Iarna~Gabriela Raucă~
A fost să vină-n vis, ca dulce reverie,
Purtând în plete diademă de cristale,
Cu sânii albi, pe sub mătasea străvezie
Și rochia-i lungă, mângâind gleznele goale.
Cu pas ușor, ca într-un vals, încet, plutește,
Parcă i-ar fi bolta albastră sub picioare,
Vântul hoinar, când suflă, păru-i unduiește
Și tandru, o alintă cu a lui candoare.
Ea își aruncă, în neștire, peste dealuri,
Voalul gingaș, cu diafană strălucire,
Iar din mătasea ce se lasă, valuri, valuri,
Se iscă albă avalanșă de sclipire.
Bat clopote, sunând, prelung, a sărbătoare,
La mânăstiri, pe creasta muntelui, căruntă,
Iar norii albi, ca niște sănii plutitoare,
Petrec, de sus, din cer, toți oaspeții, la nuntă.
Și-apare iarna, ca o tânără mireasă,
Până mai ieri, minunăție de fecioară,
Plecăm din vis și ne trezim, din nou, acasă,
Iar prin fereastră admirăm cum ninge-afară.
Redactor, coordonator Florentina Savu
Redactor șef Camelia Boț
