Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu – marele clasic al literaturii române

Motto: „Sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba și vorba cu fapta căci numai astfel vei obține un echilibru statornic între lumea ta cea mică dinăuntru și lumea dinafară” – Liviu Rebreanu în „Pădurea spânzuraţilor”

Ieri, 27 noiembrie, s-au împlinit 135 de ani de la naşterea lui Liviu Rebreanu, prozator, dramaturg şi traducător român, membru titular al Academiei Române, fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti, preşedinte al Societății Scriitorilor Români şi vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie al Radiodifuziunii între anii 1933-1936. El este considerat întemeietorul romanului românesc modern, reuşind să abordeze în scrierile sale o diversitate de teme, izbutind să surprindă aspectele existenţei umane în complexitatea ei socială și psihologică.

Liviu Rebreanu este autorul primului roman obiectiv din literatura română, ”Ion”, și al primului roman de analiză psihologică din proza românească, ”Pădurea spânzuraților”.
Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885, în satul Târlișua, din fostul comitat Solnoc Dăbâca (azi județul Bistrița-Năsăud), fiind al cincilea născut din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută Diuganu).
În anul 1889, familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea Someșului Mare.
Despre acest loc, numit „Cuibul visurilor”, într-una din povestirile publicate de scriitor, Rebreanu avea să amintească, peste ani: „În Maieru am trăit cele mai frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.”
În anul 1891, a început cursurile școlii primare din Maieru, despre care avea să amintească peste ani: „Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite și ale științei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat, Poveștile ardelenești ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume.”
În anul 1895, a urmat două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud, apoi, în 1897, s-a mutat la școala de băieți din Bistrița („Polgári fiu iskola”), cunoscută și ca Gimnaziul Evanghelic din Bistrița, Colegiul Național „Liviu Rebreanu” de astăzi.
Rebreanu şi-a început scrierile cu poezii de dragoste, după ce s-a îndrăgosit pentru prima dată în adolescenţă, în clasa a III-a a Gimnaziului din Bistriţa.
”Eram înamorat de fata unui coşar, şi ea elevă la liceu, şi urmarea amorului meu înfocat a fost că într-o vacanţă i-am făcut o elegie. De atunci m-am lăsat de poezie. Tot literatură nepublicată au fost sumedenie de piese de teatru pe care le compuneam fiind tot elev de liceu, inspirat fiind de trupele de teatru cari veneau la Bistriţa şi la ale căror spectacole intram prin contrabandă. Mi-amintesc că am văzut un vodevil unguresc şi imediat am făcut şi eu unul în româneşte. Probabil că tot amorul pe care-l nutream de astă dată pentru actriţă a fost un stimulent”, mărturisea romancierul, peste ani, în cadrul unui interviu.
În anul 1900, a urmat Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron, în nord-vestul Ungariei, iar la sfârșitul primului an obține calificativul „eminent”.
Aici îşi va continua pasiunea pentru studiul limbilor străine.
În anul 1902, după abateri de la regulamentul militar al școlii, a primit doar distincția simplă, iar în cel de-al treilea an a pierdut și distincția simplă, din cauza mediei scăzute la „purtare”.
Rebreanu şi-ar fi dorit să fie un medic de succes, să facă înconjurul lumii şi să cânte din armonică. Nu s-a făcut medic din cauza lipsurilor financiare din tinereţe care l-au împiedicat să urmeze Facultatea de Medicină. De muzică, o altă pasiune a sa neîmplinită, nu s-a ocupat din lipsă de timp.
Între anii 1903 – 1906, a urmat Academia militară „Ludoviceum” din Budapesta, unde, în primul an, a primit distincția de eminent.
La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula, unde, pe lângă îndatoririle militare a avut preocupări literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice.
În anul 1907, a conspectat numeroase opere din literatura universală, din clasici francezi, ruși, germani, italieni, englezi, maghiari şi a realizat câteva proiecte de literatură dramatică.
A scris și transcris cinci povestiri, în limba maghiară, din ciclul „Szamárlétra”/”Scara măgarilor”, nepublicate.
La 12 februarie 1908 demisionează din armată și revine în Prislopul Năsăudului, moment pe care Rebreanu îl va rememora ulterior: „Aici am luat contact cu țăranul român, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de toate suferințele și visurile lui – lucruri care aveau să treacă mai târziu în literatura mea…”.
Pe 1 noiembrie 1908, a debutat în presa românească la Sibiu, în revista „Luceafărul”, unde îi apare nuvela „Codrea”. Tot aici va publica nuvelele „Ofilire” (1908), „Răfuială” (1909) și „Nevasta” (1911).
În anul 1909, a lucrat, pentru scurtă vreme, ca funcționar la primăria din Vărarea, actualul Nepos, perioadă în care va participa la serbările Astrei de la Sibiu.
Se va muta, apoi, la Bucureşti, unde a participat pentru prima oară la o ședință a cenaclului literar condus de Mihail Dragomirescu, din care mai făceau parte Ion Minulescu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Mihail Săulescu, Mihai Sorbul.
În ianuarie 1910, pe baza convenției cu Austro-Ungaria, guvernul budapestan cere autorităților românești extrădarea gazetarului ardelean, din cauza activităţii sale publicistice favorabile românilor de peste munţi, iar o lună mai târziu, Rebreanu a fost arestat și plasat în închisoarea Văcărești.
Aici, Rebreanu va definitiva nuvela „Culcușul”, publicată, mai apoi, în revista „Convorbiri critice”, remarcabilă prin pitorescul lumii zugrăvite, prin spiritul de observație, prin energia decepției și mai ales prin originalitatea limbii.
Din închisoarea Văcărești, este transferat la închisoarea din Gyula, Imperiul Austro-Ungar.
Aici va scrie „Golanii” și va începe să traducă volumul de povestiri „Lelki kalandok”/”Aventuri spirituale”, care va fi publicat la Budapesta, în anul 1908, însă sub semnătura scriitorului maghiar Gyula Szini, unul din apropiaţii săi.
La 16 august 1910, Rebreanu este eliberat din închisoare, după șase luni de temniță.
A primit, apoi, un post de ajutor de notar în Măgura Ilvei, apoi un post similar în Nimigea.
În toamna anului 1910 va reveni la Bucureşti, dar întâmpină o serie de greutăți financiare. Este angajat la publicația „Ordinea”, iar la 25 octombrie 1910 a debutat în revista „Convorbiri critice”.
În aceeaşi perioadă, va edita, alături de Mihail Sorbul, revista „Scena”, dedicată teatrului și muzicii.
În anul următor, traduce piesele „Hoții” de Schiller și „Ofițerul” de Franz Molnar şi lansează revista bilunară „Teatrul”.
În iunie 1911, este numit secretar literar la Teatrul Național din Craiova, condus de Emil Gârleanu. Aici o va cunoaşte pe actriţa Ștefana (Fanny) Rădulescu, care va debuta, la 9 octombrie, în spectacolul cu piesa „Rapsozii” de Victor Eftimiu. Rebreanu se îndrăgosteşte nebuneşte de tânăra actriţă.
Între timp devine membru al Societății Scriitorilor Români, iar la 15 ianuarie 1912, începe să publice în revista craioveană „Ramuri”, condusă de Constantin Șaban-Făgețel.
La 19 ianuarie 1912, Liviu Rebreanu se căsătorește cu actrița Ștefana (Fanny) Rădulescu, descendentă a unei familii înstărite, o femeie ambițioasă, frumoasă și impulsivă, sufletul pereche care avea să-i rămână alături până la finalul vieţii. A iubit-o atât de mult pe aceasta, încât i-a recunoscut copilul nelegitim făcut cu alt bărbat, o fetiţă care avea trei ani, la data căsătoriei celor doi, pe nume Puia-Florica.
Peste doar câteva luni, soţia sa a fost „dezangajată” de la Teatrul Național din Craiova, iar proaspăta familie va părăsi oraşul, stabilindu-se la București.
După intervenţia lui Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, soţia sa este angajată la Teatrul Național, iar Liviu Rebreanu va avea colaborări la mai multe publicaţii, starea materială a familiei fiind deosebit de dificilă.
Mai mult, şi familia sa rămasă la Prislop, formată din nouă suflete, îi cerea cu disperare ajutorul material, în condiţiile în care tatăl său, Vasile Rebreanu, mai lucra doar „cancelarist” la avocatul Tudor Moisil.
În anul 1912, în Almanahul Societății Scriitorilor Români apare poemul în proză „Mărturisire” (amintit de Fanny Rebreanu, în volumul „Cu soțul meu, ca discretă cerere în căsătorie”), o prelucrare a unui text maghiar, „Strófak”/”Strofe”, aparținând prietenului său Szini Gyula. În „Mărturisire”, Liviu Rebreanu realiza o romantică şi emoţionantă mărturie a iubirii pentru soţia sa: ”Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta este un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aici începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că eşti oacheşă; nici: te iubesc pentru că eşti bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că eşti oacheşă, cu toate că eşti bună şi te-aş iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea”…
A urmat intrarea României în de-al doilea război balcanic, iar Rebreanu se va angaja ca reporter la ziarul „Adevărul”, până la finalul războiului.
La 27 august 1916, România a declarat război Austro-Ungariei, iar fostul ofițer Liviu Rebreanu vrea să intre voluntar în armata română, fără succes.
După ce armatele germane ocupă Bucureștiul, Rebreanu rămâne închis în casă şi va lucra la romanul „Ion”. Subtitlul acestuia era „Glasul pământului, Glasul iubirii” și anunța principalul conflict din text. Apărea, astfel, primul roman obiectiv din literatura română. „Ion” va vedea lumina tiparului la 20 noiembrie 1920, la Bucureşti, iar Academia Română îi acordă pentru acest roman prestigiosul Premiul Năsturel-Herescu.
În mai 1917, fratele său, Emil Rebreanu, ofițer în armata austro-ungară, este acuzat de dezertare și spionaj, fiind condamnat la moarte, în primăvara anului 1918 a fost arestat și anchetat de autoritățile de ocupație, şi executat prin spânzurare.
Rebreanu va afla de moartea fratelui său, abia în 1919. Scrisorile trimise de fratele său de pe front l-au inspirat să scrie un roman despre atmosfera de război. Rebreanu a vizitat locul în care fratele său a fost executat şi timp de patru ani a lucrat la roman. În anul 1922, vedea lumina tiparului „Pădurea spânzuraţilor”, primul roman de analiză psihologică din proza românească, acesta fiind reeditat în anii 1925, 1926, 1928, 1929, 1930, 1940, fiind tradus în nu mai puţin de douăzeci limbi străine. Volumul a obținut „Marele premiu al romanului” acordat în 1924 de Societatea Scriitorilor Români.
La sfârșitul anului 1926, plecând de la proiectul unei nuvele („Nebunul”), plănuiește volumul „Ciuleandra”. În martie 1927, scrie prima versiune a nuvelei sau miniromanului, apoi, la 8 august, definitivează cea de-a doua versiune manuscrisă. „Ciuleandra” va suferi reeditări în anii 1927, 1928, 1934, 1941 şi 1942. Romanul se remarcă prin frumuseţe mitologică, motivul central, dansul, care dă numele romanului, prefigurând un mit al existenţei însăşi.
În 1929, la însărcinarea primului ministru, a lucrat la proiectele de organizare a Direcției Educației Poporului, al cărei conducător a devenit la începutul anului următor.
În decembrie 1929, este numit director al Teatrului Național din București, însă la 19 noiembrie 1930, în urma unor dezamăgiri înregistrate în conducerea treburilor publice, Rebreanu a demisionat din conducerea Direcției Educației Poporului şi din fruntea Teatrului Naţional.
Va cumpăra o casă și o vie la Valea Mare, lângă Pitești, unde se va simţi inspirat şi va scrie multe din volumele sale, pe mai departe.
Despre acest loc, soţia sa, Fanny Rebreanu, declara: „Via de la Valea Mare, a fost singurul loc în care Liviu al meu s-a simţit cu adevărat fericit… De când şi-a cumpărat casa, toate verile până după cules şi le petrecea acolo, iar în perioada creaţiei, indiferent de anotimp, şederea la vie se prelungea la 5-6-9, luni, cât era nevoie”. De asemenea, la şcoala din Valea Mare, Liviu Rebreanu împreună cu soţia sa, îmbrăcată mereu în costum naţional, dăruiau un premiu în ultima zi a anului şcolar, elevului cel mai silitor, dar care era lipsit de posibilităţi materiale.
După experiențele literare precedente, el a scris „Răscoala”, caracterizat de George Călinescu ca „roman al gloatei”. El poate fi considerat o capodoperă a romanului românesc din toate timpurile şi va vedea lumina tiparului în anul 1933.
Între anii 1933-1936, Rebreanu devine vicepreşedinte al Consiliului de Administraţie al Radiodifuziunii, în aceeaşi perioadă, fiica sa adoptivă, devenită Puia Vasilescu-Rebreanu (prin căsătoria, la 25 octombrie 1931, cu sublocotenentul Radu Vasilescu la biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti, avându-i ca nași pe Iuliu Maniu și pe Elena, văduva lui George Coşbuc), va deveni crainică a Radiodifuziunii Române. De asemenea, Radu Vasilescu, ginerele său, se va afla, din postura de ofițer-cavalerist în Armată, pe lista angajaţilor Radiodifuziunii, pe funcţiile de reporter şi al doilea crainic sportiv al Radioului, în ordine cronologică, după Gheorghe Țari.
După 1936, Vasilescu a comentat toate marile derby-uri ale fotbalului românesc, precum și meciurile echipei naționale a României, până la începerea războiului.
Radu Vasilescu s-a remarcat prin utilizarea unei metode grafice foarte utilă. El solicita radiofoniștilor să ia o foaie de hârtie și să deseneze un dreptunghi. Apoi, prin trasarea unei linii longitudinale și a încă două transversale, se obțineau șase careuri. Acestea erau numerotate începând din colțul stânga sus al foii, iar cronica sonoră era, în acest fel, mult mai interesantă pentru ascultători, deoarece comentatorul folosea și el suprafețele numerotate pentru descriere.
Revenind la Liviu Rebreanu, în perioada mandatului de vicepreşedinte al Radioului, a lucrat la alcătuirea „Programului vorbit” şi s-a preocupat de dezvoltarea Teatrului Radiofonic ca gen de sine stătător.
De asemenea, Rebreanu va fi unul dintre conferenţiarii prezenţi în cadrul emisiunii „Universitatea Radio”, iar opera sa a fost prezentată pe larg în cadrul emisiunilor Radiodifuziunii.
În 1934, Rebreanu va cumpăra un apartament în Bucureşti, în care să locuiască fiica sa, Puia.
În 1941, este numit din nou în funcţia de director al Teatrului Național, iar mai apoi devine şi director al cotidianului „Viața”.
În ianuarie 1942, realizează un turneu de conferinţe despre cultura românească la Berlin, München, Stuttgart, Leipzig, Dresda, Görlitz, Breslau, Viena.
La 27 ianuarie 1942, Rebreanu este decorat cu Ordinul „Coroana României” în grad de Mare Cruce.
Către sfârșitul vieții, Rebreanu a scris mai multe romane, polițiste sau cu subiecte care țin de zona paraliteraturii, cum ar fi „Adam și Eva”, bazat pe tema metempsihozei, „Gorila” și „Jar”, care descriau mediul intelectual și redacțiile unor ziare interbelice, sau „Crăișorul”, o biografia romanțată a lui Horia, care fusese poreclit de locuitorii munților Apuseni „Crăișorul munților”. Însă după „Răscoala”, Rebreanu nu a mai dat nici o capodoperă, toate romanele scrise ulterior fiind caracterizate de criticul George Călinescu drept „inegale”.
Rebreanu era un om foarte superstiţios: nu pleca la drum marţea, dacă zărea un preot pe stradă ştia că îl aşteaptă un lucru rău şi credea cu tărie în vise. Nu începea lucrul sâmbăta, numărul 7 nu-i era favorabil, 13 în schimb îi era simpatic. Credea în semne, în bătaia ochiului stâng şi a ochiului drept.
În ianuarie 1944, o radiografie pulmonară arată că are o „pată” la plămâni. Se va retrage la casa de la Valea Mare, unde trece la cele veşnice pe 1 septembrie 1944, la vârsta de 59 de ani, fiind vegheat de iubita lui soție, Fanny, și de Puia, fiica pe care a adoptat-o şi a adorat-o. Multă vreme a circulat zvonul că ar fi fost împușcat sau că s-ar fi sinucis, ambele variante nefiind, însă, susţinute de dovezi solide.
Este înhumat la cimitirul din localitate, printr-o ceremonie extrem de modestă.
O singură notă, din ziarul „Democratul” din 5 septembrie 1944, consemna superficial tristul eveniment: „Ieri după amiază a avut loc în comuna Valea Mare, din judeţul Argeş, înmormântarea scriitorului şi fostului director general al teatrelor, Liviu Rebreanu. La ceremonie au luat parte, pe lângă membrii familiei, un cerc restrâns de prieteni, un reprezentant al societăţii scriitorilor, precum şi unul al Academiei Române. Din partea ministerului Culturii Naţionale, a fost delegat dl. Petru Comărnescu, subinspector general al teatrelor”…
Însă, după câteva luni, este deshumat, transportat la Bucureşti, și reînhumat la Cimitirul Bellu, în vecinătatea marilor săi confrați, Eminescu, Caragiale și Coșbuc.
După moartea scriitorului, familia lui Liviu Rebreanu le-a acţionat în instanță, fără succes, pe Fanny şi Puia, negând statutul de descendenţă naturală şi moştenitoare, fiindcă fata nu ar fi fost adoptată legal, familia considerând actul de recunoaştere era un fals.
Casa memorială din Maieru a fost înființată în 1959 de către un grup de elevi conduși de Sever Ursa, un profesor român a cărui preocupare pentru opera lui Rebreanu l-a determinat să organizeze o mică expoziție cuprinzând unele dintre obiectele personale ale scriitorului în sala de intrare a școlii. Muzeul s-a extins apoi datorită dedicației inițiatorului acestuia, adăugându-se eforturile elevilor și profesorilor din localitate. În zilele noastre, casa memorială oferă peste trei sute de obiecte, câștigându-și prestigiul atât ca obiectiv turistic, cât și ca un loc în care moștenirea culturală este conservată și venerată.
Casa Memorială Liviu Rebreanu din Valea Mare a fost deschisă la 27 mai 1969, în locuinţa pe care Rebreanu a cumpărat-o în 1930 și pe care a stăpânit-o până la 1 septembrie 1944, când a încetat din viață. Casa memorială evocă personalitatea scriitorului prin intermediul obiectelor lui Liviu Rebreanu, manuscriselor, fotografiilor, scrisorilor, cărților ș.a.
În anul 1995, când Puia Vasilescu – Rebreanu a murit, a lăsat ca donaţie Muzeului Literaturii Române, apartamentul din București care adăpostește amintirile familiei și care a fost transformat în Casa Memorială Fanny și Liviu Rebreanu, inclusă în circuitul turistic. Colecția de aici cuprinde piese de mobilier, documente literare, scrisori, manuscrise, fotografii, precum și tablouri valoroase, pictate de Camil Ressu, Jean Steriadi, Nicolae Dărăscu, Francisc Șirato, și sculpturi realizate de Milița Petrașcu, Ion Jalea, Oscar Han. Tot aici se află și o colecție impresionantă de ceramică și o alta de icoane pe sticlă, toate lucrările aparținând prozatorului Liviu Rebreanu.
Scrierile sale au fost sursă de inspiraţie pentru numeroase ecranizări, între acestea aflându-se, mai întâi, „Ciuleandra”/”Verklungene Träume”, în 1930, se pare, primul film sonor în care se vorbeşte româneşte, scenariul şi regia Martin Berger, actori: Jeana Popovici-Voina, Nicolae Bălțățeanu, Elvira Godeanu, Petre Sturdza, Alice Sturdza, Doru Sireteanu, Thynelle Anys, Maria Forescu, imagine: Lazslo Schaeffer, Georg Bruckbauer, muzica: Arthur Guttmann, scenografie: Otto Gullstorff şi Osia Koffler. Au urmat „Pădurea spânzuraților” (1964), în regia lui Liviu Ciulei, care a câștigat premiul pentru regie la Festivalul de la Cannes, în 1965, „Răscoala” (1965), în regia lui Mircea Mureșan, „Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii” (1979), în regia lui Mircea Mureșan sau „Ciuleandra” (1984), în regia lui Sergiu Nicolaescu. (preluare Internet).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: