Eduar Bucium

Azi, 24 ianuarie, este Ziua tuturor românilor!. La mulți ani!
La mulți ani, România!
Azi, fiți mai aproape unul de altul şi mai buni decât ieri!

„Aș fi vrut să scriu pentru Ziua Unirii cea mai frumoasă poezie de dragoste de ţară de care aș fi fost capabil. Mi-aş fi depășit limitele , aș fi răscolit scrieri și dicționare, aș fi plagiat cu bună ştiinţă
pe toţi robii cuvântului, de la Homer încoace, să ticluiesc un poem pe măsura adoraţiei ce ar trebui să existe în inima oricărui om, atunci când vine vorba de palma de pământ căreia-i datorează totul: nașterea, graiul, maidanul copilăriei, dulceața pâinii cu semnul crucii rumenit frumos, cântecul de leagăn al mamei lângă covăţica fratelui mezin, palma aspră a bunicului întinzându-i un leu ca răsplată că l-a ajutat să încarce fânul în căruţă…
Aș mai fi vrut să scriu multe… Burebista și Decebal, Menumorut și Gelu Românul, Dragoş, Mircea, Mihai, Vlad, Corvin, Bogdan, Stefan Dimitrie, Tudor, Horea, Alexandru… Apoi, Grigore Ureche, Miron Costin, Bălcescu, Iorga, Eminescu, Creangă, Alecsandri, Coşbuc, Sadoveanu, Enescu, Porumbescu, Brâncuși, Grigorescu, Henri Coandă, Traian Vuia, Aurel Vlaicu și câți alţi români despre care, să fi scris doar câte un vers, ar fi ieşit o epopee cât o ţară…
Dar nu am putut!…
Am simţit că toţi aceşti eroi nu ne mai aparțin, sunt ai unui popor care știa să lupte pentru malul lui de Dunăre, pentru ţărmul lui de mare, pentru brazii lui din munţi, pentru peticul lui de cer cu ciocârlii, pentru versul și slova lui…
În genunchi și cu capetele plecate, adeneul nostru nu mai are nimic comun cu vâlvătaia ce ardea în piepturile acelora…
Tot ce am putut scrie a fost ceea ce urmează, rânduri sărace căci simt durere și rușine…

Ce să-ţi doresc, pământ străbun,
să spun că-mi creşte-n oase dor,
că mor de plânsul munţilor
și de plecarea frunţilor
în acest veac nebun?!..

Mă uit în jur, mă uit ‘napoi,
război îmi izbucnește-n piept,
nu-i drept să stau, ce mai aștept,
să-ngrop și umbra de respect
de sine, in gunoi?!..

Te-au jefuit și te-au vândut,
tăcut balaur și-a întins
cuprinsul ghearei care-a prins
și-a-nvins ce nu era de-nvins,
căci noi nu ți-am fost scut…

Plecaţi peste străin hotar,
habar n-am mai avut de sfinţi,
părinții-au așteptat cuminţi
să umplem sacul cu arginţi
și-acasă să fim iar…

Dar timpul n-a răbdat, s-a dus…
de sus nu plouă decât ploi,
nevoi, și aur, și noroi
ne-au umplut pumnii amândoi
dar aurul s-a scurs…

Și nu cred că ne-am deșteptat,
păcat de imnul cu îndemn!…
semnul că cineva e demn
și sfarmă jugul cel de lemn,
nu mi s-a arătat…

Îmi pare-un ceas hotărâtor,
dator mă știu spre țara mea…
o stea de-ar fi, numai o stea
pe cer, ea singură-ar putea
să-ndrume un călător…

Dar câte stele pe cer nu-s?!
e spus că-i om și steaua lui…
de nu-i sfârșitul timpului,
e vremea începutului,
români, priviți în sus !…”

24 ianuarie 2021
Autor: Eduard Bucium

Redactor șef Camelia Boț

Un gând despre „Eduar Bucium

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: