Laura Maries

Necunoscuta ( partea a treia)
Laura Maries

A venit rândul femeii să rămână stană de piatră. "Ce naiba are bărbatul ăsta la ureche și vorbește singur? Aș face pariu că e un telefon, dar așa mic, negru și fără cablu de băgat în priză, ca al nostru de la ghișeul de informații de unde putem suna și noi la nevoie? Abia îi încape în mână, ca la ăia din filmul ăla cu nava printre stele, cum naiba îi zicea...startec, parcă...sau străinii de unde zise că vine au deja telefoane d-astea? Să-l întreb mai bine ce mă interesează pe mine, Doamne apără-ne și păzește-ne!" - Ce aveți de gând să faceți cu ea? O s-o duceți la ai ei? Tânărul s-a întors cu spatele și a continuat să vorbească singur și să gesticuleze: - Andrei, nu-ți mai face griji, nu e nimic grav, dar am de rezolvat o problemă urgentă care s-a ivit acum! Îmi pare rău, dar nu suportă amânare.Te sun eu imediat ce am o clipă liberă. Ok? Salve! Niște țipete ascuțite străbătură aerul zburlindu-i pielea. Să se audă aici așa ceva și încă destul de aproape? Un stol de pescăruși albi, de talie mare, cu aripile cenușii și cu picioarele galbene, trecu în zbor aproape razant pe deasupra lor spre Casa Poporului, aflată alături pe Dealul Arsenalului. Văzându-i figura derutată și întrebătoare, mândră că stă de vorbă cu un bărbat așa de important, îi explică atotștiutoare, cu chef de vorbă: - Ăștia e pescărușii noștri, ne-au invadat capitala de câțiva ani. Au ajuns ca porumbeii, poate chiar mai mulți. Mănâncă orice, ce le dai, ce găsește prin gunoaie, se adună buluc de-a lungul Dâmboviței cu gândul că e ceva pește, sărăcuții, animalele Domnului și ei! Pe aici e mai mulți că își face cuiburile pe clădirile cele mai înalte, ca pe stânci, zicea un domn, pe firele de telegraf, pe antene...Am auzit că la Casa Poporului e oameni puși special să îi gonească, că face multe stricăciuni din cauză de gâineaț. Să-i lăsăm în plata Domnului pe ei, da ce facem cu porumbița noastră, o duceți acasă? Poate o caută, săracii, că se vede că e din lumea bună...ca și dumneavoastră, adăugă ea după câteva clipe arătând cu capul spre Jaguarul parcat alături. Cine și-ar permite o rochie ca a ei? Zic și eu! - Bineînțeles că o iau! O să-i fac loc lângă mine, în dreapta, am niște bagaje acolo, o să le mut în spate și plecăm! Nici nu știu cum să vă mulțumesc! O să trec pe aici să vă spun cum am aranjat-o. - Să vă dea Dumnezeu sănătate, că el v-a trimis încoace! Dacă întrebați de mine, eu sunt Floarea Barbu, mă știe toate fetele. Acu dau fuguța că o să mă dea pierdută. - Mulțumesc încă o dată și o să vă țin la curent cu soarta ei. Se îndreptă spre autoturism și începu să elibereze rapid locul din față mutând pe bancheta din spate darurile pe care le pregătise pentru întâlnirea ratată de astăzi. Nici prin cap nu-i trecuse că o altă întâlnire îi va schimba toate planurile, multe zile de acum încolo soarta Anastasiei fiind pe primul loc. Într-un fel, crescuseră împreună. Erau vecini, iar părinții lor lucraseră toți în învățământ. Simion Pârcălab, nenea Simu, tatăl fetei, era profesor universitar în cadrul armatei, iar tatăl lui preda matematica într-un liceu renumit din oraș. Cele două mame, firi mai boeme și mai atrase de partea artistică, erau colege de catedră în cadrul Conservatorului. De aceea îmbrățișase și Anastasia baletul. Ei doi copilăriseră împreună, dar de cele mai multe ori se aveau ca șoarecele și pisica. El era mai studios, mai introvertit, îi plăcea la nebunie matematica, moștenire de la tatăl său. Participase la toate olimpiadele școlare obținând primele locuri, ba după terminarea Facultății de Matematică primise o bursă în domeniu în Franța. De aici urmase mai ușor specializarea în informatică la un lnstitut de renume din Australia. Revenise în țară tobă de carte, cu dorința să aplice aici tot ce își îsușise printre străini. Anastasia, mai aeriană, își petrecea mai tot timpul pe poante și cu un tutu cât mai vaporos, lăudându-se că face sute de șpagate. Începuse baletul de la patru ani și până la zece avea deja o musculatură de invidiat, mai ales a picioarelor. Gleznele ei, fine ca de căprioară, erau destul de fortificate să-i susțină greutatea întregului corp. Bineînțeles și cu ajutorul poantelor. Ore întregi le petrecea în fața barei de studiu. Visul ei era să ajungă prim-balerină, de fapt visul oricăreia dintre colegele ei. Avea și o voce superbă, dar nu și-o cultiva. Îi plăcea să se considere doar o amatoare, deși cânta orice cu aceeași ușurință și plăcere, de la muzica populară la cea de operă, dar numai pentru cunoscuți, nu și în public. Deși nu petreceau mult timp împreună și se tachinau mai mereu, la ei fiind valabil proverbul francez " qui s'aime se taquine", între ei era o legătură destul de strânsă, ca între frate și soră. El, fiind mai mare cu doi ani, îi urmărea din umbră orice mișcare, o canaliza prin fire nevăzute să-și îndeplinească toate visurile, fără să se simtă împinsă de la spate. Îi plăceau eleganța și grația ei obținute prin muncă asiduă, se simțea măgulit că toți îl considerau prietenul ei cel mai bun, iar când au crescut mai mari, chiar iubitul balerinei din cartierul lor. Dar el nu se vedea în postura asta, ea având destui admiratori. Se mulțumea cu rolul de frate și soră din copilărie. Acum cinci ani când și-a pierdut ambii părinți într-un nefericit accident rutier, a hotărât că e timpul să rupă puțin cu trecutul și norocul care i-a surâs a fost primirea acelei burse. Singurul lucru pe care l-a suportat cu greu a fost despărțirea de ea, dar țineau destul de des legătura. Gândurile i se întrerupseră brutal: - Bună ziua! Sunt agentul principal lon loniță din cadrul Poliției Rutiere. Vă rog să-mi prezentați actele la control! Cred că știți că este interzisă parcarea pe trotuar. Mihnea rămase cu pachetul în brațe.

Redactor: Nela Viorica Boda

Redactor șef: Ionuț Pande

Director editorial: Camelia Corina Boț