Sub abandon de timp
M-am trezit într-o nouă zi, aceeași blândă lumină a răsăritului peste forfota ierbii îngreunate de rouă; mai abitir ca toate făpturile mărunte, lucrează furnicile cărând, pe drumuri numai de ele știute, bobi infimi de viață, un du-te, vino neîncetat, un ritual sacru al dimineților devreme. Mașinile se încolăcesc pe arhitectura prăfuită a drumurilor, ca niște brațe lacome ce tind spre zonele moi ale ființei, alunecă peste găuri de timp, printre secundele iluzorii, spre orele obișnuinței, acolo unde, cu plămânii vlăguiți, se retrag sub parasolare improvizate. Căci ce este viața atoatelor existenței decât o deplorabilă improvizație?! Cobor într-un areal obscur, cu ochii sprijiniți de un soare vesel și, la primul butic, sorb, cu pofta unui nou început, o cafea amară, peste care dulceața gândului se așază într-o contemplare lungă, adâncă, metafizică.
Dacă ieri vă descriam frumusețile de netăgăduit ale peisajului sicilian, culminând cu Măria Sa Etna, azi vă voi purta printre livezi scheletice, cu trunchiuri secătuite de vlagă, bătrâne arătări împânzind spațiul, ca niște ochi lăcrămoși care cerșesc un dram de orizont. Sunt livezi abandonate, ai căror stăpâni și truditori au părăsit meleagurile telurice, pentru a se odihni la umbra unui Rai iluzoriu, dar binemeritat. Și mai sunt… mai sunt și aceia care încă atârnă de un fir al timpului, oameni cu frunțile încrețite de gânduri nerostite, cu obrazul ars de lacrima dorului de copiii plecați departe, în ținuturile nordice, pentru un presupus trai mai bun. Sunt dezrădăcinații umanității, pe care nordicii ii privesc cu un dispreț fățiș și cărora, printre dinți, ca un scrâșnet de metaforă, le spun mafioți și apatrizi. Iar bătrânii, rămași ai nimănui, își adună, în palmele firave, neputințele sorții, își șterg plânsul din privire și, cu o seninătate tristă, oftează, oftează adânc, cu subînțeles tragic:-Asta e!
Azi am trecut printr-o astfel de livadă abandonată, în mijlocul căreia, o casă seculară se rezema, printre propriile dărâmături, de un pridvor neatins de timp, acolo unde oaspeți imaginari sunt întâmpinați cu îmbrățișări calde, zâmbete largi și cu poftă de viață. M-a cuprins o duioșie sfâșietoare, istorii au început să se limpezească, forfota a crescut subit, o masă mare în fața casei, oameni veseli în jurul ei, închinau în sănătatea gazdei, în cinstea anului bogat. Livada a înverzit deodată, printre ramuri fructele își arată obrazul galben, în bărbie le atârnă roua dimineții. Culegătorii sunt binedispuși, pregătiți pentru a aduna rodul în găleți de plastic, cu toartă și cârlig, apoi pentru a-l răsturna cu sfințenie în lădițe frumos colorate, iar de-acolo, în camioane speciale, va lua drumul către aprovizionarea magazinelor, paradoxal, din nordul discreționar al Italiei. Dar proprietarul, bătrânul, acum tânăr, e bucuros, munca nu i-a fost în zadar, natura a fost darnică, Dumnezeu- milostiv. Mulțumescu-ți, viață!
Sigur, totul se întâmplă în imaginația mea, în ochii întorși către un timp apus, când familia era binecuvântarea casei, când soarele cobora printre oameni și gusta din merindele lor, închina un pahar de vin pentru ziua asta frumoasă, pentru uniunea dintre suflete, pentru fericirea din privire.
Ah, și în sufletul meu, în sufletul ăsta obosit și trist se deschide o fereastră de timp și nu mai sunt eu, cel de-acum, cu părul cărunt și ochi de piatră, ci un copil cu ochi vioi și sclipitori, cu părul răzvrătit, obrazul murdar și picioarele desculțe. Se despletea zâmbetul peste toată zarea, curiozitatea mușca din gândul meu încontinuu, e casa mea aici, acum, casa mea cu ziduri înflorite, cu mușcate la ferești, cu acoperiș de țiglă de Lugoj, casă zidită din cărămidă arsă de părinții mei, într-o groapă săpată pe terenul din spatele grădinii, peste o vâlcea cu un petic de livadă, o livadă cu prune văratice și tuleu, cu vii de ananas, minunății de arome și de gusturi. Să mori ori să trăiești? te întrebi.
Și când focul ardea cu înverșunare lutul frământat în cărămizi, de mâini dibace, tata și mama se retrăgeau la umbra poieniței cu salcâmi, care se întindea dincolo de acest teren, tot ca o vâlcea sub formă de cornet. Așa s-a născut și numele străzii mele, strada Cornetului.
Chiuiam, chiuiam ca un zănatec , cu ochi de lună fragedă, cu soarele adunat în buzunare, cu tălpile goale prin iarba proaspătă, chiuiam și scoteam câte un mărăcine căzut din slăvile salcâmului direct sub pașii mei nesătui de alergare, chiuiam de fericirea neînțeleasă, dar dulce și prezentă, da, da… prezentă pretutindeni, în zile, în nopți, în gând, în suflet, în mine… în mine, bietul fericit!
Cred că am ajutat și eu la căratul cărămizilor, așa mă imaginez, probabil deasupra lor, într-o roabă pe care tata o împingea din răsputeri, oprindu-se din când în când și ștergându-și nădușeala, dar bucuros, bucuros că…uite, uite, fiul meu râde, râde în ochii mei, în inima mea, în mângâierea brațului ăstuia aspru ca pământul, dar spălat în apele râsului de copil!
Chiuiam, chiuiam, chiuiam, câtă fericire neînțeleasă! Se zguduia pământul sub hohotele mele de râs, până și timpul se retrăgea speriat, zice-se, dar, în realitate, zâmbea unui colț de amintiri ale tinereții sale. Am adunat pulberile de aur ale spațiului meu de viață, din vremea copilăriei; încă se zăresc printre grăunții de nisip ai clepsidrei care mă măsoară.
Era luna Mai când se întâmplau amintirile copilăriei, asta nu uit, memoria a păstrat acest timp de poveste ascuns în penele cocoșului de tablă care se învârte, sub vânturi hazlii, în vârful unei țevi de inox adusă de tata de la locul său de muncă. E drept, azi cocoșul e o biată bucată de tablă ruginită, care nu se mai învârte fălos, ci doar scârțâie într-un plâns ascuțit. Era luna Mai, așa cum spuneam, și salcâmul era tot o floare, un alb imens, care curgea valuri, valuri, un alb de înger, un alb de laptele vacii cu privirea blajină și care mugea de plăcerea fânului rumegat.
Aici, aici e masul veșniciei mele, aici să mor aș vrea, să-nviu și iar… și iar… până la neantizarea acestui univers febril și expansiv! Și da, am murit, am murit atunci, îngropat sub rădăcina unui pui de salcâm, care mă mângâia cu seva lui dulce-amară-acrișoară; am murit sub iarba crudă, păscută de juninca vacii cu laptele alb ca îngerul luminii din floarea de salcâm, am murit, am murit, dar moartea mea e o viață continuă, continuă, ca un susur de râu, ca un susur…
Da, da, ca un susur de râu, că doar el mă trezește și mă smulge din gândul acesta căzut în derizoriul prezentului.
Iată-mă din nou ființa căruntă și duioasă, printr-o livadă scheletică, lângă o casă ruinată, unde se odihnesc două cruci sub două chipuri!
Am fost întotdeauna fascinat de interiorul caselor vechi, colo un tablou, dincolo o carte, o fotografie, un dulap de haine, o monedă veche, o scrumieră, un vas de lut pictat cu o naivitate mișcătoare, o candelă din care au curs râuri de ceară, un baston de care se sprijină acum paianjenii timpului, o masă la care se mai adună șobolanii și porumbeii, mulți porumbei, foarte mulți, o măsură a caselor părăsite.
Cum spuneam, la vreo sută de metri de casă, separând livada în două, curge un pârâu nu prea bogat, dar suficient cât să schimbe decorul dezolant din jur. Trestii înalte au năpădit malurile și albia scăzută a râului, iar pe alocuri apele și-au schimbat cursul, au săpat de o parte și de alta a livezii; așa, ici, colo se întrezărește câte un arbore cu o fărâmă de viață, câteva crengi verzi și un pumn de fructe. Ce ironică e natura uneori!
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 