Înălțimile Macchu Picchu
de Pablo Neruda (Cap.VIII)
Suie cu mine, dragoste americană.
Sărută cu mine pietrele secrete.
Argintul torențial al râului Urubamba*
face ca polenul să zboare din cupa sa galbenă.
Zboară, pustie iederă,
plantă pietroasă, ghirlandă dură,
peste liniștea mormântului montan.
Privește, minuscula viață, între aripile
pământului, în timp ce
-cristal și frig, aer dens –
rezistentele smaralde se cern,
ah, apă sălbatică scursă din zăpadă.
Dragoste, iubire contemplată de fiul orb al zăpezii,
până la abrupta noapte,
de la sonorele cremene andine,
către zorii îngenunchierilor roșii,
Ah, Wilkamayu*, cu șerpuiri sonore,
când îți spargi tunetul liniar,
în spumă albă, asemenea zăpezii rănite,
sau când vijelioasa prăpastie cântă
și pedepsește cerul, trezindu-l,
ce limbă aduci la urechea abia
dezrădăcinată de spuma ta andină?
Cine a smuls fulgerul frigului
și l-a lăsat inlănțuit în piscuri,
împăștiat în lacrimile sale glaciare,
cutremurat în scânteietoarele sale spade,
lovind filamentele sale rezistente,
condus în așternutu-i de războinic,
și speriat de sfârșitul său în piatră?
Ce spun clipirile tale asediate?
Secretul tău de fulger rebel
a călătorit, înainte, plin de cuvinte?
Cine a spart silabele de gheață,
limbile indiene, etaloanele de aur,
exprimările profunde, țipetele supuse,
în subțirimea apelor tale arteriale?
Cine a tăiat pleoapele florale
care veneau să privească din pământ?
Cine grăbește ciorchinii morți
ce cad prin mâinile tale curgătoare
pentru a-și alege noaptea aleasă
din cărbunele geologiei?
Cine smulge ramura copacului?
Cine îngroapă din nou revederile?
Dragoste, iubire, nu depăși granița
nu-ți ascunde capul în pământ:
lasă ca timpul să-și împlinească menirea
sub arcada izvoarelor dărâmate,
și, între apele repezi și ziduri,
cuprinde aerul defileului,
paralele plutiri ale vântului,
canalul orb al lanțurilor muntoase,
salutul rugos al stâncii,
și urcă, floare cu floare, în ciuda sălbăticiei,
călcând peste șarpele* căzut.
În zona abruptă, piatră și pădure,
praf de stele verzui, sălbăticie pură,
Manturu*l izbucnește ca un izvor viu,
sau ca o mansardă a tăcerii.
Vino în propria mea ființă, către zorile mele,
până la singurătățile încoronate.
Regatul mort încă mai trăiește.
Iar, peste un ceas, umbra condorului, însetată de sânge, alunecă aidoma unei bărci negre.
Notă
Urubamba – râu din Peru, ce curge pe la poalele cetății Machu Picchu
Wilkamayu – denumirea veche, în limba inca, a râului Urubamba, înseamnând ,,Râul Sacru’’
Șarpele – aici se referă la Quetzalcoatl, cunoscut și ca „șarpele cu pene”, care era zeul suprem în mitologia aztecă și amerindiană.
Manturul- (Mant’o) picturi rupestre descoperite într-un loc de tranzit și tranziție a culturii inca, în Anzii amazonieni, din zona Cusco-Peru.
traducere – g.Cristea
Alturas de Machu Picchu (cap.VIII)
de Pablo Neruda
Sube conmigo, amor americano.
Besa conmigo las piedras secretas.
La plata torrencial del Urubamba
hace volar el polen a su copa amarilla.
Vuela el vacío de la enredadera,
la planta pétrea, la guirnalda dura
sobre el silencio del cajón serrano.
Ven, minúscula vida, entre las alas
de la tierra, mientras -cristal y frío, aire golpeado –
apartando esmeraldas combatidas,
oh agua salvaje, bajas de la nieve.
Amor, amor, hasta la noche abrupta,
desde el sonoro pedernal andino,
hacia la aurora de rodillas rojas,
contempla el hijo ciego de la nieve.
Oh, Wilkamayu de sonoros hilos,
cuando rompes tus truenos lineales
en blanca espuma, como herida nieve,
cuando tu vendaval acantilado
canta y castiga despertando al cielo,
qué idioma traes a la oreja apenas
desarraigada de tu espuma andina?
Quién apresó el relámpago del frío
y lo dejó en la altura encadenado,
repartido en sus lágrimas glaciales,
sacudido en sus rápidas espadas,
golpeando sus estambres aguerridos,
conducido en su cama de guerrero,
sobresaltado en su final de roca?
Qué dicen tus destellos acosados?
Tu secreto relámpago rebelde
antes viajó poblado de palabras?
Quién va rompiendo sílabas heladas,
idiomas negros, estandartes de oro,
bocas profundas, gritos sometidos,
en tus delgadas aguas arteriales?
Quién va cortando párpados florales
que vienen a mirar desde la tierra?
Quién precipita los racimos muertos
que bajan en tus manos de cascada
a desgranar su noche desgranada
en el carbón de la geología?
Quién despeña la rama de los vínculos?
Quién otra vez sepulta los adioses?
Amor, amor, no toques la frontera,
ni adores la cabeza sumergida:
deja que el tiempo cumpla su estatura
en su salón de manantiales rotos,
y, entre el agua veloz y las murallas,
recoge el aire del desfiladero,
las paralelas láminas del viento,
el canal ciego de las cordilleras,
el áspero saludo del rocío,
y sube, flor a flor, por la espesura,
pisando la serpiente despeñada.
En la escarpada zona, piedra y bosque,
polvo de estrellas verdes, selva clara,
Mantur estalla como un lago vivo
o como un nuevo piso del silencio.
Ven a mi propio ser, al alba mía,
hasta las soledades coronadas.
El reino muerto vive todavía.
Y en el Reloj la sombra sanguinaria
del cóndor cruza como una nave negra.
Redactor: Mira Minu
Redactor șef: Ionuț Pande
Director editorial: Camelia Corina Boț
Zbor spre înălțimi 