Ionel Arădoaie-memorial

IONEL ARĂDOAIE- ”aed al unei muzici moarte?”

Recenzie: Marilena Răghinaru

Nu știu dacă momentele importante, care ne schimbă uneori destinul sunt rodul purei coincidențe sau Cineva, acolo, Sus,decide, fără voia noastră, ceea ce trebuie să se întâmple. Eu cred, cu toată convingerea, că întâlnirea mea, la început pe tărâmul poeziei, cu Ionel Arădoaie nu a fost doar rodul hazardului. Printr-o legătură, dictată parcă de o forță superioară nouă, l-am cunoscut pe omul și poetul Ionel Arădoaie și mi-am pus amprenta, prin culegerea de texte, prin corectura lor, asupra tuturor cărților pe care Ionel le-a publicat până acum. I-am scris recenzia cărții cu care a debutat, ,,Zbor spre steaua singurătății”, volum apărut abia în 2018, după ce, timp de 30 de ani, a compus încontinuu poezie, fără a fi publicat însă până atunci. Cred că acum, după ce deja i-au apărut patru volume de autor și alte două volume în colaborare cu mine, tot Divinitatea a hotărât ca eu să mă ocup din nou de culegere de text, corectură și să-i scriu recenzia acestui nou volum de poezii, care este posibil să fie ultima noastră colaborare. Am fost fascinată (și încă sunt!) încă de la început de poetul Ionel Arădoaie și am fost îndrăgostită de omul Ionel Arădoaie. Astăzi voi încerca, fără implicare sentimentală, să vorbesc numai despre poetul Ionel Arădoaie, despre acest nou volum de versuri. Sunt mândră de traseul său literar, de premiile pe care le-a câștigat în poezie (printre care și un trofeu!), de revistele și antologiile literare în care a publicat. Sunt mândră de faptul că este iubit de către admiratorii lui, că este un nume cunoscut în literatura română contemporană, că poezia lui este citită și distribuită de mulți iubitori de poezie de calitate, sunt mândră că am crezut în el de la început! Ionel Arădoaie își exprimă, din nou, durerile, suferința, revolta, iubirea, bucuria de a scrie în volumul intitulat ,,Lumânărar de vise”, un volum mult mai acid, mult mai îndrăzneț în limbaj și sentimente, comparativ cu toate celelalte cărți ale sale. Volumul este împărțit în trei capitole, bine delimitate, intitulate sugestiv: ,,Cine sunt eu?”, ,,Alchimia Iubirii” și ,,Antivirus”, fiecare dintre ele exprimând alte trăiri ale eului său liric. Cartea debutează cu capitolul ”Cine sunt eu?”, capitol care poetul a ales să-l deschidă cu poezia care dă titlul acestui incitant volum de versuri, poezie intitulată ,,Lumânărar de vise”. Poate vă întrebați cine este acest ,,lumânărar de vise”. Este chiar El, Poetul sărac al acestor vremuri, sărac din cauză că poezia, pentru care el își ”chinuie creierii și nervii”, se citește mai mult pe rețelele de socializare, oamenii nemaifiind dispuși să dea banii pe cărți. Cu toate acestea, Ionel știe că s-a născut ”c-un scop anume”, acela de a crea versul de calitate și a se dărui cititorilor săi prin cuvântul scris. Pentru a ne face să-i înțelegem mai bine mesajul, poetul ne invită, în cea de-a doua poezie, în universul său, Cartea sa de poezie, unde ne cere să pășim ”încet și cu sfială„, urmând ca, apoi să se întrebe, și să ne întrebe, într-o, superbă poezie: ”Cine sunt eu ?” Tot el ne dă răspunsul, spunând, prin splendide metafore, că este, ,,un șaman al viselor deșarte„, un ,,aed al unei muzici moarte”, ,,un plânset de caval„, un ,,vânzător de colivii” ,,ultimul plugar”, ,,o umbră sau un zvon„. Dar Poetul, omul care se dăruiește pe sine prin divina poezie, este un om trist adesea fără bani de pâine, de țigări, sau de salam, adesea ,,depresiv-compulsiv”, un om care suferă pentru durerea celorlalți, un om care se mistuie pentru patimile pământului, care ne este și mamă și casă, un om care constată, cu imensă tristețe că: ,,Dumnezeu nu ne mai iubește”. Pentru că poetului îi este dat să cunoască, real sau virtual și alți frați de condei, este normal ca el să plângă atunci când oameni dragi, dăruiți și ei scrisului, au plecat, adesea, mult prea devreme, în lumea îngerilor. Și este firesc să le dăruiască, spre nemurire, stihurile sale. În poemul ,,Regviem-Ana Podaru” poetul parcă presimte morțile care vor urma în lumea literară atunci când se întreabă: ,,Cine urmează, cine e la rând?” Și a urmat Anca-Maria David, o poetă gingașă, cu chip și glas de înger, o bună prietenă de-a mea și a lui Ionel, răpusă mult prea de tânără de o moarte extrem de nedreaptă. Suferința morții ei și-a exprimat-o poetul scriind: ,,Cuvintele-i blajine, din versu-i, îmi răsună/ Și pentru fiecare avea o vorbă bună”, întrebându-l apoi pe Dumnezeu dacă vrea ca ,,Raiul să răsune de poeme”. Au urmat și Nicolae Dabija, și Valer Popean, și Constantin Triță, la moartea căruia Ionel constată că ,,Lumea poeților a devenit săracă”. Ionel Arădoaie, un poet cu o vastă cultură generală, ne poartă, prin versurile sale, prin tărâmuri exotice, din Franța până în Japonia, ne descoperă mituri legendare, ne îndeamnă să citim literatură și istorie universală, pentru a înțelege pe deplin mesajele poemelor sale, ne invită să-l însoțim imaginar prin Delta Dunării sau la o partidă de vânătoare, într-o poezie psihologică ce îți taie respirația citind-o. Dincolo de faptul că este un poet din ce în ce mai cunoscut și mai iubit, Ionel Arădoaie este om, care de multe ori se întristează dar care știe și să se bucure la momentele importante ale anului, precum Crăciunul sau Anul Nou, este un om care îi dedică multe poezii, de o deosebită candoare, toamnei, cea pe care o numește ,,trista mea amantă” sau ,,o veșnică mireasă”. Firesc, Poetul Ionel Arădoaie are idoli în Sfânta Poezie, iar aceștia sunt marii Poeți care i-au marcat existența, mentorii săi, zeii sufletului său, ai minții sale creatoare de frumos și veșnicie, sunt nemuritorii Poeziei Românești: Mihai Eminescu, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu. Acestor giganți Poeți, Ionel Arădoaie le închină cu sfințenie și delicată umilință versurile sale. Mâhnirea lui Ionel, ca om și ca poet este mare, pentru că, deși adesea s-a dat pe sine însuși ,,de pomană”, oamenii l-au judecat nedrept, spunând despre el că este doar ,,un ratat”, un ,,bețiv notoriu”, un ,,incomod”. Sunt lucruri pe care Ionel Arădoaie le mărturisește cu o dezarmantă sinceritate în poemele sale. Dar el continuă să iubească oamenii și să le ofere ce are el mai de preț, Poezia sa. Poetul are o singură mare dorință, exprimată în stihuri cutremurătoare: ,,Acestei lumi să nu-i mai fiu proscrisul/ Ci mângâiere într-un suflet rugător.” Capitolul al doilea, ,,Alchimia Iubirii”, este dedicat poeziilor de dragoste și Muzelor care îl îndeamnă să scrie magicele poezii închinate celui mai frumos și nobil sentiment. Acest capitol debutează cu răvășitoare poeme de iubire, închinate unei Muze care s-a născut ,,din gândul unui sfânt”, care și-a ,,luat albastrul ochilor din Cer” și pe care a așteptat mii de ani să o cunoască. Iar, în clipa în care minunea întâlnirii lor s-a întâmplat, sufletele lor ,,au luat foc”, pentru că s-au regăsit din vieți trecute, iar Ea, ,,îmbrăcată în mov” era ,,frumoasă precum o fată prinsă de da Vinci-ntr-o gravură”. Totuși această Muză, aflată departe de el, este prezentă doar în amintirea poetului, nefiindu-i aproape fizic, iar eul liric al scriitorului trăiește sentimentul dorului imens, simte durerea despărțirii de ea, suferă că nu mai poate ajunge în lumea ei, purtat de trenuri, prin ,,gări părăsite”. Ar putea fi, oare, o explicație faptul că ,,drumul e închis de carantină”?. Sentimentul de dor devine apăsător, copleșitor(,,întrebând de tine, dorindu-te mereu”), Ea devenind Muza din care poetul își dorește ,,să facă Artă”, la care ar vrea să mai ajungă măcar noaptea, în vis, preschimbat în Zburător. Din păcate, tot Ea este Muza care s-a pierdut ,,într-un vis casnic de mireasă”, nemaidorind să fie ,,crăiasă în poezii”, este Muza cu care, deși simte sau crede că nu o mai iubește, și că nu-l mai iubește, eul liric al poetului ar vrea să mai discute despre ,,furtunile iscate-n poezie”(,,Muzei mele-redivivus”). La început, eul liric al poetului nu mai vrea să cunoască o altă muză, el declarând: ,,De foarte tânăr m-am însurat cu Poezia”. Dar, vizitat de năstrușnicul și năvalnicul Zburător, începe să simtă din nou, la început timid, fiorii dragostei, pentru că, surprinzător poate și pentru el, o altă muză a reușit să stârnească în sufletul său o nouă alchimie a iubirii: (,,Așteptare”, ,,Invocație”, ,,Alchimie”). Spre deosebire de vechea Muză, pentru care eul liric al poetului simțea o iubire sublimă, divină, dar platonică, această nouă muză, căreia la început îi spune cu timiditate ce simte pentru ea, regăsită din ,,Constelații risipite în hazard”, îi stârnește pasiuni carnale, aprinzându-i trupul de dorință: ,,Ai aprins rugul poftelor în trup ,/Din Constelații risipite în hazard/Și nu vreau sentimentele să-mi rup,/Cu trupul tău, în trupul meu, să ard”.

Și totuși în cele două poeme care încheie acest capitol, în sufletul eului liric al poetului se simte din nou dorul de vechea sa Muză, de Crângul prin care i-au purtat pașii pe amândoi și care le-a vegheat cândva iubirea, de gara lor părăsită. Printr-o analogie demnă doar de un poet extrem de inteligent, autorul face în poemul ,,Eminescului” o superbă paralelă între iubirea nemuritoare dintre Eminescu și Veronica și iubirea dintre el și Muza sa, o iubire apusă, dar, cu siguranță, la fel de mare, o iubire ce s-a vrut și ea nepieritoare, atunci când a fost dăruită prin cuvântul scris, drept mărturie, generațiilor viitoare.
Asupra ultimului capitol, Antivirus, mă voi apleca mai puțin. Poeziile de aici exprimă durerea, revolta, părerea sinceră a poetului Ionel Arădoaie despre ceea ce se întâmplă în zilele noastre în politică, în spitale, în viața socială, iar, la final, așa cum îi stă bine unui poet revoltat, în poezia contemporană. Sunt poezii în care autorul a folosit un limbaj uneori prea dur, ce pare vulgar doar la prima citire, pentru că, aprofundându-le, înțelegem că doar prin intermediul lor a reușit să-și exprime toate sentimentele. Nu sunt de acord cu tot ceea ce Ionel a scris în acele poezii, dar consider că este dreptul său la opinie și știu că mulți dintre admiratorii versurilor sale îl consideră vocea suferințelor și a revoltei care i-au măcinat adesea și pe ei.
Pentru că este un om care arde pe altarul cuvântului scris, Ionel Arădoaie își încheie acest ultim capitol tot cu alte poezii de revoltă, dar nu revolta împotriva purtării măștilor sau a celor care ne conduc, dând ordine pentru diverse stări de urgență sau de alertă, ca în primele poezii ale capitolului, ci împotriva celor care nu respectă Poezia, prozodia, poeții, scriitorii. Sunt stările sale, scrise în diverse momente, de aceea nu-mi voi permite să le comentez, invitându-vă pe dumneavoastră să îl înțelegeți, delectându-vă cu versurile lui Ionel! Nu pot să nu remarc, însă, durerea din poemul ,,Romanța poeților săraci”, o durere exprimată prin stihuri cutremurătoare, care exprimă neîmplinirea multor creatori de Cuvânt ziditor de frumos : ,,Îmi port pantofii vechi pân’se stâlcesc,/Iar haina și cămașa până își pierd culoarea,/Dar visez în versuri. Și-acest păcat lumesc/E mereu vecin doar cu disperarea./M-aș duce-n Piață, la tarabă să le vând,/Dar grăbiți sunt toți să-și ia de ale gurii,/Nimeni n-o să facă coadă așteptând/Să cumpere fantasme, de patima lecturii.” Chiar dacă nu veți citi în întregime acest volum de versuri, vă rog să nu treceți peste poemul mai sus menționat, pentru că în el sunt adunate toate mâhnirile, toate durerile neîmplinirile unui Poet care mărturisește că: ,,Mă doare scriitura ce nu spune un cântec/Revoltă și tristețe, o dragoste, un vis”, care afirmă despre el: ,,Sunt prostul visător, bolnav de Poezie/Iubitor de Țară și de al ei Popor”, care își încheie cartea cu un Epitaf, în care declară cu convingere: ,,Crucea îmi va fi o Poezie!”
Ionel Arădoaie scrie pentru publicul său, care îl iubește, el nu scrie doar pentru elite, cu toate că ar putea să o facă. Dar poetul preferă să devină adesea vocea oamenilor simpli, care muncesc cinstit pentru o pâine, adesea amară, el exprimă durerea și revolta oamenilor cinstiți, care cunosc valoarea lucrurilor simple, dar și munca, adesea titanică, ce stă în spatele fiecărui lucru bine realizat.
Tocmai către acești oameni, care îl admiră necondiționat pe poetul Ionel Arădoaie, aș face același apel pe care îl face și el atunci când aproape imploră: ,,Nu vreau aplauze, nici premii, nici urări,/Citiți-mă și cumpărați-mi cărțile, vă rog!”
Poetul își dorește să fie citit, dar are nevoie și să-i fie cumpărate cărțile, în care el investește nu doar minte, nervi, timp ci și bani. Adesea, pentru a publica un volum de poezii, poetul a făcut împrumuturi în bănci, nemaiavând uneori bani pentru o plăcere sau o poftă care pot părea adesea banale, precum un baton de salam, un pachet de țigări, sau o felie de cozonac. Cumpărându-i cărțile, îl veți ajuta enorm să-și continue visul de a scrie în continuare. Doar cu banii aceia puțini, care nu acoperă toată munca și toate cheltuielile, care nu acoperă nopțile grele de insomnie, doar din banii la care veți renunța la alte plăceri, cumpărând o carte semnată Ionel Arădoaie, El, Poetul, El, Omul, va reuși să publice un viitor volum, spre a vă bucura mintea, sufletul, spre a se dărui dumneavoastră prin Iubire și Iertare.

Director editorial: Camelia Corina Boț