Ancelin Roseti

„M-am ridicat sfios, cu mult deasupra inimii, ca să privesc în ochi lumea, dar n-am văzut decât umbrele ei.

Am pornit în căutarea tuturor celor pierdute, cu voie sau fără de voie, eliberând din mine lupii uitării și paiața, care n-a catadicsit să schițeze o boare de zâmbet niciodată.
Acum, sunt îndeobște singurul capabil să poarte pe frunte dafinii pitorești ai anonimatului.

Ancelin Roseti „Sunt eu, Algathon!”

Se spune că, într-o viață, nu poți cunoaște îndeajuns un om. Poetul Cristian Simionescu spunea că „într-o viață, nu-i chip să-ți cunoști toată a ta viață” – așadar, nici pe tine însuți nu ajungi să te cunoști suficient, din moment ce nu ai fost adus în toate ipostazele, nu ai trecut prin toate situațiile în care viața te-ar fi putut împinge.
Prietenia, în sens profund platonic, înseamnă încrederea în omul pe care tu însuți l-ai modelat. Nu știu dacă și în ce măsură ar fi posibil acest modelaj, însă liantul adânc al unei astfel de relații este, fără doar și poate, încrederea. Or, acceptând acest adevăr, nu poți numi pe cineva prieten, în vreme ce-i despici în patru fiecare cuvânt, îi pui sub lupă fiecare intenție, îi pui în cumpănă fiecare gest, stai, clipă de clipă, cu geana pe el. Prietenia este o stare de spirit, ea nu înseamnă mască și stare de alarmă, ea nu se pune la cale, nu se arvunește, ea nu înseamnă dobândă, nici beneficiu, nici interes – chipul ei se articulează altfel decât cel al conivenței sau al învoielii, cu care adesea se confundă (așa cum se confundă și cu sociabilitatea dezlânată, cu „ținerea de urât”, cu flecăreala ca antidot al spleenului ș.a.). Nu știu dacă există sau nu, cu adevărat, această stare de spirit (și mai ales reciprocitatea ei), altfel decât ca excepție rarisimă, însă știu că, după ce pierzi totul, din pricina „prieteniei” trădate, e imposibil să mai faci, dacă ești întreg la minte, apologia prieteniei. Numai pierzând totul îți dai seama de ceea ce ai nevoie cu adevărat.”

Director editorial: Camelia Corina Boț