Colind pentru omenire
Dacă aș vrea ceva de sărbători, aș cere atât de puțin încât dorința mea ar putea încăpea într-o respirație: ca omul să poarte lumină în suflet și blândețe în cuvânt. Un dar mic, aproape nevăzut, ca sarea în pâine — nu se vede, dar fără el totul e fad, lipsit de viață.
Lumina din suflet ar fi ca un far aprins pe o coastă uitată, care nu cere aplauze, dar salvează corăbii rătăcite. Ar fi o lumină care nu caută să strălucească mai tare decât altele, ci doar să nu se stingă. Ca jarul ascuns sub cenușă, care pare mort, dar păstrează în el promisiunea focului. O lumină care îți încălzește palmele când le întinzi spre ea și care te învață că și întunericul are nevoie, uneori, doar de o scânteie ca să cedeze.
Sufletul luminat ar deveni o casă cu ferestre larg deschise. Prin ele ar intra nu doar soarele, ci și frigul celuilalt, oboseala, neputința, fără a fi alungate. Ar fi o casă în care nu se închid uși cu zgomot, ci se lasă lumina aprinsă pentru cineva care poate veni târziu. Lumina aceasta ar transforma frica în umbră și umbra într-un loc unde te poți odihni.
Blândețea cuvântului ar fi ca o ploaie măruntă, de primăvară, care nu rupe pământul, ci îl pregătește să rodească. Cuvintele spuse cu blândețe ar fi ca niște fire de mătase legând inimile între ele, fără noduri dureroase. Ele ar aluneca peste asprimea zilelor ca untdelemnul peste răni vechi, nu pentru a le șterge, ci pentru a le ajuta să se vindece.
Un cuvânt blând ar fi o pâine ruptă în două, o cană de apă oferită la capăt de drum, o mână întinsă fără întrebări. Ar fi o ancoră pentru cel care se scufundă în propriile gânduri și o busolă pentru cel care nu mai știe încotro merge. În blândețe, vocea nu se ridică, dar ajunge mai departe decât strigătul.
Dacă omul ar învăța să poarte aceste daruri, lumea ar începe să se miște altfel. Timpul n-ar mai alerga ca o fiară flămândă, ci ar curge ca un râu domol. Privirile nu s-ar mai izbi unele de altele, ci s-ar recunoaște, ca două lumini din aceeași noapte. Diferențele n-ar mai fi ziduri, ci punți din lemn vechi, scârțâitoare, dar trainice.
Raiul n-ar veni cu ceruri deschise și cântări solemne. Ar apărea pe nesimțite, ca iarba care răsare printre crăpăturile asfaltului. Ar fi în felul în care cineva alege să tacă în loc să rănească, să înțeleagă în loc să condamne, să rămână în loc să plece. Un rai fragil, construit din gesturi mici, care pot fi distruse ușor, dar care, adunate, schimbă fața lumii.
Sărbătorile ar deveni atunci mai mult decât o dată în calendar. Ar fi o stare de a fi. Lumânările aprinse n-ar mai fi doar pe mese, ci în inimile oamenilor. Cuvintele n-ar mai fi împachetate în grabă, ci alese ca niște daruri fragile. Iar omul, purtând lumină în suflet și blândețe în cuvânt, ar deveni el însuși o sărbătoare — una care nu se termină odată cu noaptea, ci continuă, tăcut, în fiecare zi.
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 