Rememorând geometrii dintr-un atom de tăcere
… atât de dinamic albastrul sărat ca un clocot de stele peste coastele câmpului care tace invers goana trenului printre linii punctate de scaieții de abur și melcii tălmăcind sidefiu capriciul elastic și cumva indecis dintr-un murmur de malahit… un nor sau o cometă abandonată-n erata cerului sau un ceva încâlcind repetitiv, după o lege absconsă fărâme de amintire ca și când decorul ar agăța ora de ecusonul unei umbrei și-atunci taci… adulmeci chinorozul cețos al despărțirii și cojile dintr-un fruct lucind sub pupila ploii care se-nnoadă de palmele geamului mut, adulmeci risipa lăptoasă de odăi uitate-n urma descântului… pentru atâtea așteptări congruente cu ferestrele deschise către un alt capitol, în care personajele nu au fețe, nici nume, doar forfotesc mogâldețe de cenușă în retorta textului, un șir de semne cumva rugoase, câteva dialoguri hașurate de sufleorul închis în propria lui ficțiune… pentru atâtea alte anotimpuri bolborosite insidios de vânzătorul de iluzii la capătul acestui vagon plin de neantul unei zile reci ca o îngândurare zimțată monoton, o roată mică și tristă dintr-un mecanism tocit de-atâtea replici trase la indigo… pentru atâtea trepte care te-așteaptă acolo-n albastrul inventat de zodia celor ascunși în infinituri brumate rotund pe harta începutului… pentru peronul știrb, valizele plictisite, un melanj scămoșat de amintiri și fâșii convexe dintr-un vânt poleit cu sarea țărmului… scările curg sub mușchiul vânăt și pasul destramă nerăbdarea acestui sineliu hipnotic ce-adună-n oglinzile peștilor himerici seri ninse de veșniciile închise-n sipete de ceară… respir conturul unui alfabet de scoici și cioburi de lună și o adiere curbează secunda atomilor vii, aspri și mirați… vuiet concav, zeii trec pe corabia încărcată de iernile lui Ulisse, un țipăt prelinge virgule pe gulerul unei păsări de sare și tu taci acest monolog circumscris pătratului magic… alt colecționar de suflete albe rescrie-n zigzagul cernelii țărmul celor plecați într-un demult de înger… așteptări reciclate, un turn de fum, o rumoare lila de molii în visul unui patefon, rugina ondulată pe garduri pierdute-n geometria apusului și câte alte unghiuri lucind verde-molatic prin iedera de piatră a leilor învinși de uitare… străzi bătrâne și perdele bolnave … suntem tot noi sau am plecat în somnul unui copac ce recită-n pustiul de nisip noaptea naufragiaților expirați ?!
*
.. o revenire mirată pe conturul alunecos, cumva impregnat de a patra dimensiune a iluziei, ca și cum totul s-ar învârti haotic sau, poate, ar exista o ordine înfășurată într-un joc diagonal de înțelesuri și reveniri prin cotloanele țărmului, o desprindere din angrenajul obositor de rece, repetitiv al boabelor de luni, al fărâmelor de marți, poate miercurea tropotind confuză într-un timp asimetric, câte zile prinse-n recurența acestui șir convergent de căutări către acel undeva lipit pe fața nevăzută a zarului… pe-același bănuț de vineri și iarna plecării și gestul vorace de-albăstrimi sincopate, pe-același bănuț pulsând ecoul cărăbușului agățat în rama unui încâlcit mit urban, povestea ca o țesătură de năluci, în care-mi ascundeam frica în fiecare joi, când trecea prin fața casei, acel ins scorțos și enigmatic, cu o pată înflorind antracit pe fața lui de vultur, o pată inserată viclean în locul ochiului stâng… un frison strâmb, pogorât parcă din seva astringentă a siluetei vâscoase mă străbătea când i-auzeam pașii… el, omul cu un cărăbuș în loc de ochi, tulbura liniștea frunzelor somnoroase de tei învechit în decor și-mi strecuram frica în buzunarul contorsionat de pietricele colorate, fărâme de chec întărit și foșnetul verzui aromitor de frunze de pelin – căuș tainic al copilului înghesuit printre uluci și zvonul de tufănele grăbite și care pândea melancolia acelei străzi noduroase, ca și cum trotuarul se insinua dantelat și morocănos prin aerul punctat de-o zăpadă prelinsă tăcut într-un peisaj incert… țărmul tot mai străveziu ca o magmă vie, prinsă-n forma cosmică a existenței, ritmuri stacojii, o fluturare lăptoasă de pene picurând cerul vreunei păsări solare, câteva forfoteli dintr-un petic de ziar, trei mucuri de țigară cocoșate-n concavitatea unsuroasă a unei cutii de conservă și mereu alte și alte respirații de nisip… obsesia bănuțului devine certitudine, rotundul coclit e-acolo, e viu, un bănuț în acest vălmășag de gânduri și căutări, care se rostogolește zimțând febra plecării pe alte tărâmuri și-ncerc să-l prind sub talpă, dar reflexia entropică a luminii se-amestecă cu cioburi de scoici înfipte-n pătura clisoasă a malului, e-o despletire de planuri cețoase, parcă aș bâjbâi pe spinarea unei sălbăticiuni copleșitoare și bănuțul gonește bumb de ceară într-un caroiaj drămuit sinuos de rumoarea sticloasă a unor pescăruși dăruiți acestui decor… ocolesc o baltă înjghebată de ultimele ploi ale iernii, buruieni crispate-n ochiuri de vânt șoptesc îngândurarea farului de dincolo de stabilopozi, câteva ambarcațiuni încețoșează fluid golful miniatural dintre diguri, dar bănuțul își deșiră povestea printre tufele de lavandă deja ciufulite de somnul iernatic și slalomează după o curbă vie, șarpe tainic cu miros poliedric de stufăriș nisipos printre mesele uitate-n amorțeala teraselor deja sigilate, lăcătuite-n colbul melancolic, pierdut de ultimele zvâcniri ale luminii… ochi de migdale, o arcuire stufoasă de-o eleganță tandru-mirată și un suflet de pisică se-aude rotund sub scaunul de paie, ușor teșit din fața cârciumii coagulate ca o boabă de tinichea din șirul apos de ferestre cu pleoape amorțite… în transa bănuțului se-nnoadă laba felinei, dar cercul hipnotic de cocleală alunecă, se-aplecă, tresare și-o gheată bolovănoasă se-avântă-n gravitația tăcută… și eu și pisica ne-aruncăm priviri uimite acolo unde bănuțul s-a cufundat brusc și prăfuit sub talpa bocancului ușor zbârcit… privirea mea e-o clepsidră care tace nisipul scurs pe ecranul târziu de valuri și stele. Un ins corpolent, prins în carapacea unei canadiene umflate-n griuri metalice, tropotește, bătând sub gheată umbra acelui bănuț… e trist și apatic, figură brăzdată de-o plictiseală comună, ce-mi amintește de fojgăiala zilnică a metroului, dar lumea se-ntoarce-n alt decor, lucrurile hohotesc câini lunateci, câteva umbrele chircesc amintirea verii într-un tufiș de oțetar adormit, e-o lume inversă-n ecranul pigmentat de gunoaiele citadine, și simt pulsul verde-coclit al bănuțului sub acea talpă rugoasă… și-abia acum se-aude privirea de cărbune a bărbatului închis în peisajul anost al unui scaun ros de iarnă… pe chipului lui se-aude luna cum numără înserarea și ochiul lui stâng e-n cărăbuș lucios și totuși abraziv, acel cărăbuș uitat în cutele străzii cu tei pierduți într-un cândva, pe când pietricele colorate și melci melancolici și poze boțite măcinau căptușeala buzunarului meu… din departele portului se-ngână primele felinare într-un înscris de rubin arzător, lumea se-ntoarce-n textul valurilor și nimeni pe pontonul siniliu… cineva fredonează începutul serii și degetele mele, pierdute-n amorțeala umedă a mănușii, se-afundă-n buzunarele foșnind dungat ultimul bilet cu autobuzul de la gară la hotel, un număr de telefon aruncat hieroglifă pe un șervețel dantelat de uitare și… câteva fărâmituri de chec… și-n străfundul spiralat al unuia din buzunare mâna e deja un joc de ghicitoare pe cercul șoptit palid de marea închisă-n lună, poate de țărmul ce-a ascuns în umbra mea bănuțul… telefonul blincăie o boabă din iarna lui Vivaldi… pe ecran un cărăbuș cu-n bănuț în frunte…
*
…pentru această întâlnire cu un spațiu suspendat între tot ce se pierde în recurența privirii și starea hipnotică a căutătorului de infinituri insinuate într-un continuu scenariu grăbit și echivoc, când alveolele iernii hașurează zecimala timidă din spatele umbrei, ca și cum ai percepe prezența voalată a unei mâini îndreptate spre butonul imaginar ce ar declanșa o respirație arborescentă dintr-un nod al poveștii, și de-aici s-ar derula secvențe disparate despre premoniția colorând ninsoarea șamanică a străzilor întoarse în clipa unui surâs, despre coridoarele pe care bâjbâi urmând zigzagul mirat al imprevizibilului, ca și cum între risc și promisiune n-ar fi decât o unghie de lună și bănuțul pe care l-ai înghesuit în mâna cerșetorului de vise…- hai, schimbă costumul și nu uita desaga de milog! plesnește difuz vocea din spatele scenei și auzi rumoarea bulbucată gri în golul fumuriu dintre tine și lume…și treptele urcă, apoi se prăbușesc într-un calcul abscons despre gravitația albă a unui înger , ating curbat așteptarea altui peisaj în care Escher rescrie incertul rotund și roșu dintr-un măr, care-și rostogolește nemurirea de zeu indecis spre un niciunde cu nume de paradis și țipăt tăiat din glezna cerului… și spectatorii aplaudă încâlceala zdrențuită de lumini și monologul sincopat pe care-l urmezi pe țărmul desenat de mâna milogului de vise…pe marginea zimțată și neagră a frunzelor înserate strecor alt text despre sineliul vuind nălucile căutării, te povestesc cu cioburi de scoică, cu amintirea violoncelului furișat în verdele întunericului stâncos, când număram pașii zeului nemilos ce ne-a închis într-un bănuț aruncat în ritmul ondulat al corabiei ce-aduce –n port un negustor de vise cu-n cărăbuș crescut pe-un ochi de lună….
Autor Alice Puiu – ianuarie 2025
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 