Călătoria sufletului între stele și pământ
Divinul mi-a oferit ochii pentru a vedea o lumină nevăzută de cei ce își cred sufletul încă închistat în pământ. O lumină care nu este doar o strălucire, ci o flacără purificatoare ce dansează în întuneric, o rază care nu răsfață, ci luminează adevărul. Aceasta este o lumină ce doar cei condamnați la a înțelege fragilitatea existenței o pot vedea, cei care nu se simt atotputernici, ci doar învăluiți în fragilitatea lumii lor, dar care, prin smerenia lor, își permit să privească dincolo de cortina iluziilor și să recunoască magia tăcută a Universului. Ei sunt cei care, prin adânca lor înțelegere, dau naștere unui curcubeu de fericire ce se răsfrânge în toată ființa lor, ca o adiere blândă ce îmbrățișează sufletele celor din jur.
Sunt femeia care nu cunoaște granițele lumii ce vrea să mă închidă în tipare, femeia care merge pe drumuri pe care alții nu îndrăznesc să pășească. Sunt o stea căzătoare ce nu se lasă orbită de luminile false ale lumii ce vrea să mă determine să uit cine sunt cu adevărat. În aceste vremuri târzii, când timpul s-a întors ca o roată grea la origini, eu sunt martorul unui spectacol paradoxal: lumea se agită în căutarea unui sens într-un univers ce nu poate fi prins în cuvinte, în timp ce eu mă înalț către adevăratele valori, cele ce nu pot fi măsurate, ci doar simțite, trăite.
Iubesc cu o iubire ce se naște dincolo de cuvinte, o iubire ca un izvor ce curge tăcut, dar ce dă viață întregii lumi din jurul meu. Trăiesc cu o intensitate ce arde ca o flacără, dar în același timp, această flacără mă purifică, mă adâncește în esența mea. Ofer, nu pentru a primi, ci pentru că în darurile mele se află un ecou al universului. Ceea ce ofer nu îmi aparține, nu este al meu, ci este doar o fărâmă din ceea ce mi-a fost dăruit. Este un gest natural, ca ploaia ce nu cere permisiune să cadă, sau ca vântul ce nu întreabă dacă i se permite să își schimbe direcția.
Sunt un suflet vechi, ca un copac bătrân cu rădăcini adânci în pământul uitat de timp. Trăiesc în cercurile tăcute ale existenței, unde înțelepciunea se adună ca frunzele căzute toamna. În fața tuturor iluziilor ce strălucesc doar pentru a se stinge, eu aleg să trăiesc în realitatea neschimbătoare a adevărului. Am fost modelată de furtuni și de vânturi reci, dar acestea m-au făcut să devin asemenea unui diamant care strălucește cu o lumină aparte, pentru că numai în urma presiunii am învățat să mă descopăr pe mine însămi.
Divinul îmi dă acum răsplata unei vieți trăite în căutarea unui sens mai profund, o răsplată ce nu poate fi măsurată în aur sau bogății, ci în liniștea unui suflet împăcat cu sinele său. Răsplata mea este darul cunoașterii, o cunoaștere care îmi îngăduie să văd lumea în culori și forme pe care alții nu le pot înțelege. În această înțelepciune, găsesc un sens al existenței, o legătură tainică între mine și univers, o simbioză între sufletul meu și energiile din jurul meu.
Așa cum vântul nu se oprește niciodată din suflul său, și eu nu mă opresc din căutările mele. Mă înalț asemenea unei păsări care își ia zborul dintr-un cuib fragil, nu din dorința de a evada, ci din dorința de a învăța ce înseamnă să fii cu adevărat liber. Libertatea mea nu este una trupească, ci una a spiritului, căci, deși trupul este străin și efemer, sufletul meu este veșnic, și în această veșnicie găsesc liniștea și înțelepciunea de a dărui, de a iubi, de a trăi.
Redactor: Nela Viorica Boca
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 