LUI EMINESCU, NICI DOMNUL NU-I POATE GĂSI PERECHE!
Mii de călimări albastre, toate și-au sfârșit cerneala
Care-a bucurat hârtia, nu așa o filă-două,
Căci poeții-nțelepciunii nu sunt rudă cu sminteala!
Menirea lor e să deie cuvintelor viață nouă!
Poeții înțelepciunii, cei de dinaintea noastră,
Când stiloul lui Petrache încă nu se botezase,
Vârau pana-n călimară ca într-o mare albastră,
Chiar și iarna pe când soba se hrănea cu lemne groase!
Poeții înțelepciunii scriau și la lumânare!
Coșbuc, povestea cum noaptea, scăpăra iute chibritul,
Spre a lumina ideea care aducea onoare
Poeziei care astăzi onorează infinitul!
Eminescu avea lampă agățată în perete,
Deasupra bătrânei mese! Călimara cu cerneală,
Se găsea aproape plină! Tocul nu murea de sete
Și nu-l auzeai o clipă suferind de osteneală!
În vremea lui Eminescu, poezia era hrană,
Lăutari de modă veche cântă ce a scris poetul!
Poemul Domniei sale, pune degetul pe rană,
Chiar dacă de la o vreme, mulți nu-i mai deschid caietul!
Felinarul, lampa, masa, călimările, stiloul,
Toate și-au sfârșit trăirea de când „epoca modernă”,
A dat mâna cu prezentul cărui i se spune „noul”!
Cinste celor care dormeau cu Eminescu sub pernă!
Oameni buni, deschideți cartea, nu o condamnați la moarte!
Cartea scrisă pe hârtie, fie ea oricât de veche,
Miroase a veșnicie, de aici până departe!
Lui Eminescu nici Domnul nu-i poate găsi pereche!
Redactor: Florentina Savu
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 