UN VERS CUMINTE
Azi, versul mi-e domesticit și simplu,
nu vreau să-i tulbur apele profunde,
și de rușine nu-i dau jos veșmântul,
să-l las să umble ca fecioarele zălude.
Azi, versul iese ca o lacrimă cuminte,
o binecuvântare, rugă ori blestem,
o disperare ascunsă-ntre cuvinte,
când strig în mine și nu știu ce chem.
Și m-amăgește-un dor de altădată,
și-l iau și-l desenez in litere rotunde,
dar nu știe de glumă și mă poartă,
printre dorințe ignorate și nătânge.
Și-i spun că-i toamnă și că-n asfințit,
culorile sunt, parcă, mai întunecate,
și îl întreb, de ce in vară n-a venit,
printre fânețe-n floare să mă poarte?
Azi, când cărarea coboară spre apus,
și fructele prea coapte cad pe cale,
ce să mai fac cu dorul? Chiar i-am spus
că nu mă leg la cap când nu mă doare.
(de Ana Văcărașu)
