De ce scriu – confesiune
Enda Zura Scriu. De când mă știu.
Am scris de când am învățat să țin un stilou în mână, poate chiar dinainte, în gând. Foile de hârtie au fost primele mele confidente. La început, le umpleam cu boacăne de copil și întrebări mute — „Oare mama va afla?”
Nu puteam spune tot ce simțeam cu voce tare. Dar scrisul… scrisul îmi era mai ușor. Îi spuneam tot ce nu aveam curajul să rostesc. Îi încredințam dorințele mele, cu convingerea copilărească că, odată scrise, se vor împlini.
Bunica mea mi-a spus într-o zi că scrisul e o formă de terapie. Avea dreptate. Avea o blândețe în voce și o înțelepciune în privire care m-au învățat să cred în cuvinte.
Am scris despre prima dragoste, primul sărut, prima decepție — și, pentru prima dată, am ars tot ce-am scris. Credeam că, distrugând paginile, voi putea uita mai ușor.
N-a fost așa. Dar am continuat să scriu. Despre mine. Despre viață. Despre pierderi.
Anii au trecut, și m-am căsătorit. Atunci am scris despre despărțirea de casa părintească. Număram zilele până venea vineri — ziua în care mă întorceam acasă, acolo unde deveneam întreagă. Și scriam cu tot sufletul.
Apoi au venit momentele cele mai tăcute și cele mai dureroase: sarcinile pierdute. O dată. De două ori. De trei ori. Și am scris. Cu lacrimi pe foaie și cuvinte ca rugăciuni. Filele acelea au devenit morminte pentru copiii mei nenăscuți.
Dar într-o zi, am ținut în brațe viața. Pe copilul meu. Și atunci am scris cu litere mari, tremurate: Sunt mamă! Am crezut că voi lăsa scrisul deoparte. Ce rost avea, când eram fericită și împlinită? Dar am înțeles, poate pentru prima dată cu adevărat, ce mă făcea să scriu: nefericirea, tristețea, dezamăgirea.
Apoi a venit despărțirea de tatăl copilului meu. Și iar am scris, ani în șir. Până când, într-o zi, am ars și acele file. Am închis ușa și am mers mai departe, cu capul sus. Fiul meu era acolo — și el era tot ce aveam nevoie ca să merg înainte.
Multă vreme, stiloul a rămas deoparte. Eram ocupată cu viața: cu bucuriile, râsetele, durerile copilului meu. Am trăit în fiecare clipă alături de el, iar cuvintele tăceau. Dar într-o zi, stiloul s-a întors. L-am simțit din nou în mână, ca un vechi prieten care nu m-a uitat. Pierderea mamei… și am scris din nou. Am lăsat durerea să curgă în cuvinte, ca o spovedanie pe hârtie.
Anii au trecut. Scriu în continuare. Scriu pentru că simt. Pentru că o fotografie îmi poate spune o poveste, iar un singur cuvânt mă trimite într-o lume numai a mea.
O lume a celor care visează frumos.
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 