UMBRELE NECUNOSCUTEI
Necunoscuta aia putea fi oricine.
Prietena Veronicăi, fata cu ochi rotunzi perpetuu ridicați a miracol din școala primară, cu care se mira de râmele din parc, după ploaie. Ce balauri fără aripi! Susținea sus și tare că balaurii nu trăiesc sub pământ. Dar ea le vedea ca pe niște monștri cu două capete. Nu balaurii au mai multe capete? Le despărțiseră viziuni diferite. Ca niște vedenii în plină zi, cu care nu știi ce să faci. Și, dacă tot nu ești dumirită, o lași baltă. În fond, fiecare cu vedeniile lui…
După câteva minute, putea fi Cristina, cu mersul ei de vampă sofisticată, cu privirea ei de gheață capabilă să aprindă orgii sentimentale. O priveam și aș fi vrut să fiu ca ea. Cu spatele drept, îndrăzneață, liberă…
Din ce în ce mai schimbătoare. Când își punea rochia verde era o primăvară mlădie, unduitoare ca o salcie de care se agățau toți ochii din parc. A rămas undeva departe, un chip fără voce.
Cu ea a amuțit și glasul îngeresc pe care l-am auzit într-o luni spărgând liniștea candelabrelor din mica biserică înnegrită de fum. În penumbra stranei, murmurul straniu al Necunoscutei cu părul roșu acoperit de o năframă aproape neverosimilă, părea să fie înțeles doar de icoanele de pe pereți. Din culorile vitraliilor țâșneau cioburi de lumină peste fața ei impasibilă, peste mâinile ei împreunate în poala hainei cernite. Împietrită ca o statuie, mă privea fără să mă vadă. M-am închinat la o icoană, doar ca să creadă că pentru asta eram acolo. Apoi am plecat mai departe.
Într-o sâmbătă spre luni i-am auzit pașii mângâind zăpada din parc. Părea însăși ninsoarea. Avea în ea o amețeală de fulgi buimaci. Sorbea aerul înghețat cu înghițituri hulpave, de parcă se temea că el, aerul, o să se termine și n-o să-i ajungă până mâine. Fularul alb i-a zburat de la gât și, în cădere, mi-a atins degetele, ca o spumă rece. M-am aplecat să-l ridic și am strâns în palme o fâșie de țurțure căzut dintr-un castan. Atingerea lui de gheață era tot ce-a mai rămas din ea. Se disipase printre fulgi?
Am tras adânc în mine aerul înghețat. Ca și când, ca și cum…
Auzisem că avea și o slujbă. Cu siguranță avea. Altfel, de unde să-și ia acel etern latté pe care îl savura în parc, strop după strop, alături de nelipsita țigară. Țigările sunt scumpe, deci muncea pentru plăcerile ei mai mult sau mai puțin inocente.
Desigur, avea o slujbă care o ducea deseori prin lumea largă. Spuneau unii, unii cu care cică vorbise mai demult pe limba ei, că îi plăceau luminile Nordului, apusurile târzii învăluite în roz și indigo, soarele de mai peste iluzii Taj Mahal-iene, ceața Chinei de Sud aplecată peste vârfuri de pagode.
Se simțea întreagă între tăcerile cerului și foșnetele copacilor, între zumzetul aripilor păsărilor diurne și litaniile bufnițelor.
Uneori vibra ca o polka repede opus 110, alteori scânteia ca lumina dintr-un glob de Crăciun. Efuziuni scurte, pe care abia de le puteai crede a fi adevărate când tu mai mereu îi vedeai crevasele gândurilor…
În peregrinările ei își lăsa umbra în urmă, pe străduțe în pantă pavate cu pietre de granit, pe zidurile portocalii ale Alhambrei, pe sub balcoanele franțuzești străjuite de mușcate roșii ale cine știe cărui cătun. Nu se mai mișca. Umbra ei rămânea acolo, lipită de ziduri, de pietre, de frunze, ca o dovadă peremptorie că ea a fost acolo.
Mult timp nu am mai știut nimic despre ea. Poate nici ea n-a știut. Părea că am uitat-o. Părea că s-a uitat…
Părea că au trecut ani. Mulți? Puțini?
Am simțit-o din nou pe aleea cu tei din parc. Am întors capul. Își sorbea cu încetinitorul cafeaua cu lapte din paharul absolut reciclabil și ultrabiodegradabil. Rochia galbenă era în perfectă armonie cu trista incantație de toamnă a ochilor ei. Degetele îi tremurau aproape imperceptibil pe țigară. Poate de frig. Poate…
Ochii îi priveau în gol, spre un trecut aproape ireal, ca o minciună nedescoperită, sau spre un viitor cu o singură certitudine.
În seara aia de cumpănă între niște ani, ceva m-a împins să o urmăresc în drumul spre casă. Așa am aflat că locuiește pe o stradă cu mesteceni. Firește, la numărul 13. Nici nu se putea altfel.
Întunericul compact era tăiat de luminițe care tremurau intermitent în ferestre. Poate de frig, poate…
La primul cat s-a aprins o lumină slăbită. În spatele ferestrelor neacoperite, printre tablouri vechi, necunoscuta își dezbrăca încet sufletul dintr-un album vechi de fotografii sepia. Le etala, una câte una, ca și cum ar fi vrut să devoaleze mistere pe care nu le va înțelege niciodată. Părea că ar fi știut că sunt acolo și-mi sugera să i le deslușesc eu. Dar eu…
Deodată, a început să-și unduiască trupul într-un dans lasciv, seducător, care o stăpânea făcând-o să se rotească din ce în ce mai tare, mai repede, și mai repede, ca un devriș care își lepăda fustele ca pe niște măști de care nu mai avea nevoie.
Din inima ei curgea Dunărea Albastră ca un vals pe care picioarele ei stângace nu l-au dansat niciodată. Pe lângă cercelul antic din urechea dreaptă alergau frenetic cei trei tigri chinezești, dintre care unul, ciudat, prin nu se știe ce circumstanțe, deoarece autorul a omis enunțul, nu avea coadă (san ge laohu pao de kwai, yi ge mei you weiba…) purtând în coame amintirile iubirilor ei de mult sfâșiate ca pe niște petice de lumină.
Nimic nu pare veridic. Mai că mă dezintegrez în fața ferestrei și devin una cu gândurile ei care-mi adulmecă amintirile prin reflexia din geamul ce se acoperă încet-încet cu cristale de gheață.
S-a luminat de mult de ziuă. Aplauzele marșului Radetski coboară peste noi ca o speranță. O să fie bine. O să fiți bine!
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 