Angelica Manole

„Tomnatică iubire

Autor, Cătălin Iancu

Tomnatică iubire, de ce îmi bați la ușă,
Nu vezi că vine iarna și sufletul mi-e vid?
Vrei să aprinzi văpaia pierită sub cenușă?
Îmi e târziu, mă doare, în mine mă închid.

Tomnatică iubire, de ce îmi bați la geamuri,
Nu vezi că îmi e noapte și gândul mi-e arid?
Aleargă norii vineți eliberați din hamuri
În lumea mea ascunsă după un rece zid.

Tomnatică iubire, nu-ți mai ascult chemarea,
Îmi este mult prea teamă s-o iau de la-nceput,
Mi-e dor de altă zare, mă cheamă depărtarea,
Privirea îmi e oarbă iar glasul îmi e mut.”

,, Tomnatica iubire”

• Cătălin Iancu-

Autor, Angelica Manole

Cătălin Iancu este un poet cu sufletul cald, deschis, ținut în palme și oferit tuturor sub formă de poezii minunate. De aceea nu m-a surprins nostalgia ce se revarsă din fiecare strofă, poetul însuși fiind un „tomnatic”, aflat în anotimpul împlinirilor și al curcubeului din suflet.
Poetul, ca orice om trecut prin viață, rămâne surprins când iubirea, ca o codană neliniștită, îi sosește în prag. Așa cum este firesc, bate întâi la ușă. Dar locatarul zăvorăște și mai tare ușa, să nu pătrundă nicio zare de lumină. El este conștient că se îndreaptă spre iarna vieții și nu mai are timp să se bucure. Și de ce ar face-o? Sufletul îi este” vid”, iar ceea ce a fost cândva „văpaie” este de mult timp transformată în cenușă. De aceea închide toate ușile spre viață, se închide în propria singurătate.
În strofa a doua, iubirea personificată în ființă care nu renunță ușor, merge și bate la geamuri, în speranța de a găsi un loc pe unde să intre. Se spune că ochii sunt ferestrele sufletului. Dacă poetul ar fi deschis ochii, ar fi văzut iubirea așa cum este ea, caldă, înfloritoare și minunată. Dar el a ridicat ziduri în jurul lui și nu lasă nimic, nici să intre nici să iasă din „lumea mea ascunsă”. Înăuntru este întuneric, „e noapte”, iar gândul nu mai ară deșerturile aride ale sufletului. Acești „nori vineți eliberați din hamuri” sunt tocmai himerele sufletului său, care aleargă nestingherite prin meandrele adâncimii sale.
În strofa a III-a iubirea nu mai ciocăne, ci cheamă, imploră. Dar ” tot pățitu-i priceput”. Aude, dar nu ascultă ruga. Pentru că este foarte greu să o iei de la început în orice, chiar și în dragoste. În iarna vieții deja dorul omului este cosmic, nepământean. „Mă cheamă depărtarea”- o chemare pe care o ascultă și o urmează. Va fi un nou început, de data aceasta nu va avea nevoie de trăirea materială: „privirea îmi e oarbă, iar glasul îmi e mut”.
Deși poezia este o renunțare la tot ce este frumos în viață, din ultimele versuri răzbate o speranță nouă, de o existență dincolo de materialitatea lumii, în care totul este lumină și o altfel de iubire îl așteaptă.
Scrisă în stil clasic, cu doar trei strofe, poezia lui Cătălin Iancu spune în puține cuvinte ceea ce alții ar spune în poeme longevive. Folosește personificarea în care epitetul precede substantivul, dându-i un farmec aparte:”tomnatică iubire”. Folosirea verbelor însoțite de pronumele personale „mă, îmi, mea”, arată suferința lui fizică, toate forțele care acționează asupra ființei sale: ” Îmi e târziu, mă doare, în mine mă închid”, ” îmi e noapte”. Poetul folosește adjective simple:” arid”, „vineți”, „rece”, dar sentimentul redat nu este simplu: este durere, lupta cu el însuși, renunțare la ceva ce ar fi putut fi frumos.
Felicitări alese pentru poezia de suflet adresată multora dintre noi, care nu avem curajul să mai primim o nouă șansă la iubire. „Târzii sunt, Doamne, toate, prea târzii ‘!

Redactor: Nela Viorica Boda

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț