Concurs Pe urmele lui Eminescu

Sunt umbra unui vis – al patrulea premiu

Tamara Tomiris Gorincioi

“Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”,
Să fiu rănit de misterul unei lumini stelare.
Dar astăzi mi-e totuna de viața ce mi-i dată,
Când nu găsesc răspunsul în zboruri inelare.

Strain îmi e și chipul ce l-am iubit odinioară,
Dureri și amăgire sunt toate-n această lume.
Din vidul ce-am zidit, iluzii sterpe mă doboară,
Sunt umbra unui vis topit, ca lutul cel din hume.

Dacă m-ai naște, Doamne, din nou sub zare,
Fă-mă o stâncă să nu simt această suferință.
Să mă lovească valuri, să mă înghită marea,
Să nu mai am regrete, să nu știu ce-i căință.

Mi-e dor de tine, moarte, o pulbere din cer,
Nu-mi pune lauri scumpi, redă-mi repaos veșnic.
Cuvântul meu, plitind prin stele, vă fie mesager,
Când măcinați de temeri, să ardă ca un sfeșnic.

DUALITATE – al patrulea premiu

Cristina Migailoiu

„Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”,
În ghemul durerii, inima mi-e înnodată!
Întrebări nerostite, lent se dezmorțesc
Din profunzimi,  în gândurile mele încolțesc!
Fi-voi eu clipa, ce-a trecut în zbor, din ‘ăst timp înşelător?
Sunt eu un pumn de lut, ce pentr-o secundă,
se crede o aripă de flutur, plăpândă?
Cine sunt? Încotro mă-ndrept? Ce caut pe Pamânt?
Sunt eu o infimă parte, din necuprinsa infinitate
sau sunt ființă muritoare, ce-n abisul neantului dispare?
Sunt eu negura, ce simt cum mă-nconjoară,
devorându-mă precum o haină fiară?
Sunt eu o scânteie divină, coborâtă din Marea Lumin
sau sunt o hienă flămândă în orice moment la pândă?
Sunt eu demonul veninos, ce mă ademeneşte cu glas prietenos
sau sunt muzica angelică,ce-o aud cântând, în al meu suflet  profund?
De unde vin? Care-i a mea menire pe Pamânt?
Întrebările nu-mi dau pace, nu mă lasă să trăiesc!
Oricât m-aş strădui, răspunsuri nu găsesc!
Spre Tine alergând, trecut-am Valea Umbrelor,
Nu ştiam că-ncet, voi învăța să mor,
Că suflet-mi va poposi, în Noaptea Întunecată!
Ieşi-voi de aici, doar metamorfozată!

Lacrimi și gânduri rebele – al cincilea premiu
Elena Coca Mahalu

,,Cufundat în întuneric, lîng-o cruce mărmurită”
Tăcut îți dormi somnul tată, sub o poză-acoperită
De zăpada mult prea rece și-amintirea care doare,
De lacrima neputinței și fumul de lumânare.

Vin și-îți pun multe-întrebări, tare repede-ai plecat
Încă-aveam mare nevoie de un umăr, de un sfat,
De o glumă, de un zâmbet și de chipul tău cel drag,
Din poarta casei mă uit, dar tu nu m-aștepți în prag…

Ce gol ai lăsat în suflet, ce șuvoi de lacrimi grele
Amintirea ta e vie, păstrată-n gânduri rebele
Și în versuri mult prea triste, care-or dăinui mereu
Doamne, ai grijă în ceruri, de scump și drag tatăl meu!

ROD FUNERAR – al cincilea premiu
Andreea Pîrlea

,,Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”,
când viața părea a fi înnodată
cu iubire și dor în vis călător,
de mă simțeam un mitic zburător…

Credeam că moartea este doar o umbră
și nici măcar nu o vedeam sumbră.
Alergam pe vise copilărește,
întrebând floarea dacă mă iubește.

Când adormeam în poala vieții,
mă întrebam ce-or crede poeții
despre viață, lume și destin
și de ce moartea pare un chin…

Călcând poetul pe frunze cu dor,
lumea îl crede un simplu visător
care prinde versurile în brațe
și le sărută ca să le-nalțe.

Nu credeam că moartea, cu ochii ei,
mă va învăța cum dansul să-nchei,
nici că îmi va zâmbi ștrengărește,
zicând că eternitatea mă pândește.

Și am rămas cu o mirare creatoare,
privind moartea ca pe o vrăjitoare
care în cavalcada nocturnă îngână
versul peste care este stăpână.

Libertatea divină – mențiune

Doina Sandu

,,Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare”
Caut libertatea divină din lanţuri grele să mă scoată!
Un înger, cunoscându-mi gândurile mă urmăreşte
Şi-n lacul dorinţelor mele cu mine s-avântă!

Chiar de-i tristeţe-n jur, trăiesc ziua plătită cu nimic
Umplându-mi inima şi cu frânturi de lumină.
Tristă sunt când noaptea cade-n întuneric,
Că-n veşmântul norilor s-acoperă bătrâna Lună.

Trăiesc în dimensiunea vieţii mele, necerînd ajutor
Fiind mai mult abandonată, mai puţin iubită.
Umplându-mă cu multă voinţă asemeni fluturelui în zbor
Ce-n înalturi se ridică având o aripioară ruptă.

Ating făr’ să am teamă de nimica
Florile ce s-ascund printre spinii cu suflet.
Bobocii, îi mângâi şi lin deformându-se
Îmi arată cum prin miracol, flori şi ei devin!

Încep să râd după ,,ruşinea ce-am plâns”
Poposind mai mult în grădina gândurilor.
Colind prin văile ce încă nu mi le-au distrus
Şi-mi fac noi planuri, în faţa râzâtorilor!

Redactor, coordonator Ana Văcărășu

Redactor șef Camelia Boț

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: