Andreea Pîrlea

O nouă povestire i se alătură volumului de proză scurtă.

PANTOFUL DE PE LINIA DE TREN
(Fragment)

,,Bizară întâmplare! Era dimineață devreme; razele soarelui abia reușeau să încălzească aerul încă răcoros al dimineții. Mihnea ținea în mână un pantof roșu. ,,Doar unul! Unde era celălalt?” Privi tocul ascuțit și încercă să-și imagineze al cui era. ,,Un pantof roșu din piele de bună calitate, bine îngrijit, toc de aproximativ 12 cm… Posesoarea clar are gusturi extravagante și, cu siguranță, nu este o fire care să se ascundă în spatele unei biblioteci. Totuși, ce caută pe linia de tren, în mijlocul pustietății?” Privi cu atenție tocul. Avea mici zgârieturi de la pietrișul de pe drum. Talpa purta clar semnele pământului umed.
,,Un pantof pe o linie de tren… Unde-i era perechea? Cercetă cu atenție calea ferată decorată cu picături de rouă. Fu surprins când realiză că se uita după sânge. Era clar: îl afectaseră mult romanele polițiste pe care le citise în ultima vreme. În minte i se năștea ideea unei crime. Nu erau nici urme de sinucidere, cel puțin nu acolo. Poate prin preajmă zăcea un cadavru însângerat, poate… Un zbierat de tren îi țipă în timpan și realiză că doi ochi înfiorători alergau să-l înghită.

Se dădu doi pași înapoi și simți respirația usturătoare a trenului care trecu pe lângă el. O amețeală dulce îl cotropea întocmai ca brațele unei iubite. ,,Oare ce-l adusese aici? Cât era ceasul?” Gândurile i se învălmășeau haotic în minte. Îl durea capul. Apropiindu-și mâna de tâmplă simți o dâră umedă. Era sânge?

– În sfârșit ai venit! Ai întârziat mult!
O femeie cu ochi verzi îi sfredelea sufletul.
Pielea palidă și părul strâns într-un coc amplu la spate îi dădeau o alură de gheișă orientală. Vru să o întrebe cine e, însă realiză că vorbele îi erau mute.
– Nu poți încă vorbi. Trebuie, întâi de toate, să cunoști.
Vorbele fetei și lipsa sunetelor i-ar fi făcut inima să tresară, însă, ducând-o la piept, Marc realiză că în locul inimii se află un mare gol. Intuindu-i întrebarea, tânăra a zis:
– Marc, trebuie să iubești!
Tânărul închise ochii: ,,Trebuie să fie un vis!” gândi el.
– Marc, al cui era pantoful de pe linia de tren? Adu-ți aminte! Când îi vei găsi perechea vei începe să știi. Acum dormi, poate vei începe să visezi. Însă ține minte, orice ți se va arăta, tu să nu deschizi ochii. Trebuie doar să simți.

Timpul începu să cânte mortuar și copacii se înălțau pe aleile unui trecut răsărit din visurile îngerilor ce pretindeau că-s oameni, doar pentru a putea trăi o clipă iubirea.

Marc închise ochii și-și văzu sufletul prins de o mână care-l ținea strâns. El începu să plângă. Nu-l durea nimic și totuși se simțea încătușat de o durere care nu-i permitea să respire. Ridică ochii și văzu doi ochi stinși, de culoarea frunzelor care presimt toamna. Inima îi tresări ca și cum ar fi simțit o atingere cunoscută, însă chipul acoperit nu făcea decât să-l privească cu durere.
– Cine ești? Cu mâna întinsă spre ființa ascunsă sub valuri, Marc încercă să se ridice. Însă chipul dispăru întocmai așa cum apăruse, lăsând în urma sa reflexia unor ochi ce iubeau. Marc începu să plângă chinuit de dureri ale amintirilor necunoscute.

Timpul îl răsturnă și se trezi în mijlocul unui platou, înconjurat de ape stătătoare care oglindeau rotunjimile dulci ale culmilor muntoase. Cerul părea susținut de brațele copacilor ce-și întindeau ramurile spre liniștea de după nori. Ceva tăinuit în sufletul lui Marc îi șopti: ,,Acum auzi!”.
Deodată urechile i se destupară și auzi cântul rândunelelor care se roteau deasupra apei într-un dans mistic ce prevestea viața.
Auzi murmurul sălciilor ce valsau deasupra apei mânate de susurul vântului care le mângâia ramurile argintate de alintul dulce al soarelui. Marc auzi șoapta munților. Ei doineau prin frunze doruri ce păreau a fi săpate adânc în el și simți dorul. Pe reflexia vie a apei doi ochi verzi îi vorbeau sufletului. El își întinse degetele spre ei, vrând să le ofere mângâiere, însă o atingere plânsă îl prinse de mână. Atunci Marc își auzi toate cuvintele nespuse care năvaleau asupra lui. Dorul își cerea tributul. Chipul se afundă în apă și bărbatul auzi atunci cum sună pierderea. Munții începură să se zvârcolească și lupii să urle. Rândunelele se loveau de apă cu durere și se azvârleau în brațele sălciilor ce se întindeau fantomatic spre el. Râul, pe care sufletul lui Marc nu-l observase, începu să clocotească. Atunci tânărul auzi toate vorbele urâte pe care le aruncase fără a-i păsa de rănile pe care le săpau într-un suflet a cărui greșeală fusese doar că-l iubise. Atunci bărbatul își auzi lacrimile care-i inundau ochii. Acestea plângeau timpul apus.
Ochii i se închiseseră și acesta de trezi pe patul de spital. O asistentă cu ochi verzi și părul prins într-un coc rigid la spate îi verifica pulsul. Aceasta îi spuse aproape șoptit:
– Mă bucură faptul că ai revenit, tinere. Puțini se mai întorc după așa o călătorie.
Spune-mi! Ai descoperit al cui era pantoful roșu?
Marc îi aruncă o privire pierdută. Îl durea capul. Nu reușea să-și aducă aminte cum ajunsese pe un pat de spital, însă, uitându-se în jur descoperi că imaginile de la fereastră se mișcau. Încercă să se concentreze. Vederea nu-i era încă suficient de clară. Atunci dori să se ridice, dar se dezechilibră și realiză că dansa.”

(Andreea Pîrlea în volumul ,,De mână cu tine”)

Redactor: Viorel Poenaru

Redactor șef: Camelia Boț