Ecoul care crește în miezul umbrelor
De aș fi știut, poate că m-aș fi oprit la marginea lumii, acolo unde pământul pare să-și țină răsuflarea înainte de a se prăbuși în infinit. În acel spațiu intermediar, unde lumina se fărâmițează în particule fine și visele se plimbă libere ca niște animale sălbatice, aș fi putut rămâne. Acolo, curiozitatea ar fi fost doar un zvon îndepărtat, un curent slab al minții, lipsit de puterea de a împinge omul să pășească în locuri unde lumina nu pătrunde, iar umbrele învață să vorbească.
Dar omul, în firea lui, e o arcă în perpetuă mișcare. Nu știe să rămână pe loc, nu știe să accepte tihna marginii, ci este mereu atras de câte un fir subțire de necunoscut. Curiozitatea este însăși respirația lui, un animal mic, cu ochi de jar, care îl împinge în tărâmuri unde rațiunea se topește, iar adevărurile se amestecă în nuanțe de gri.
Am pășit, așadar, în lumea unde omul se îmbracă în umbre. Acolo, întunericul nu este doar lipsa luminii, ci o materie densă, un organism viu, cu memorie și textură. Umbrele nu se mai mulțumesc să atârne de pereți sau de contururile trupului, ci se întind, se prelungesc, se strâng și se desfășoară ca niște ființe autonome. Ele nu sunt doar urma noastră, ci moștenirea tuturor lucrurilor pe care le-am refuzat, negându-le dreptul de a ne însoți în lumină.
În acest tărâm, fiecare pas devine un act de confesiune. Nimic nu poate fi ascuns, pentru că umbra, această oglindă întunecată, preia tot ce am disprețuit în noi înșine și îl întoarce amplificat, distorsionat, dar adevărat. Aici, umbrele au voce, iar vocea lor seamănă uneori cu o rugăciune veche, alteori cu un strigăt spart în miez de noapte. Ele știu să invoce fragilitățile noastre, să ne arate marginile neșlefuite ale sufletului, să ne învețe că omul nu este doar lumină, ci și reziduul întunericului din care a fost modelat.
Totuși, în această lume ciudată și imprevizibilă, am descoperit o lecție stranie: umbra nu este dușmanul luminii, ci dovada existenței ei. Acolo unde lumina cade, se naște și umbra, o dublură fidelă, o amintire a unui adevăr mai profund — că niciun om nu este complet armonios, complet pur, complet lumină. Umbra este echilibrul, este subsolul ființei noastre, acel loc în care se adună toate fricile, toate ezitările, toate cuvintele nerostite.
Înțelegând asta, am început să privesc întunericul nu ca pe o pedeapsă, ci ca pe un spațiu de lucru interior. Un atelier tăcut în care pot remodela, rearanja, recunoaște. Umbrele nu mă mai priveau amenințător, ci cu o curiozitate blândă, ca și cum m-ar fi întrebat: „Acum că ai venit, ești pregătită să vezi cine ești cu adevărat?”
Așa am descoperit că drumul nu era o coborâre în afară, ci o întoarcere în sine. Marginea lumii nu era un loc, ci o stare — un moment în care puteam alege să rămân suspendată între lumină și întuneric, între ceea ce sunt și ceea ce mă tem să devin.
Și poate că, dacă aș fi știut toate acestea înainte, nu m-aș fi temut să pășesc.
Sau poate că, tocmai pentru că nu știam, pașii mei au căpătat sens.
Pentru că doar rătăcind prin umbre înveți să recunoști adevărata valoare a luminii.
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 