Elegia XXXIV – Un vierme ce muşcă
Şi astăzi, neomul, e fratelui gâde,
Pe tronul simţirii stă ura şi râde.
Rezistă legatul lui Cain şi Abel
În golul din suflet se-aşează alt Babel.
Iubirea schimbată-i demult într-o vorbă,
Cinstirea vibrează cu glas de teorbă.
Nou simbolul lumii e-o altă geneză,
Credinţa e-n inimi o biată proteză.
Un ciot de onoare mai au doar copiii,
Curând retezat când se schimbă-n saigii
Vremelnicei treceri prin lumea cuprinsă
De ciuma averii mereu neînvinsă.
În lutul adamic e-un vierme ce muşcă
Din spiritul liber închis într-o cuşcă.
Nu fluture alb spre înalt se ridică
Ci ură din ură şi viaţa abdică!
15 noiembrie 2020
Volumul OGLINZI ELEGIACE
Redactor: Relu Popescu
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 