să-i vezi cum sar să-ți pună rugul sub picioare. - Cu multă trudă, am reușit, de-amar de vreme,
Să-i fac să uite învățătura Ta aleasă,
Pe unde-apari, nu știu, dar ies numai probleme,
Dar El tăcea, cu o tăcere neînțeleasă. - De ce-ai venit să faci atâta tulburare,
Ce vrei să scoți din lumea asta de mujici?
Deși, în ciuda-atâtor veacuri în spinare,
Ei nu cunosc decât de lege și de bici. - Îi îngrijesc, îi ocrotesc ca un părinte,
Le-astâmpăr foamea și dorințele lumești,
Acum, te rog, mai am o mare rugăminte,
De ce-ai venit, așa din timp, să ne muncești? - Povara grea a libertății-i mult prea mare,
Nu vezi că ei se mulțumesc cu mai puțin?
Eu îi astâmpăr doar cu-o blidă de mâncare,
Din mâna mea, ei o primesc ca un destin. - Nu zici nimic, nu îmi răspunzi la acuzații?
Știi, uneori, mă simt atât de concesiv,
Chiar răbdător și milostiv cu toți damnații,
Dar El tăcea, tăcea adânc și obsesiv. - Eu încă-aștept să-mi spui de ce ne tulburi pacea?
Știi, uneori mă simt un munte de clemență,
Fă un efort, aruncă, dragă, carapacea…
Nu mă sfida, nu mă trata cu insolență.
Dar El tăcea, tăcerea Lui era înaltă,
Trăia ceva, de necuprins și neînțeles,
Era cât toată înțelepciunea laolaltă
Și n-o trăda cu nici un chip, cu nici un gest.
- O să-ți accept tăcerea ta, dar nu pot crede
Că toate astea-s pentru-n pumn de venetici
Și scos din minți, cu mâna-n pieptu-I se repede
Și-l aruncă, urlând, la gărzi: – Să-l luați de-aici!
S-a ridicat cu o mișcare grațioasă,
Făcând un pas, un pas imens către cezar,
Îl sărută cu o tăcere grandioasă,
El se trezi, încă năuc, ca din coșmar.
Abia atunci a înțeles că-n necuvinte,
Ținea ascunsă o mare taină dintru veci,
Și El tăcea, tăcea absurd, ca și-nainte…
- Nu-ți cer nimic, atâta doar te rog, să pleci!
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț s
Zbor spre înălțimi 