Fragment din Aneta, Domșa Lucian

ANETA (part.18 – fragment din roman) Primăvara și-a intrat în drepturi, ziua s-a lungit, spre bucuria copiilor care nu mai veneau pe întuneric de la școală. Erau ocupați toți de dimineața devreme până seara târziu. Aurel, așa cum a făgăduit, și-a luat o zi liberă de la uzină și s-a apucat de săpat în grădină. Din când în când îl mai ajuta maică-sa când nu avea alte treburi mai urgente, iar Petrișor și Aneta după ce s-au întors de la școală au pus mâna fiecare pe un arșău și s-au pus pe săpat. Au reușit să termine înainte să se însereze, timp în care Zamfira a pregătit o delicioasă tocană de pui. S-au așezat cu toții să mănânce, iar feciorul cel mare, i-a zis cu o voce în care se simțea bucuria dar și oboseala: „Apă’ atât am putut face și io pentru voi, tu mică!”, i-a zis el femeii. „Cu restul, Dumniezo cu mila, vă descurcaț’ voi cumva...” „Apă’ ne-om descurca, dragu’ mamii!”, îi răspundea maică-sa mulțumită. În fiecare an cei de la Colectivă le dădeau să lucreze câte un teren gata arat, semănat fie cu cucuruz, fie cu lucernă, orz sau orzoaică , astfel încât cei cu animale să aibă cu ce le hrăni, iar Traian a lui Hâțu, președintele se lăuda prin sat că uite ce face partidul pentru țăranul român, cât de mult îl iubește și cum are grijă de el... Astfel că imediat ce veneau de la școală, Aneta și Petrișor îmbucau repede ceva și fugeau la treburi. Fata era, oarecum îngrijorată că nu-i mai ajungea timpul să-nvețe și să-și facă temele. Apuca la ele seara, târziu, când era frântă de oboseală, degeaba-i zicea Zamfira: „Mai lasă cartea, dragu’ mamii, și meri de te hodine! Că la noi în neamu’ nost’ nu s-o născut și n-o fo’ nime’ atât de învățat!” Fata zâmbea, îmbrățișându-și mama, apoi o pupa zgomotos pe amândoi obrajii „Lasă tu mică, că io m-oi face învățătoare!” „Apă’ să te-ajute Dumniezo!” îi răspundea femeia bucuroasă și plină de evlavie, făcându-și cruce. Într-una din zile, Petrișor, imediat ce s-a-ntors de la școală, a mâncat rapid un blid de zamă după care a plecat în deal, la vie, să sape cu arșăul. Nea Ion le zicea de atâtea ori că „pământu’ n-așteaptă, trăbă lucrat.” Zamfira a vrut să renunțe la vii, să le dea-n parte la oamenii din sat, lor nu le mai trebuia atâta vin, ce să facă cu el? Mai bea ea câte un pahar seara, cu muierea lui Țolea când se omeneau creștinește una p-ailaltă, ca-ntre vecine, iar pentru asta aveau viță destulă primprejurul casei, cu struguri dintr-ăia negri, zemoși. „Câteva șerii de jin or ieși și de aici!”, gândea Zamfira, însă n-au fost de acord copiii. „Cum să nu mai lucrăm jiile lui ticu?” s-au revoltat Aurel și Petrișor, nici vorbă să renunțe la vie, o vor lucra atât cât îi va ajuta Dumnezeu, de dragul răposatului Nea Ion, fie-i țărâna ușoară! Cât a trăit el, în grădinuța din spatele casei au pus de toate, imediat la intrare în partea stângă erau straturile cu ceapă verde, dup-aia cele cu usturoi. În dreapta, Zamfira punea salata verde, că nimeni nu știa mai bine ca ea să facă o oală mare de zamă, acrită cu zer, pe care o mâncau fiebinte, cu mămăligă și brânză. După salată urmau morcovii, pătrunjelul, țelina, leușteanul, tarhonul, iar în fundul grădinii, puneau roșiile și castraveții. Primăvara devreme, Nea Ion făcea melegarul și răsadurile, a-ncropit el câteva straturi și le-a acoperit c-o prelată veche, ca să nu le bată gheața sau să le distrugă puii de găină ce mai scăpau prin grădină. Abia după ce se făceau cam de-o șchioapă, scoteau cu grijă răsadurile și le plantau la locul lor, în fundul grădinii, atât el cât și muierea, ajutându-se de o sfoară-ntinsă cu doi țăruși la capete, ca să țină rândul drept, să nu se ducă-ntr-o parte... Lângă țarcul oilor aveau un petec de pământ alungit ca o limbă, pe care puneau cartofi, an de an. Locul era roditor și gras, Nea Ion, fie iertat, zicea că, căcărezele de oi sunt cel mai bun îngrășământ din lume, primăvara devreme când curăța-n grajd, umplea câte o roabă de gunoi și-l împrăștia pe pământul încă tare. Se făceau niște grumbene de toată frumusețea, ce le ajungeau toată iarna, plus că puneau deoparte câțiva saci cu cartofi dintr-ăia mici, să-i aibe de sămânță și de dat la porci. Zamfira ținea în întregime postul cel lung al Paștelui de patruzeci de zile, chiar dacă ceilalți posteau doar miercurea și vinerea. Atunci mâncarea cu cartofi era principalul fel al zilei, femeia gătea ciorbă simplă sau acrită cu borș, tocană cu multă-ntinsură, castraveți murați și mămăligă. Uneori coceau cartofii-n cuptor și-i mâncau cu sare, alteori îi fierbeau într-o oală mare și-i făceau o ciolomadă cu ceapă verde, castraveți murați ș-un strop de ulei. De multe ori răposatu’ Nea Ion strâmba din nas când i se punea-n blid zamă fără carne, căutând dinadins cu lingura câte o bucățică, cât de mică sau măcar vreun zgârci, pufăind furios dacă nu le găsea: „Apă’ tu muiere, porcu’ ăla n-o și uitat nimica prin blid? Batâr fro’ bucățâcă cât de mică...” Nu i-a fost ușor deloc lui Petrică cu arșăul, pământul era destul de moale, după ploile ce-au căzut zilele trecute. Însă băiatul s-a descurcat, a săpat cât a putut, iar pentru ce a mai rămas s-a dus într-o altă zi, până ce a isprăvit. A fost tare mândru și mulțumit de el, i-ar fi plăcut să-l fi văzut tatăl lui și să-i zică: „Bravo, bă! Așa te vreau, se vede că ești ficior de-a meu!” În tot acest timp Aneta și Zamfira au săpat locul de lângă țarcul oilor. Gemenele Aurica și Adelina își făceau temele, acolo, citind cu voce tare, în timp ce Aneta le asculta și le corecta, săpând de zor cu arșăul. Mama lor, căzută pe gânduri, asculta cât putea lectura fetelor, apoi se oprea din săpat, ducându-se să mai mestece-n mâncare, după care se-ntorcea, își relua treaba și fugea din nou la cratiță. Așa s-a-nserat pe nesimțite, într-o liniște nefiresc de frumoasă, cu Petrișor care se-ntorcea de pe dealuri fluierând obosit cu arșăul pe umăr, întâlnindu-se cu alții asemenea lui: „No sara bună mă copchile! No, ai gătat?” „Sara bună Nene Ghiță! Apă’ mai trăbă să mă mai duc odată șî gat!” „Dumniezo ț-ajute, mă copchile!” „Doamn-ajută Nene Ghiță!” Zamfira i-a pus băiatului să mănânce, uitându-se cu drag la el cum îi cădeau ochii-n blidul cu mâncare de obosit ce era. Peste două zile aveau teză la română, iar Aneta trăgea de el să termine de mâncat ca să meargă să mai învețe măcar vreo două ore. Numai că lui Petrișor, după ce-a săpat cu arșăul nu-i mai ardea absolut deloc de învățătură, mai ales că mâncarea pregătită de maică-sa a fost tare bună și sățioasă, iar după ghiftuială omul ar trebui să se-ntindă-n pat, nu la cărți și caiete... Doar că Aneta a început să citească tare din manualul de limba română în timp ce frate-său mai mare mânca, făcând pauze ca să-i povestească despre Tudor Șoimaru din „Neamul Șoimăreștilor”. Zamfira asculta interesată, i-ar fi plăcut și ei să fi putut să citească toate astea când avea vârsta copiilor, iar Petrișor mânca încet, dinadins, ca să treacă timpul mai încet și să meargă la culcare. Astfel i-au găsit surorile gemene și Vasilică veniți de prin sat, flămânzi după joaca cu alții de-o vârstă cu ei. „Ce-i dragii lu’ mama, aț’ vin’t? V-o răzbit foamea?” Femeia le-a pus și lor să mănânce, iar cei mici se-mbiau unii de la ceilalți, ascultând-o pe Aneta cum citește, apoi s-a așezat ușor pe laviță-n colțul ei, cu gândurile pierdute. Mai aveau de săpat la vie în trei locuri, dup-aia trebuiau să s-apuce să samene-n grădină, parcă au rămas în urmă cu lucrul, nu ca în alți ani când trăia Nea Ion și erau printre primii în sat la toate... Important era că avea copiii lângă ea, frumoși, sănătoși și c-o poftă de mâncare de speriat, dându-și seama că, cu răbdare și cu ajutor de la Ăl de Sus le-o face pe toate. Nu trebuia să dea socoteală nimănui, pentru că nimeni nu-i caută-n blid, vorba aceea. Copiii trebuie să facă școală, să ducă o viață mai bună, nu să se spetească de tineri așa ca Zamfira, care s-a măritat târziu și a născut opt copii, chiar dacă al optulea n-a mai avut zile. Ea n-a făcut multă carte, a învățat doar să citească și să scrie, că părinții ei au fost oameni săraci și n-au dat-o la școală...

(VA URMA)

GLOSAR:

orzoaică – specie de orz cu spicul format numai din două rânduri de boabe;
îmbucau – mâncau;
jiile – viile (locurile unde crește vița-de-vie);
melegar – loc special amenajat pe un pat de gunoi de grajd, în care se cultivă răsadurile;
căcăreze – excremente de oaie, capre, iepure, șoarece, etc;
ciolomadă – salată (amestecătură) de legume crude, murate sau uneori gătite;
batâr – cel puțin, măcar, barem.

Redactor șef Camelia Boț

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: