Mihai Eminescu

Mai sunt oare cuvinte la superlativ care nu s-au spus despre „Domnul cel de Pasăre Măiastră” al Literaturii române? Ce am mai putea noi adăuga, astăzi, cînd se apropie cu pași repezi ziua în care se naște, iar și iar, Luceafărul cugetării românești, la cuvintele minunate care s-au spus, de-a lungul timpului, despre „cel mai mare poet pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pămîntul românesc”? ( G. Călinescu)
Sau: „Suntem români pentru că suntem închinătorii lui Eminescu, „așa cum spunea, convins, Tudor Vianu.
Poate că se vor găsi unii care să spună că îl divinizăm pe Eminescu și că mergem prea departe cu adorația. De acord, dar noi nu știm pe altcineva care să merite mai mult decât Eminescu această iubire nemărginită…
Să continuăm, deci, cu cuvintele frumoase spuse de oamenii de cultură români, care s-au aplecat asupra operei și vieții sale.
„Eminescu este unul dintre exemplarele cele mai splendide pe care le-a produs umanitatea. Avem convingerea nestrămutată că dacă mai trăia sănătos încă 20 de ani, ar fi fost considerat, fără putință de tăgadă, ca unul dintre cei mai mari creatori de poezie din întreaga literatură a lumii,” aprecia unul dintre bunii cunoscători ai operei eminesciene, G. Ibrăileanu.
Iar Emil Cioran, într-o scrisoare către Constantin Noica, spunea: „E de la sine înțeles că-ți împărtășesc admirația pentru acest geniu, care nu încetez să mă minunez că a putut să apară printre noi. M-aș exprima chiar mai dur decât tine: fără Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat și aproape de disprețuit…”
Și tot Ibrăileanu scrie: „Sufletul lui Eminescu a fost destul de bogat pentru toate. Eminescu a fost un organism complet. A avut totul, toată gama senzațiilor, imaginația completă, inteligența înaltă. El a concentrat în sine vîrstele omenirii și vîrstele omului. Emotiv și imaginativ ca un primitiv, naiv și curios ca un copil nou în fața universului, el a fost în același timp înarmat de cunostinți ca un învățat și abstractor de idei ca un metafizician.
Întîlnirea unor asemenea însușiri atît de eminente este așa de rară, încît Caragiale a spus pe drept cuvânt că vor trece secoli pînă cînd se va mai naște un al doilea Eminescu.” ( G. Ibrăileanu)
Iar Tudor Arghezi, autorul „Cuvintelor potrivite ” povestea cum, copil fiind, l-a întîlnit pe Eminescu pe Calea Victoriei. Arghezi avea 7 ani și, în mod normal, ar fi trebuit să uite întîmplarea. Nu putea să știe de-atunci cine avea să fie Eminescu peste timp…
Și totuși, după 65 de ani trecuți de la acea întîlnire, Arghezi își amintea de omul grăbit, care trecea impetuos și grăbit pe lîngă el.”Uite-l pe Eminescu,” a spus cineva cu un glas pe care-l țiu minte,” povestește Arghezi.” E curios că nu l-am uitat. Mi-a rămas aninat în minte, ca o schiță de fum.”
Și tot Arghezi spunea:” N-am putea ști ce părere avea Eminescu despre Luceafărul lui. Luceafărul trebuie socotit ca făcînd parte din Sfînta Scriptură.”
Îmi îngădui să adaug cîteva rînduri pe care le-am scris și postat în grupul nostru, acum ceva timp în urmă, despre Eminescu.
Oare cum ar reacționa „Domnul cel de Pasăre Măiastră” dacă ar afla că există un grup, care îi poartă cu mîndrie numele și îl pomenesc în fiecare zi? Dacă ar afla că oamenii îl iubesc și că sunt tot mai mulți, pe zi ce trece, cei care se întorc la poeziile lui, așa cum te întorci la ceva scump și drag sufletului tău, ceva de care aveai nevoie fără să-ți dai seama?
Oare i-ar fi mai ușor, după aceea, să suporte focul acela care-i ardea sufletul și pe care nu-l „putea stinge cu toate apele mării?”
Și „nemaifiind pribeag”i-ar fi somnul mai lin la marginea mării, acolo unde voia să i se împlinească singurul dor pe care-l mai avea?
Sau, mai degrabă ,ar fi mîhnit văzînd cum își bate joc”spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi „de poporul acesta despre care Eminescu spunea: „Iubesc acest popor bun și blînd, pe spatele căruia diplomații croiesc hărți și rezbele de care lui nici prin cap nu-i trece…”
Și, foarte probabil, după ce ar vedea că mizeria morală în care trăim este la fel de mare ca și în trecut, dacă nu mai mare, i-ar cere voie Demiurgului să se întoarcă la locul său de sus din cer, între aștri…
Închei cu versurile unui alt mare poet român, despre cel mai mare:” Fără el oricare lucru/ Și-ar urma cărarea sa/ Fără el chiar steaua noastră/ Dintre stele ar cădea”.

Redactor șef Camelia Boț

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: