Afară-i primăvară
de Liliana Toderiță
Azi nu mai vreau s-aud niciun cuvânt,
De moarte, boală, ori singurătate,
Nici strigătul pornit de sub pământ,
Al celor ce se plâng de nedreptate.
Mi-ajunge atâta toamnă cât am strâns,
Şi iarna ce-a venit ca o povară,
Vreau ochii să mi-i primenesc de plâns
Şi să renasc, afară-i primăvară.
Vin rândunelele în vechiul cuib,
La mine într-un colț din atriul drept,
Să-şi crească puii lor cu ciocul strâmb,
Şi învaţă a zbura la mine-n piept.
Aştept că vin şi berzele-napoi,
Au locul lor păstrat pe porumbar,
Pe-un stâlp bătut de grindină şi ploi,
Şi-aduc copii, din ce în ce mai rar.
Stau ca de veghe şi privesc atent,
Că poate se vor naşte astăzi fluturi,
Şi de emoții inima din piept,
Ingân-o uvertură în trei timpuri.
Mă uit cum cresc din coajă de pământ,
Plăpânde flori de toporaşi albaştri,
Şi-apar gândaci cu mersul legãnând,
Roind pe seară ca nişte sihaştri.
Totu-i în jur cuprins de frenezie,
Pocnesc boboci, pe crengile sterile,
Doi cuci se-ndrăgostesc la nebunie,
Şi ies furnicile smerite şi umile.
E-o primăvară ca o simfonie,
De prospețime, de culori şi de miros,
Pluteşte-n aer ,,oda bucuriei”,
Şi parcă n-a fost niciodată mai frumos.
Redactor șef Camelia Boț
