POVEȘTI PENTRU COPII- 02 August

COPACUL DIN APĂ E VIU

Lisa simțea că s-a născut la bunici. A crescut în brațele lor calde și s-a bucurat, poate mai mult decât alți copii, de prezența lor constantă în viața ei, iar vacanța mare era cea mai lungă bucurie din an.Bunicii stăteau, așa cum îi ziceau părinții, ,,la țară”. Satul nu era departe de zumzetul amețitor al orașului, dar părea că timpul a uitat de el.

Era împrejmuit de păduri cu povești în scoarță, de pășuni pline cu flori de romaniță, cicoare și sânziene, de câmpuri vii care surâdeau cu dinți negri soarelui, de păpuși din porumb și bogăția ascunsă în boabele de grâu. Pe o latură a sa, locul copilăriei Lisei era mângâiat de valurile moi ale lacului ce reflecta măreția apei.

Din acel loc al amintirilor nu lipseau niciodată poveștile bunicilor. Întreaga viață a copilei cu ochi de lumină, cu părul vâlvoi se învârtea în jurul poveștilor. Uneori credea că ele s-au născut în izvorul ce alimenta lacul care, în nopțile cu lună, căpăta parcă o viață proprie. Ceea ce făcea acel lac aparte, era tocmai trunchiul bătrân care trona într-o latură a sa.

– Buni, acela e un copac? De ce nu mai are frunze? întrebă Lisa într-una din zilele de vacanță. E vară, totul e verde, totul e bucurie, doar el pare trist…

– Se spune că acela e copacul bucuriei. Lisa își privea bunica suspicioasă. ,,Un copac al bucuriei e verde, are ramuri… Din acest trunchi pare că a mai rămas doar scoarța și două brațe care stau să cadă”, gândea ea.

– Lisuța, cu ochii putem vedea doar o mică parte din ce ni se arată, revelația e pentru suflet. Copacul acela e un pom al bucuriei. Dacă stai cu mine cât timp frământ aluatul pentru turte pe plită, îți voi spune o poveste pe care o știu de la străbunica mea.

Copila, curioasă, s-a așezat alături de bunică și, sub ploaia de făină, povestea a început să prindă viață în ochii fetiței.

,,A fost odată, demult, pe când strămoșii mei erau tineri, o fată cu suflet frumos. Ea nu suporta să vadă oamenii triști sau în nevoi și încerca mereu să-i ajute, atât cât putea ea. Se numea Ilaria (care în latină înseamnă ,,bucurie”). Era o copilă a antinomiilor: caracter puternic și suflet sensibil, cu privirea tristă, dar care înălța suflete, plină de tinerețe, dar cu un dor bătrân. Până și oamenii o priveau diferit. Unii ziceau că e binecuvântare, iar alții o priveau ca pe o pedeapsă adusă satului, fiindcă nu se sfia să spună lucrurilor pe nume și intervenea când cineva era nedreptățit. În fine, lumea a fost mereu la fel, unii nu pun preț pe ce aduci bun în viața lor, ci pe ce îi nemulțumește la tine într-un anumit moment al vieții. Astfel Ilaria avea foarte puțini prieteni și multe răni. Totuși ea făcea mereu ce știa mai bine: aducea bucurie, acolo unde era tristețe, aducea speranță, acolo unde era deznădejde. Anotimpurile s-au schimbat unul după altul, florile își împrăștiau semințele, iar mărăcinii își întindeau, în ascuns, rădăcinile. Ilaria locuia la marginea satului, iar casa dintre flori privea înspre dealurile moi, care îi îmbrățișau privirea cu rotunjimile lor.Într-o zi aurie de vară, la ușa casei sale bătu o femeie necunoscută. Ea îi ceru Ilariei ceva de mâncare și adăpost în fața furtunii ce privea amenințătoare de după dealuri. Străina fu primită în casă cu încredere, deși inima Ilariei bătea cu putere. Ceva o speria, liniștea îi fusese tulburată, însă sufletul său bun nu putuse să refuze a da ajutor. Ea își împărți cina și sufletul plin de iubire față de tot ce o înconjura cu femeia care părea bolnavă. Aceasta începu să își povestească viața care părea a fi plină de greutăți, apoi vorbi despre soarta tragică a altor oameni, despre nefericirile și blestemul lumii. Ilaria asculta totul cu înțelegere și durere în fața celor spuse. Dar, în același timp, privirea îi devenea din ce în ce mai tristă și sufletul din ce în ce mai apăsat. Adormi în timp ce străina rostea niște descântece greu de descifrat. Își simțea trupul bătrân și adâncit în pământ, ochii i se umpluseră de lacrimile unor lumi neștiute de ea…A doua zi, în fața casei sale era un lac limpede. De unde apăruse? Până la urmă nu plouase, dar uscăciunea aerului dispăruse. Firele de iarbă străluceau în soarele voios al dimineții.

– Au avut dreptate bătrânii, zise surâzând, venind din spatele ei, o femeie tânără.

– Cine esti tu? întrebă Ilaria.

– Asta nu contează, draga mea, important este cine ești tu…

– Nu te înțeleg… Mă sperii!

– Ilaria, tu ești o ancoră în lumea asta, ție îți este menită veșnicia. Tu poți alunga tristețea cu lacrimile tale. Nu sunt lacrimi ale suferinței, ci lacrimi ale iubirii. Lacul acesta e format din ele; e apă dulce, dulce precum lumina sufletului tău.

Ilaria o privea pe străină nedumerită. O bucurie stranie îi inunda trupul obosit.

– Vezi tu, unele lucruri nu sunt menite a fi știute, cel puțin nu acum. Ai o sarcină grea, dar ai puterea de a trece peste toate relele care te pândesc. Acum trebuie să plec. Ne vom revedea în curând. Fii pregătită! Urmează vremuri grele. E nevoie de tine. Fii puternică!

Străina dispăru cu pași moi printre florile câmpului și privirile umbrite de teama necunoscutului ale Ilariei o urmăriră mult timp. Au venit vremurile grele de care zisese, oamenii se îndepărtaseră tot mai mult unii de alții, se lăsau conduși de orgolii și răutate, călcau, în mod conștient, peste suflete frumoase, arta părea că își pierduse valoarea, iar Ilaria empatiza cu durerile tuturor, reușind mereu să aducă o fărâmă de strălucire în sufletele care păreau că au uitat să zâmbească. A devenit învățătoare, copiii veneau adesea la ea și în vacanțe. Micul lac din fața casei devenise impunător, dar încărcat de dulceață. Ilaria se dedica, în special, copiilor. Știa că societatea se poate schimba în bine prin intermediul lor. Insista ca aceștia să meargă la școală, să învețe, zicându-le mereu: ,,Ne naștem ființe, dar iubirea și educația ne fac oameni.”

În vacanță, era înconjurată de bucuria copiilor care se scăldau în lac și care, la ceas de seară, îi ascultau poveștile. Oamenii buni însă, rar zăbovesc multă vreme pe pământ. Aripile lor îi înalță către cer. Nu se știe cum, dar, într-o noapte caldă, pe când greierii își cântau dulcea baladă, iar vraja de argint a lunii cuprindea pământul, Ilaria a dispărut. Tot în acea noapte, în mijlocul apei care își mărise parcă volumul, a apărut un copac grațios care părea că îmbrățișează, deopotrivă, și cerul, și pământul. În jurul său s-au țesut nenumărate povești.

Unii spun că a fost sădit acolo de însăși Ilaria, semn al existenței sale veșnice alături de ei; alții zic că, de fapt, acel copac e chiar Ilaria, care a fost preschimbată de străina care s-a întors. Afirmă că lacul a crescut datorită lacrimilor ei, că a reușit să țină departe de sat o molimă grea care curmase multe vieți în împrejurimi. Unii cred că viața i-a fost luată de cei care nu-i suportau lumina, pentru că strălucirea sa arăta tot ce nu erau ei.

– Bunico, tu ce părere ai? Ce crezi că a pățit Ilaria?

– Lisa, eu nu cred nimic. Eu simt. La fel și mulți alții. Copacul din apă e viu. Pe timp de secetă, lacul nu a secat. Tot ce îl înconjoară e viu. Când cineva e trist, vine și-și plânge durerea pe mal, dar pleacă zâmbind și cu inima ușoară. Vacanța mare e prilej de bucurie, nu doar pentru copiii care își petrec timpul scăldându-se în apele mângâietoare ale lacului, ci și pentru bătrânii care găsesc mângâiere în râsetele lor.

– Dar de ce nu mai are frunze? Pare că moare…

– Nu moare. Au fost unii care, dorind să-i spulbere mitul, au vrut să-l taie, să-l usuce. Însă, nu poți ucide un suflet viu. Copacul s-a regenerat mereu. O rămurică, pe timp de vară, a ieșit de fiecare dată, plină de lumină, la suprafață.

– Bunico, e adevărată legenda?

– Lisuța, fiecare mit are la origine un sâmbure de adevăr. Oricum ar fi, copacul din apă aduce doar bucurie și mângâie privirea celor supărați. La malul apei l-am cunoscut pe bunicul tău. Erau clipe de tristețe, care au devenit pline de lumină. Aici s-a născut tatăl tău, aici ai crescut tu. Pentru noi, și tu ești o Ilaria, ai venit ca binecuvântare în brațele părinților după ani de așteptări. Tristețea și-au plâns-o și ei aici, dar au plecat zâmbind. Peste tot există o Ilaria, fie că e un om, o carte, o floare sau un copac. Ilaria e bucurie, iar bucuria e iubire.

Aceasta este viața.

Autor: Andreea Pîrlea

Redactor, coordonator Mihaela Avram

Redactor șef Camelia Boț

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: