De ce să plâng întruna?
De ce să plâng întruna când sufletul m-apasă,
Nu văd că nebunia își face-n lume casă!
De ce să mor pe trupul, cuvintelor, când frica,
Măsoară-n mine totul, ca să rămân nimica!
De ce să-mi plângă mama când sufletul îmi simte,
Că sufăr în tăcere, în loc să mă alinte;
Pe rana din cuvinte, mă-ntind încet în noapte,
Și-o ung c-un glas de cântec, păstrat în mir de șoapte.
De ce să plâng la masa cuvintelor de ceară,
Nu știu că răul lumii din lume o să piară!?
Ba știu, și știu mai multe, atâtea câte-n viață,
Am adunat în tolbă, ca să nu merg prin ceață.
Căci ceața-n care omul se pierde dintr-o dată,
E ura din cuvinte, ce inima-i arată,
Și nu știu, nu știu cine, acum n-ar înțelege,
Că ura n-are-n sine, nevoie de vreo lege.
Sau de vreun act semnat, ori de vreo întrebare,
Ea singură-și croiește prin inimă cărare.
Și, când țâșnește-afară, se-ntinde ca o apă,
Și ne îneacă-n dânsa, și nimeni nu mai scapă.
Nu văd războaie-n lume și lupte la tot pasul,
Când ea își ține calea și i se-aude glasul?
Ba văd, le văd în omul, ce inima-i sluțește,
Fiindcă Lumina lumii, din suflet îi lipsește.
Redactor: Florentina Savu
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 