Cândva, când eram violet curat…
Violetta Petre
Și dacă violet eram, melanj de-albastru și carmin,
Nu cunoșteam că cerul poate să coloreze-n ebenin
Nici diminețile de-azur pe care le aveam pe frunte
Și nici poemele din zori, că îmi vor fi acum, cărunte…
Și dacă zâmbetul mi-era emblemă pentru violet,
Tristețile scânceau pe rafturi, amanetate în buchet.
Și gustul lacrimii abia de-l mai simțeam, când, rar, o ploaie
O invocam să-mi stingă-un dor din a iubirilor văpaie.
Eram un cântec de viori într-o orchestră de alint,
O theremină de neatins cu intonații de argint.
Scriam poeme și atunci în care nu-ncăpea vreo teamă,
Că sufletul ne-ndurerat, ar mai putea vreodat’ să geamă.
Țineam secundele în palmă, să le-asortez cu un tic-tac
Ascuns, știut numai de mine și de al inimii iatac…
Nimic nu prevestea furtuna, nici tunete, nici fulgerări
Călătoream, sfidând destinul în trenurile fără gări…
Azi, un peron pustiu și rece îmi este haltă pentru ani
Și violetul își petrece ultima nuanță-ntre castani
Bătrâni cu trunchiuri în inele ce-au ruginit de așteptare.
Din când în când îmi număr pașii pe-un drum uitat, până la mare…
26.08.2022
Redactor: Daniela Konovală
Redactor șef: Camelia Boț
Zbor spre înălțimi 