Tablou absurd ~Flori Cristea~
Se puseseră de-a latul niște semne de-ntrebare,
Cozi de seceri lungi, albastre, ce tăiau consoane-n două,
Încercai să le lipești, adunând cu disperare,
Din gerunzii despicate, o semantică gri. Plouă.
Plouă iar, ca și în ziua când m-ai împușcat în grabă,
Glonțul vorbei se-nfipsese-n cortex, și a și rămas,
Într-un fel de comedie, ploaia-i ultima silabă,
Două vâsle nesincrone, limbile din vechiul ceas.
Ce tablou! Se scurg pe pânză sentimente-amestecate,
Tremură penelu-n mâna unui pictor decrepit,
Pe un poligon, soldații strâng cartușe explodate
Și le-așază geometric, câmp minat, pictat pepit.
Un război absurd desigur, fără fală, fără miză,
Toți perdanți, ce ironie! Noi ne-ntrecem în tăceri,
Orologiul bate scurt azi, pentru ultima repriză,
Premiul? Două drumuri care nu duc, iată, nicăieri.
17 august 2020
Redactor șef Camelia Boț
Zbor spre înălțimi 