RECENZIE de carte
Florentina Savu
ALTARUL IUBIRII de
Georgeta Radu
Georgeta Radu este o poetă și o muziciană complexă.
Sufletul ei arde între aceste două religii de iubire: poezia și muzica.
Ea se află în spațiul lor ca într-un altar, fiecare în parte și împreună, dându-i echilibru sufletesc, satisfăcându-i foamea de IUBIRE și frumos.
Ritmul, rima poeziilor sale seamănă cu niște acorduri muzicale de mare clasă.
Citindu-i poeziile, rămâi cu impresia că ai ascultat o muzică în care tablourile fanteziei sale ți se aștern în suflet ca un covor moale și cald, pe care poți să-ți abandonezi propriile emoții, trăiri, sentimente.
Această poetă știe foarte bine atât ce este durerea cât și IUBIREA, pentru că pe amândouă le-a trăit și le trăiește total, pe amândouă le-a cunoscut îndeaproape…
Din cerul cu Îngeri a coborât într-o zi o lumină orbitoare, incandescentă, smulgându-i din brațe bunul său cel mai de preț, cel mai adorat, cel mai frumos: pe unicul său fiu, în vârstă de 14 ani și zece luni, pe unicul său copil la acea vreme, transformându-l în Înger și pe ea transformând-o într-o mamă de Înger.
Nimic pe lume nu se poate compara cu durerea unei mame care își pierde unicul copil, răpus de o boală grea, tocmai la vârsta adolescenței: un copil prea frumos, cu ochii ca seninul cerului, un copil deștept, mândrie și speranță spre vis împlinit…
Numai că, visul se destramă iar iubirea începe să curgă prin valuri de vers și prin sunete muzicale, ca niște dangăte de clopote:
” Privesc către cer, te aflu-n târziu
Și-aș vrea, printre fluturi, cu tine să fiu…
Dar ești prea departe, lângă unicorni,
Din ochi-nestemate, iubire îmi torni…”
( „Un freamăt de codru )
Consolarea vine târziu prin renașterea IUBIRII în sufletul său încercat și îndurerat, flămând de dragoste și de frumos, de căldură.
IUBIREA este darul cel mai de preț pe care Dumnezeu l-a oferit omenirii.
Fără IUBIRE, noi nu am fi decât simpli roboți, într-o lume rece, searbădă, anostă. IUBIREA este cea care te motivează să mergi mai departe, să lupți cu EU-l tău, să-ți reclădești sentimente și visuri din propria-ți cenușă, să ajungi să crezi că toate acele sentimente și visuri pe care le credeai uitate, ruinate, renasc.
Ca o pasăre Phoenix, Georgeta Radu se ridică din propria durere primind ca pe un mir sfințit, IUBIREA, fiindcă numai prin ea își poate alina durerea:
„În ploaie îmi spăl veșmânt de durere,
Mă-mbrac în visare, adorm între stele,
Te-aștept în credință, visez împlinire,
Tu ești pentru mine ocean de IUBIRE”
( „Plouă” )
Această IUBIRE apărută ca un mir sfințit, ea o scrie cu majuscule, trăind-o la mare intensitate.
În paralel cu aceasta, IUBIREA din Grădina Luminii este prezentă și ea în sufletul său, e nelipsită, permanentă.
Ea caută IUBIREA în întregul Univers iar pentru a o obține își exprimă dorințele ca pe niște incantații:
„Fii vântu-ncolăcit pe trupul meu încins!
Fii ploaie, răcorindu-mi tot dorul meu aprins!
Fii o furtună-n vis ce-mi ridică păcatul,
În așternuturi intră și răvășește-mi patul!”
Și încheie apoteotic:
„Ești marea mea IUBIRE, acum am înțeles!…
Din infinit de inimi, pe tine te-am ales!”
( „Te-am ales” )
Această IUBIRE este apa vie pe care a strâns-o în căușul inimii și pe care acum, însetată fiind, o soarbe cu încântare, potolindu-și arderea din suflet fiindcă IUBIREA reprezintă însuși infinitul:
„Lasă-mă să-ți mângâi marea din privire,
Scaldă-mă-n lumina sufletului tău!
Cerul ne răsfață-n ploaie de IUBIRE,
Când mă-mbăt de tine…tu ești visul meu!”
( „Ne plimbăm?”
Minunată asocierea: iubire-vin-beție…
De fapt, cam aceasta ar fi definiția iubirii, ea fiind un vin care te amețește, te îmbată, te pârjolește, uiți de tine, te împiedici, cazi într-un abis de fericire, te înalți…
Iubirea, pentru Georgeta Radu, chiar este un ALTAR și, în acest ALTAR sfânt, pătrunzi de fiecare dată cu pioșenie și cu rugă plină de speranță.
În tot acest cumul de sentimente sublime, ea își dorește Lumina în permanență, își dorește o tinerețe infinită, la fel ca în basme, își dorește să nu mai știe ce este acela dor iar toate visele pe care le are să-i stea mereu aprinse.
Orice ar face însă, un nor tot îi mai dă ocol, plutind pe deasupra IUBIRII regăsite: aducerea aminte, retrăirea acelor amintiri dureroase legate de dispariția fiului iubit, deși încearcă din răsputeri să le abandoneze:
„Da, știu că nu visez, iUBITE,
Am aruncat haine cernite
Și-mbrac acum sufletul meu
Doar în culori de curcubeu…”
Culoarea este așadar un element cu rol fundamental în viața acestei poete.
Negrul a fost ca o pedeapsă nemeritată, ca o cruce pe care trebuia s-o poarte fiindcă așa hotărâse Dumnezeu dar iată că a sosit vremea ca el să fie îmbrăcat în culori de curcubeu pentru a se asorta cu spațiul în care fiul ei își trăiește nemurirea.
Și aceste culori reînvie prin reapariția IUBIRII:
„Din întunericul uitării
Tu m-ai furat și-ai îndrăznit
Să mă iubești…cum valul mării
Sărută țărm în asfințit…”
( Iubire-n stoc )
Ea compară IUBIREA cu pruncul încă nenăscut pentru care așteptarea este totală, nu are nimic formal: „IUBIREA ne e sanctuar”, ea este adorație, respect și devotament.
Ba chiar mărturisește cu încântare:
„De dragul tău viața e cântec
Și lumea-mi pare mai frumoasă,
Tot răul fuge ca-n descântec
Când îmi apari în prag, acasă”
( De dragul tău )
Desigur că, pentru această imensă IUBIRE târzie, se simte uneori vinovată și o ploaie de întrebări retorice vine peste simțirea sa, însă este capabilă să se ierte și să iubească în continuare.
Dorul de Îngerul ridicat la stele nu este uitat ori abandonat:
„Floarea-mi din suflet, rătăcită
Printre ciulini și mătrăgună,
Pierduse-o luptă îndrăcită
Cu vârcolaci sub clar de lună”
( Întoarcerea )
Și, în acest context ea mai adaugă:
„Ai apărut Rază de Soare
Ca un balsam din Paradis
Să vindeci azi, tot ce mă doare,
Ducându-mă din Iad, în vis…”
( Întoarcerea )
Iubirea este vals peste timp, credință, eliberare, zbor, lumină, Răsărit.
Dar, ca în orice IUBIRE adevărată, ai parte și de invidii, răutăți de tot felul, cărora ea le dă o replică destul de usturătoare:
„Învaț-odată că din ură
Nimic frumos nu se va naște,
Mai bine coase-ți a ta gură
Și mori, dorind a te renaște.”
( Unei vrăjitoare )
Și, pentru că trecerea timpului, ireversibilitatea acestuia este dureroasă, fiindcă știe că anotimpurile trec repede, că primăvara cea verde e scurtă, că vara cea bogată e și mai scurtă, că toamna începe să pună rugină peste tine iar iarna deja te fulguie și te spulberă nemiloasă într-o lume necunoscută, ea este și mai prevăzătoare, mai dornică de a-și trăi viața după propriile rânduieli.
În universul său însă IUBIREA sa nu este limitată, ea revărsându-se și asupra defavorizaților sorții și ,pentru ei, îl ia la întrebări pe însuși Dumnezeu:
„De ce-i atâta chin pe lume,
Când totul e deșertăciune?!
Da, știu răspunsul!
E păcatul, ce arde viața, ștergând urme”
( De ce, doamne?! )
Poeta Georgeta Radu, îndeamnă tot omul la înțelepciune și răbdare:
„Răbdarea-i puterea, răbdarea e viață,
Adun-o din noapte, să-ți dai dimineață!”
Ea nu-și pierde Credința și speranța, oricâte piedici și încercări i s-ar ivi în cale:
„Când pierdem tot, găsim în noi
Puteri de-a merge mai departe,
Trăind necazuri și nevoi,
Senini, fără frică de moarte…”
Cât de înălțător își adună trăirile, toate picăturile sale de frumos, în versuri pe care parcă însuși Universul i le dictează!
Făcându-și o introspecție a Eu-lui își dorește să fie un om bun, lipsit de trufie, iertătoare și iubitoare și acestea vor fi posibile numai prin Căință și Credință. Este de părere că exemplul lui Isus ar trebui să ne influențeze comportamentul tuturor.
Îi aduce oarece reproșuri timpului care a fost atât de hain cu ea cândva, punându-i pe gene plâns și jale. Acum îl apostrofează cu câteva vorbe care seamănă a blestem:
„Doar o vorbă-ți mai spun:
Arde-ți urmele-n drum și prefă-te în scrum!”
( Irepetabil )
Este tentată să facă o listă a neîmplinirilor, mirându-se apoi:
„Doamne, câte mai sunt dar…acum vreau să cânt!
Optimismul și Credința biruiesc într-un cântec al Luminii…
A doua parte a volumului său „ALTARUL IUBIRII”, este dedicată prozei scurte, o proză plină de substanță, ca întreaga creație a acestei poete.
Toate aceste eseuri respiră IUBIRE, radiază IUBIRE, curățenie, frumusețe, Infinit, Nemurire.
Este înfierată fuga celor lași din fața IUBIRII, nerecunoștința lor față de Darul lui Dumnezeu.
Ea pune întrebări pertinente referitoare la Învierea prin IUBIRE, la lumea perfectă existentă într-un ÎNTREG alcătuit dintr-o EA și un El.
„Iubirea e cel mai bun lemn de foc…dă o căldură plăcută…”, pe când singurătatea este ca un cancer care roade încet dar sigur, ca o otravă lentă.
IUBIREA învinge tot, trece peste uscăciunea vieții, peste dureri și peste întuneric, înflorind în lumină cu tot alaiul său de beneficii miraculoase.
Sufletul său este atât de profund, de gingaș, de flămând de LUMINĂ, bunătate și iubire și de acel Răsărit care aduce necontenit speranța și încrederea.
Muzica și IUBIREA fac parte din viața sa, pe ambele le-a primit în dar de la ursitoare încă de la naștere.
Ea are „trupul tatuat cu muzică”, „spre a-i liniști uitarea acestei vieți” pentru a porni ” într-o stare de bine spre ținuturile speranței unde se adunaseră pentru concertul IUBIRII, miliardele de suflete de pe Pământ”
( Muzica și iubirea )
Iubirea odată încheiată în planul terestru, își urmează traseul în cer și astfel, „Simfonia iubirii”, poate să se înalțe încoronată „pentru Eternitate”.
Acolo, prin „Căi Lactee”, poate începe o nuntă stelară, într-un renumit concert.
Poeta mânuiește cu atâta ușurință figurile de stil, cuvintele curg atât de calde și spectaculoase!
Se joacă sublim cu imaginile, întocmai ca o pictoriță adevărată care, cu penelul său fermecat, redă lumea cu toate trăirile sale în tablouri uluitoare.
Cuvintele magice „TE IUBESC”, capătă în viziunea sa atâtea nuanțe însă, pentru sine cea mai importantă este cea „cu monogramă de foc: TE IUBESC!…”
( Monograma)
Dar IUBIREA aceea, ascunsă printre stele, revine ca un sfredel, ca o arsură pe suflet fiindcă cel plecat în Lumină s-a contopit cu cerul albastru, ca și ochii săi: „A mers direct în Lumină, pentru că așa cum spune biserica, cei plecați între Înviere și Înălțare, acolo ajung, Cerurile fiind deschise”
Da, Dumnezeu are nevoie de Îngeri tocmai pentru a lucra prin ei, pentru a împrăștia Lumina acolo unde este întuneric, Curajul unde există frică, Speranța unde se află deznădejde, Bunătate unde răul s-a aciuiat, le dă aripi pentru zbor spre visele nopților, în odăile reci…
O mamă poate „avea acea detașare a oamenilor greu încercați care nu vor să împovăreze pe nimeni cu durerea lor”
Adesea ea privește prin ferestre „cerul senin în care s-a mutat o parte din sufletul pur și nevinovat, de care până și Dumnezeu, care l-a creat, s-a îndrăgostit și l-a luat înapoi.”
Consolarea vine cu ploi de lacrimi și cu acea convingere că : „AȘA TREBUIA, DIN VOIA DOMNULUI!”
( Autoportret?! Poate… )
Credința în Dumnezeu îi dă tărie și o ridică ori de câte ori se prăbușește.
Pentru a evita dezamăgirile, face o riguroasă selecție a oamenilor de care să fie înconjurată, ei trebuind să dispună „de aceeași vibrație”, să nu-și risipească timpul lângă oameni nepotriviți:
„Ajungându-ți ție cu prisosință, nu vei mai cădea pradă amăgirilor…”
( Reflecții de Week-end, II )
Ea reușește în cele din urmă să se elibereze din Iadul durerii pentru că ” Într-un nimb de Lumină Lină”a apărut Isus, a luat-o de mână și i-a grăit:
„Vino, trebuie să te întorci! Credința te-a mântuit!”
( Foc de tabără)
La o vârstă matură, a primit în Dar de la viață un copil, o fetiță minunată, care să atenueze din durerea și dorul după fiul pierdut.
Proza Georgetei Radu este emoționantă, conține în ea trăiri de viață adevărată, suferințe neînchipuite dar și o Credință salvatoare de la toate încercările la care viața a supus-o.
Cu o tărie de caracter deosebită, cu un har cu care numai Dumnezeu a înzestrat-o, ea scrie poezie și proză, face muzică și crede în Dumnezeu și de asemenea crede în IUBIREA „cu monogramă de foc”, în IUBIREA lumii, în IUBIREA pentru IUBIRE, în IUBIREA pentru sine, pentru trecut, prezent și viitor, în IUBIREA pentru Univers.
Ea face din IUBIRE un ALTAR în care intră să se închine zilnic pentru a-și putea duce la îndeplinire visuri, pentru a păși prin timp și peste timp, cu forță în pași și pentru a privi cerul cu ochi de mamă Eternă!
SFÂRȘIT
Redactor Florentina Savu
Redactor șef Camelia Boț
Zbor spre înălțimi 