Suflet încătușat
Veniți să-l judecați! Are zăbrele!
Mi-e sufletul în temniță închis!
Râzând, i-am pus cătușele prea grele,
De ale sale fapte m-am dezis.
Tăios l-am acuzat, prea des plângea
Pentru orice făptură trăitoare
Pe-acest pământ. Mâhnirea îl durea
De era om… sau animal… sau floare.
Că e prea trist, adesea îi spuneam…
Visam să râd cu el… sau să dansăm.
Însă și-n bucurie ne mințeam
Când el voia atât doar: să visăm.
Nu mă-ndemna să-i uit pe-ai mei părinți,
Care demult spre Ceruri au plecat,
Mi-i amintea cu lacrime fierbinți…
Off! Nu era vreodată împăcat!
Nu îmi zicea s-alung în nepăsare
Iubiri pierdute, care m-au rănit
Dar mi-amintea, cu slove curgătoare
Din dragoste, ce mult a suferit.
Mă îndemna s-aștern pe o hârtie
Tot ce dorea, visa, iubea, credea.
Dictându-mi, îmi spunea că-s poezie
Vorbele înșirate la cafea.
Spera că îi voi fi mereu supusă,
Că-l voi lăsa oricând să îmi dicteze.
I-am arătat că nu mai sunt dispusă
Ca, după al său plac, să mă trateze.
L-am arestat acum și nu mai poate
Să mai pătrundă-n ale mele gânduri
Nu i-am lăsat vreun drept la libertate!
Și totuși… cine-a scris aceste rânduri?
Redactor: Florentina Savu
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 