Cristina Pasca

„Tomnatică iubire

Autor, Cătălin Iancu

Tomnatică iubire, de ce îmi bați la ușă,
Nu vezi că vine iarna și sufletul mi-e vid?
Vrei să aprinzi văpaia pierită sub cenușă?
Îmi e târziu, mă doare, în mine mă închid.

Tomnatică iubire, de ce îmi bați la geamuri,
Nu vezi că îmi e noapte și gândul mi-e arid?
Aleargă norii vineți eliberați din hamuri
În lumea mea ascunsă după un rece zid.

Tomnatică iubire, nu-ți mai ascult chemarea,
Îmi este mult prea teamă s-o iau de la-nceput,
Mi-e dor de altă zare, mă cheamă depărtarea,
Privirea îmi e oarbă iar glasul îmi e mut.”
Tomnatică iubire
-Cătălin Iancu-

Autor, Cristina Pasca

Citind această frumoasă poezie, îmi sare gândul la cosmicitatea apocaliptică a zbaterii între agonia dorinței și agonia morții, prezentă îndeosebi în elegia erotică latină heroidiană. Magnetismul iubirii, simțit ca o chemare, și natura destinului pun în criză universul psihic, rezultând o anatomie a sentimentelor și dorințelor. Pe această temelie, autorul Cătălin Iancu construiește o poezie de douăsprezece versuri, combinate în catrene cu rimă încrucișată. La prima vedere, discursul poetic al acestui monolog ce leagă iambii într-un ton tandru, melancolic, elegiac, trimite la atmosfera cangrenată de neputință și pesimism a lui Valeriu Armeanu, însă aici este accentuată starea de indolență. Neputința vine, deci, din lipsa voinței, acutizată în interiorul sufletului (,, sufletul mi-e vid”, ,, îmi e târziu în mine”). Fiecare catren începe prin combinarea adjectivului antepus (,,tomnatică”) cu substantivul în vocativ (,, iubire”) care va fi obiectul selecției sufletești, adresandu-i-se mai multe întrebări retorice. Această antepunere mută accentul pe adjectiv, poetul evidențiind însușirile iubirii apărute în toamnă trecută, târzie, prea târzie (,, vine iarna”, ,, văpaia… pierită sub cenușă”, ,, îmi e târziu „, ,, îmi e noapte”). Această iubire este personificată atât prin adresarea directă la persoana a doua (,, îmi bați, ,,ți”, ,,vezi”), cât și prin faptul că vocea lirică o numește,, tomnatică”, așa cum se numeau cândva flăcăii neînsurați, dar cărora le-a trecut tinerețea și care, prin coincidența din hazardul destinului, apare chiar în toamna eului liric (,, nu vezi că vine iarna și sufletul mi-e vid?”,, mă cheamă depărtarea”, ,,privirea îmi e oarbă și sufletul mi-e vid”). Repetiția accentuează acest ,,prea târziu” și sudează cadrul stilistic al poeziei.
În prima strofă, eul liric adresează două întrebări iubirii (sau poate chiar sieși, iubirea fiind un sentiment ce dă târcoale universului sufletesc) însă fără să aștepte un răspuns. Iubirea, deși este un element abstract, are acțiuni directe asupra sufletului, a trăirilor, născând o stare de conflict ce duce spre agonie. Acest sentiment este izolat de celelalte (melancolie, abandon, dezolare) nepotrivindu-se registrului deja prezent, amalgamului tomniu -indolent, fiind întrebată,,de ce…”. Ușa și geamurile (din a doua strofă), devin simboluri pentru vulnerabilitate, fiind mijlocul prin care iubirea poate accesa încăperea sufletului. Analogic, iarna devine metaforă pentru moarte, pentru sfârșit. ,, Sufletul mi-e vid ” este o altă metaforă care trimite în aceeași direcție, accentuând starea de apatie. Vidul este nimicul, un abandon suprem în brațele apocalipticei treceri. În construcția celui de-al treilea vers, autorul folosește metafora ,, văpaia pierită sub cenușă” , văpaia fiind viața, dorința și focul de iubi, de a dori, trăiri pierite și devenite cenușă. De altfel, simt ușoara trimitere a autorului spre mitul renasterii din propria cenușă, pasărea Phoenix fiind însăși viața. Însă, cu versul următor, eul liric refuză această posibilitate, această putere a iubirii de a trezi din nou la viață, motivând prin prezența acelui ,, târziu”, a durerii și închiderii egocentrice ,, în mine mă închid”.A doua strofă păstrează algoritmul repetitiv-retoric și adâncește caracteristica intrinsec-dezolantă. Ușa, geamurile sunt părți ale încăperii cu ,, zidul rece”. In acest spatiu al sufletului este întuneric (,, îmi e noapte”) și o atmosfera neplăcută,( ,, arid”). Metafora ,,gândul mi-e arid” face referire la pesimismul cu care vocea lirică tratează prezentul și viitorul. De asemenea, ,,norii vineți” sunt norii durerii depresive și ai morții. Ei aleargă precum niște cai eliberați din hamuri, la fel ca gândurile fără frâu, abandonate deznădejdii și morții, după cum ni se sugerează în ultima strofă (,, mă cheamă depărtarea”, ,,mi-e dor de altă zare”). Printr-o ultimă repetiție, vocea lirică se adresează iubirii și îi mărturisește teama, ca să evidențieze zbaterea lăuntrică ce a născut acest lirism. In această obscură încăpere a sufletului este prezentă o chemare mult mai puternică, care îl face pe protagonist orb și surd la chemarea iubirii (,,privirea îmi e oarbă iar glasul îmi e mut”). Iar această chemare este a ,,depărtării”, ,, a unei alte zări”, trimițând viziunea din cosmosul interior spre cel exterior, al sfârșitului tuturor lucrurilor.
De remarcat procedeul de omeoză pe care autorul l-a folosit adăugând persoana întâi construcțiilor verbale impersonale ( ,,îmi e târziu”, ,, îmi e noapte”). Astfel se diversifică încărcătura stilistică, iar limbajul metaforic se desăvârșește, accentuând stări melancolice în obscuritatea zbaterii, nesiguranței, temerii și morții, culminând cu zădărnicia oricărui fel de dorință (,,e târziu…”).
Existența conflictului interior, analiza și anatomia intrinsecă cu ajutorul întrebărilor retorice din vârtejul colapsului și al triumfului, o existență a iubirii ce devine intriga stării sentimentale pe un fundal puternic melancolic, apatic și depresiv, sunt câteva din atuurile acestei creații. Prezenta elegie mai impresionează și prin disecția anatomică a sentimentelor, prin mijloacele stilistice folosite și prin modul profund de transmitere a emoțiilor, trăirilor unui ego autumnal.

Redactor: Nela Viorica Boda

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț