Aripi frânte (proză scurtă)
Violetta Petre
Îşi şterse în grabă fruntea de broboane şi îşi căută din priviri un scaun liber. O dureau picioarele şi spatele cumplit. Era duminică, dar ea nu se putea bucura de ziua de odihnă. Cu pensia ei ar fi murit de foame dacă nu ar fi găsit o familie onorabilă, de ai căror copii să aibă grijă. Se aşeză cu greu şi oftă din rărunchi. Gândurile începură să curgă şi imaginile feţelor obosite dispărură ca prin minune.
Ana era încă o femeie frumoasă la cei 60 de ani ai săi, dar avea în ochi o tristeţe care te făcea să-ţi pleci ochii dacă o priveai.
Adunase în ei toate ploile toamnelor şi din când în când, doar atunci când îşi vizita copila, ochii ei se goleau de neguri şi albăstreau lumea.
Amintirile se derulau, ca de fiecare dată când se întorcea acasă de la muncă. Se buluceau, se călcau în picioare şi ajungea acasă ameţită, buimăcită, îndurerată. Îşi pierduse pe rând părinţii, soţul, rudele…Nu mai avea decât un frate departe de ea şi o mătuşă dragă, care locuia în căsuţa bunicii ei, unde se năcuse, undeva pe malul mării.
Se apropia staţia unde trebuia să coboare, dar ceva o ţinea ţintuită pe scaun. Îşi îndreptă privirea spre capătul vagonului şi zări un bărbat într-un scaun cu rotile.
Tresări şi se ridică brusc în picioare;
-Mihai, tu eşti?
Bărbatul ridică ochi spre ea şi se uită ca la o arătare.
-Ana, tu eşti?
Stăteau şi se priveau, fiecare întorcându-se în timp, undeva, cândva, când primăvara avea mirosul iubirii şi al tinereţii.
-Cum s-a întâmplat, Mihai? Ce ai păţit? Unde ai dispărut?
-Ştii, când trebuia să ne întâlnim în gară, să plecăm la Poiană, să ne logodim? Ştiu, că m-ai aşteptat, Ană.
Eram atât de fericit şi alergam să ajung mai repede la autobuz.
Am traversat bulevardul neglijent şi neatent, invadat de euforia întâlnirii cu tine şi… m-am trezit la spital cu ambele picioare retezate.
-O, Doamne, dar te-am căutat, te-am sunat, am întrebat toată lumea, unde eşti… nimeni nu ştia nimic.
-Draga mea, m-am gândit mult şi mi-a fost cumplit de greu să aleg să nu te mai văd, dar te-am eliberat pentru că te iubeam prea mult.
Am anunţat toate cunoştinţele să nu-ţi spună unde sunt şi am plecat la o clinică de recuperare în Austria. Acum sunt la un azil, unde sunt îngrijit destul de bine. Tu, ce faci, cum eşti, te-ai măritat?
-Da, Mihai, după mulţi ani, dar acum sunt singură, mi-a murit soţul, am rămas cu fata care trăieşte în Anglia.
Ştii, atunci, am încercat să închei socotelile cu viaţa, dar nu a fost să fie. Poate pentru că soarta îmi pregătea această întâlnire. Acum sunt liniştită că am aflat că nu m-ai părăsit.
Eu te-am păstrat mereu lângă mine, aşa cum te ştiam…
-Eu cobor, Ană, acum.
-Eu trebuie să iau metroul înapoi vreo câteva staţii.
Ana rămase cu privirea agăţată de mâinile care împingeau roţile căruciorului, aceleaşi mâini care-i mângâiaseră trupul doi ani.
N-a fost să fie!
Ajunse acasă, îşi aprinse o ţigare, deschise fereastra şi cu ochii spre cer înjură de dumnezei, cum n-o făcuse niciodată.
29.04.2018
Redactor: Florentina Savu
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 