Peste Danubiul rămuros
Gabriel Cristea
Cad pletele lui Dumnezeu
prin sălcii șerpuind-și vântul;
Respiră din rărunchi pământul
și-ndepărtări plutește-un zmeu.
Se rup din turmă nori murind
peste câmpia dobrogeană,
iar sufletul vântos mi-e rană
pe stuful murmurând a grind.
Adulmec ierni ce nălucesc
ca zboruri sferice de grauri
și sub copite de centauri
vechi Gânditori îmbătrânesc.
Împovărată de licheni,
pădurea-ntinde-o mână ciungă
și-ncearcă naltul să străpungă,
cerșind albastrului pomeni.
Iar pe nălțimi de albatros,
se scaldă soarele prin site,
cernându-și raze amurgite
peste Danubiul rămuros.
- Comentariu – Bogdan Florin Boitan
Mă bucur că m-am întâlnit cu versul profund, ca o emanație a unei adânci cugetări și largi perspective. În prima strofă, Pământul este întruchiparea Geei din mitologia greacă, o ființă vie, din pântecele căreia s-a născut viața din hierogamia cu Uranus (Cerul). Geea, acea conștiință universală, respiră premonitoriu din adâncul pântecului, ca un oftat în așteptarea încheierii unui ciclu al cărui “erou” va fi de data aceasta, zmeul. Acest Omega/Șiva cu sabia eshatologică va împărți erele cosmice delimitând pentru totdeauna cele doua principii, separând pentru veșnicie, lumina de întuneric. Toată această poveste este o reiterare a motivului mioritic unde ciobănașul vedea, în perspectiva morții, o nuntă, o apocatastază, o reînnoire sau o renaștere.
În această ultimă confruntare, poetul vizionar observă norii care se rup din turma Păstorului întrezăridu-se de altfel și sentimentul de singurătate care-l încearcă, văzându-se din ce în ce mai izolat și neputincios. În pofida sufletului luptat de bătăliile interioare, neabdicând de la condiția de poet în slujba Cuvântului, neatins în integralitatea lui, chiar pe ultimul grind va sluji Adevarului. Referitor la strofa a treia – se spune că poeții au abilități premonitorii, dată fiind hipersensibilitatea lor, condeiul este asemenea unei antene ca un tyrs care receptează informații din lumea subtilă, neaccesibilă muritorilor de rând – ni se prezintă o reorientare de la spiritul epocii vechi a marilor gânditori spre școala noilor dogme și ideologii ca un model antagonic. Dinastia Gînditorilor apune sub galopul nemilos al centaurilor stigmatizati cu prefixul „neo-”.
Licheni, lachei, îmi e tot una, diferența fonetică abia se distinge. Aceștia sufocă viața în toate formele de manifestare, sufocă plămânii planetei, iar pădurea ciungă, întinde mâna spre pronia divină ca o ultimă șansă la supraviețuire, glăsuind parcă pentru întreaga omenire.
De la înălțimea zborului de albatroși, soarele își cerne razele prin atmosfera încărcată de „praf cosmic”, razele lui nemaifiind unele strălucitoare ci amurgite (demnă de reținut această expresie bacoviană) peste Danubiul rămuros… Poate acest element – rămuros – emanând un sens pozitiv, nu poate să vină decât din istorie, unde vechiul Istru a fost un începătoriu de civilizație, ramurile lui regăsindu-se ca un arbore genealogic în semințiile Pământului.
Ca și concluzie, poezia m-a dus cu gândul la un citat din Dostoievski: “Nimic nu este mai îngrozitor decât să trăiești într-o lume străină de tine”.
Bogdan Florin Boitan
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 