Laura Maries

Necunoscuta (partea întâi)
Laura Maries

Un Jaguar roșu, decapotabil, opri scrâșnind din roți înainte de trecerea de pietoni de lângă gura de metrou de la lzvor. Tânărul de la volan privea nerăbdător și oarecum stânjenit șirul de trecători ce traversau grăbiți strada. Tropăiau ca furnicile care încotro, fiecare mergând în treaba sa. Gura de metrou îi înghițea tăcută pe cei mai mulți, alții se grăbeau spre stația de autobuze către Piața Unirii. Deodată, o apariție din altă lume îi atrase atenția șoferului. Rămase țintuit locului, deși mașinile din spate îl claxonau insistent la schimbarea culorii semaforului. Se urcă pe trotuar punând semnalizarea de avarie. Văzuse cum cineva într-un halat albastru, probabil o femeie de serviciu la metrou, conducea spre ieșire o tânără stranie pe care nu ți-ai fi închipuit s-o întâlnești la ora aceea matinală. Părea că plutește într-o rochie lungă, înfoiată, cândva albă, având câteva pete mari bătând în cenușiu, plină de dantele și mărgele sclipitoare, probabil pietre Svarovschi. O coadă lungă, bălaie, îi atârnă cam dezordonată pe umărul stâng. Îi lipsea doar o diademă ca s-o asemeni cu o prințesă din povești. Un jerseu cenușiu pus peste rochia vaporoasă și amplă ce ștergea neglijent scările, nu-și avea locul acolo. Femeia în albastru, cu un mop uriaș în mână, a condus-o încet de la spate și a lăsat-o lângă prima bordură ce mărginea un strat de iarbă și flori. Tânără s-a lăsat în iarbă parcă înotând în faldurile ce se revărsau în jurul ei ca o parașută larg desfăcută. Bărbatul nu pricepea de ce îl atrage priveliștea asta. Gestul cum s-a așezat, mâinile puse cu grație pe lângă corp aducând cu două păsări împușcate, totul îi amintea de o secvență dintr-un balet ce îl cucerise cândva. Se apropie stupefiat de ființa asta aeriană și o cercetă cu o milă inconștientă. Cu o privire pierdută, fixată undeva niciunde, părea că nimic nu o atinge. Dar ochii ăștia albaștri, imenși, așa stinși și fără nici o sclipire în ei, ochii aceștia îi erau atât de cunoscuți! Încercă să îndepărteze gândul acesta: "Anastasia! Nu poate fi ea! Exclus! Și dacă ea este?" Văzute de aproape, rochia murdară, părul nepieptănat, strâns neglijent într-o coadă slinoasă, totul îi dădea senzația unei păpuși ce fusese superbă cândva, acum aruncată la gunoi de un copil răsfățat. Se lăsă pe vine lângă fată, cât era el de lung și încercă un scurt dialog: - Bună, Anastasia! Sunt eu, Mihnea Mărgărit! Ce faci aici? Stupidă întrebare, dar ce putea spune într-o asemenea situație? Tânără nu schiță nici un gest. Părea liniștită și împăcată în lumea ei. Femeia în albastru urmărea uimită scena la câțiva pași distanță. "Băiatul ăsta a zis un nume! Probabil îi amintește de cineva sau chiar o cunoaște pe fătuca noastră. Și ce mai mașină are! Și ce bine arată, parcă e din ăia din filme!" Cum între cei doi nu se înfiripa nici un dialog, îndrăzni încet, dar plină de speranță: - Domnu', nu vă supărați! O cunoașteți pe domnișoara? Va urma.

Redactor: Nela Viorica Boca

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț