Florentina Savu

LA CE MĂ GÂNDESC…
Florentina Savu Uneori nu mă gândesc la nimic. Îmi simt mintea golită de cuvinte, de gânduri, de tot...

Cutia craniană suspină din cauza curentului care o bântuie. Inima îmi este rece, rece ca un sloi de gheață. Simt trosnetul acestuia prin toate atriile. Dar nu mă doare…Da, da, inima nu mă doare!
Privirea îmi este ca de statuie, ochii îmi par doar două adâncituri rotunde, inexpresive.
Simțurile mi se atrofiază din ce în ce mai mult.
Sunt ca un robot ruginit, gata să-și împrăștie toate șuruburile și piulițele pe jos…
Cerul de deasupra este cotropit de nori negri care se războiesc între ei cu furie și dușmănie. Pământul este cuprins în gheara unui cutremur care mă leagănă în toate părțile, gata în orice clipa să mă prăbușească.
Mă țin ferm pe poziție, nu vreau să-mi pierd nicidecum echilibrul.
O goarnă îmi sună nemiloasă în urechi. Din pâlnia ei se aude un marș funebru care însă nu-mi produce nici o emoție.
SUNT și Nu Sunt…
Poate mai mult Nu Sunt decât Sunt!
De pe o alee, de undeva din „neant”, se apropie niște iele dansând și râzând, peste toată răceala mea de statuie.
Un trăsnet parcă îmi sparge craniul dar, nu-i nicio problemă, oricum este gol! Din el se împrăștie doar un aer închis care usucă iarba din jur. Vântul își face apariția de sub coama unui deal și-și începe concursul cu norii, cu trăsnetele și cu ploaia. Un fulger îmi străpunge inima de gheață. Cioburi sticloase zboară pretutindeni…
Din cer, pe un coridor ca de foc, coboară o trăsură în care stă mândră o minune de femeie. Trăsura aterizează chiar lângă mine. Din ea coboară acea ființă, nepământeană parcă. Ea este sufletul meu, viața mea, mintea mea, inima mea, ochii mei, sentimentele mele, frumusețea mea, reapărute precum niște minuni de basm.
Sufletul se apropie de mine, trece prin mine, îmi atinge ochii cu boarea sa divină, îmi mângâie craniul și imediat în interiorul său mintea mi se înstăpânește regină, îmi pipăie pieptul și simt cum inima se adună din cioburi și începe să bată cu frenezie, fiind parcă într-o cursă nebună, pentru obținerea unui loc pe podiumul iubirii.
Intră în mine, și eu intru în ea, nu știu ce a fost ori ce va fi dar mă privesc și mă simt întreagă.
Îmi arunc privirea în sus și văd cerul de un albastru intens pe care soarele strălucește cu mii de raze, jucându-se prin pletele mele negre ca smoala. De emoție încep să plâng. Lacrimile îmi brăzdează obrajii, scurgându-mi-se cu repeziciune la picioare și udând iarba uscată. Mirată, o văd ridicându-se verde și strălucitoare precum smaraldul, din pământul liniștit, de acum. Îmi simt ochii înfrățindu-se cu cerul, căpătând același albastru intens ca și acesta, jucând în ei atâta bucurie și atâta dragoste de viață!
Unde oare a pierit ființa aceea respingătoare de mai înainte? Doamne, ce bine că dispăruse! Ducă-se pe pustii și să nu se mai apropie niciodată de mine!
Când păsărelele ți se așază pe umeri și-ți cântă la ureche triluri spectaculoase, când pomii se apleacă sub bătaia vântului și-ți mângâie ochii și obrajii, când vântul te cuprinde în brațele-i delicate și răcoroase, dându-ți energie din energia sa, când florile parfumează aerul și culorile lor îți sărută privirea, când la picioare îți susură un râu, pe care plutesc lebede albe și rațe sălbatice, când pământul îți sărută tălpile cu gingășie, înseamnă că Dumnezeu te iubește și, cu dragostea Sa infinită, urmărește traseul mersului tău, ajutându-te pe orice cărăruie ai apuca.
Nu am fost, dar astăzi SUNT și SUNT prezentă cu toate simțurile treze, cu cei mai limpezi ochi din lume, cu inima plină de trăiri fermecătoare, cu mintea lucidă, ascunsă într-un cap angelic, împodobit cu o claie de păr negru și ondulat ca valurile mării, până peste mijloc, un zâmbet larg care lasă la vedere niște dinți albi și perfect aliniați, strălucitori ca perlele culese din scoicile aduse de mare pe țărm, toate acestea îmi înveselesc sufletul.
Un bărbat se apropie fără veste, mă privește adânc în ochi și mă prinde cu căldură de mână. Este un tip simpatic, zâmbitor și amabil. Realizez că el reprezintă jumătatea mea, mai ales după bătăile tot mai accelerate ale inimii mele, după fierbințeala din corp și după răceala din mâini și din picioare, după uscăciunea tot mai accentuată a gurii, după suflul tot mai neastâmpărat care îmi împuținează aerul…
Nu am fost, dar astăzi SUNT… Da, da, chiar SUNT. SUNT și VOI FI, în ciuda tuturor celor care m-au vrut căzută, în ciuda tuturor celor care m-au vrut un cadavru viu…Arunc la ghenă toată ura, indiferența, răutatea, sadismul și urâțenia lor sufletească.
Și râd…Râd cu poftă în fața măștilor pe care le poartă, în fața minciunilor și falsității lor!
Dumnezeu îmi este alături și asta este tot ce contează acum pentru mine, pentru NOi…
SUNT…SUNT și VOI Fi!

Redactor șef: Mihaela Vaida

Director editorial: Camelia Corina Boț